Poveste de dragoste cu tine însuţi (II)

Te-ai gândit vreodată că nu te iubeşti destul? Sau eşti dintre cei care consideră că a-şi acorda afecţiune este un act imoral, nespiritual, iar singura datorie a căutătorului de adevăr este să-i iubească pe ceilalţi şi să se neglijeze mereu pe el însuşi? Ei bine, dacă gândeşti aşa, s-ar putea să te înşeli.

 
Citiți prima parte a articolului
 

Iubindu-ne cu adevărat pe noi înșine ne revoluționăm viața de cuplu

O relaţie de iubire între două fiinţe care nu ştiu aproape deloc să se iubească pe ele însele este ca o punte îngustă peste un abis. Fiecare dintre ei speră că celălalt va reuşi să facă miracolul de a umple golul – să-i ofere atât de mult încât să-l scutească de necesitatea de a se descoperi şi de a se iubi pe sine. Evident, este doar o himeră.

Atunci când nu mă iubesc pe mine însumi, voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celălalt. Dacă nu mi le oferă, mă voi considera îndreptăţit să mă supăr. Dacă mi le oferă din plin, dar eu nu simt că merit cu adevărat atât de mult, voi gândi că pur şi simplu se înşală, că totuşi este o persoană naivă, iar dragostea sa va începe să mă sufoce. De fapt, nu voi reuşi niciodată să primesc de la ceilalţi mai mult decât sunt capabil să-mi ofer eu însumi.

Dimpotrivă, atunci când aducem în relaţiile noastre starea de împlinire pe care o trezeşte veritabila iubire de sine, interacţiunea se stabileşte pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba despre acea foame de iubire care face din interacţiunea cu celălalt o necesitate stringentă, dureroasă, ci de revărsarea unui preaplin. În felul acesta „a dărui” şi „a primi” dobândesc o altă semnificaţie. Atunci când îl eliberez pe celălalt de „obligaţia” de a vindeca rănile pe care mi le provoc singur prin faptul că nu mă iubesc, îi las timp pentru a savura iubirea.

Roagă-l pe Îngerul tău păzitor să te înveţe

Pentru a învăţa să ne iubim pe noi înşine avem nevoie să înţelegem cum se raportează ceilalţi la noi pentru a ne iubi. Problema este că, încă de mici, am fost învăţaţi despre iubire numai ceea ce au reuşit să ne transmită cei apropiaţi – care aveau ei înşişi propriile limitări şi răni sufleteşti. Pentru a depăşi aceste tipare este bine să învăţăm să ne iubim aşa cum ne iubeşte o fiinţă foarte elevată, spre exemplu, Îngerul nostru păzitor.

Iată o modalitate practică: timp de o săptămână, în fiecare dimineaţă, după consacrarea zilei, îl invocăm timp de 7 minute pe Îngerul nostru păzitor şi îl rugăm să ne înveţe pe parcursul acelei zile să ne iubim aşa cum ne iubeşte el. În orele care urmează suntem cât mai atenţi la toate manifestările noastre, aşa cum facem când cineva spune uneori că ne iubeşte, dar acţiunile sale nu dovedesc asta şi căutăm să înţelegem care îi sunt sentimentele reale. Este necesară o observare lucidă şi relaxată, nu pentru a vâna greşeli, ci pentru a pătrunde în profunzime mecanismele prin care propria minte ne face să fim lipsiţi de iubire. De fiecare dată când observăm gânduri sau acţiuni de natură să ne rănească, îi mărturisim cu sinceritate îngerului nostru că nu ştim încă să ne iubim pe noi înşine şi reînnoim rugămintea să ne înveţe el. Vom face acelaşi lucru şi când vom observa că am intrat din greşeală în situaţii complicate în care ceilalţi par să ne rănească. Fără a mai căuta să dăm vina pe ei, ne vom asuma pur şi simplu faptul că situaţia respectivă se datorează lipsei de iubire pentru noi înşine şi îl vom ruga cât mai des pe Îngerul păzitor să fim învăţaţi cum să ne iubim cu adevărat.

Unul dintre tiparele comune ale gândirii umane este că nu merităm iubire atunci când greşim. De aceea, când ne simţim vinovaţi, ne refuzăm cu şi mai multă îndârjire dragostea şi astfel greşim mai mult, învârtindu-ne iar şi iar în acelaşi cerc. Totuşi, din punct de vedere divin, lucrurile stau altfel: tocmai cel care greşeşte (fiul risipitor) are nevoie de mai multă iubire pentru a se putea redresa. De aceea, în momentele de mare încercare, când credem că am greşit şi aşteptăm să fim pedepsiţi sau ne pedepsim singuri, este necesar să-i cerem ajutorul Îngerului nostru păzitor. Îl putem invoca astfel: „Iubit Înger păzitor, te rog, ajută-mă să mă iubesc exact aşa cum sunt acum: trist, speriat şi confuz, pentru că ştiu că tu mă iubeşti chiar şi aşa şi vrei să învăţ şi eu să acord acest gen de iubire necondiţionată mie şi celorlalţi”. Acesta este un mod matur de a iubi, singurul care ne poate duce dincolo de aparenţe. Dacă nu suntem capabili să ni-l acordăm nouă înşine, este puţin probabil că vom reuşi cu ceilalţi. Mai ales la începutul acestei practici, este posibil să fim uimiţi cât de des ne purtăm fără înţelegere şi iubire pentru noi înşine. Dar dacă perseverăm, vom observa curând că este tot mai uşor să sesizăm din timp această tendinţă şi apoi chiar să o suspendăm înainte de a declanşa multe din obiceiurile mentale negative. Treptat se instalează o stare de siguranţă, împlinire şi transparenţă. În finalul acelei săptămâni vom realiza o meditaţie de sinteză în care vom căuta să sesizăm cât mai clar diferenţele care au apărut în modul de raportare la noi înşine.

Este posibil ca pe parcursul acestei practici sau în zilele imediat următoare să se producă transformări binefăcătoare şi neaşteptate în modul de interacţiune cu ceilalţi, cu persoanele foarte apropiate, dar şi cu cei pe care îi întâlnim în trecere. Practicată la unison în cuplu, această tehnică este de natură să armonizeze şi să aprofundeze foarte mult relaţia, ajutându-i pe cei doi să descopere o cu totul altă perspectivă asupra iubirii.

Iubeşte-te aşa cum Îngerul tău păzitor te iubeşte

El nu-ţi răneşte niciodată sufletul pentru a-ţi salva imaginea. El nu te îndeamnă să fii descurajat – tocmai pentru că îţi cunoaşte infinita comoară lăuntrică. Nu-ţi şopteşte niciodată că eşti neputincios, întrucât ştie că el – şi multe legiuni de îngeri – sunt mereu gata să vină în ajutorul celor care cer aceasta cu umilinţă şi credinţă. Nu te ameninţă că nu te va mai iubi din cauză că ai greşit; pentru el este evident că, atât timp cât vei exista separat, vei continua să greşeşti. Şi, de altfel, multe realizări minunate au fost obţinute „din greşeală”… El nu te va privi tolerant cum perseverezi în greşeală – aceasta riscă să devină o cale fără întoarcere. El nu te amăgeşte niciodată că meriţi iubire pentru că eşti „mai presus decât alţii”, căci ştie cu siguranţă că în această lume nici măcar un grăunte de nisip nu ar putea să existe fără iubirea Tatălui Ceresc.

Dovezi de iubire pe care le primeşti de la tine însuţi atunci când te iubeşti cu adevărat

Te bucuri mai mereu de o sănătate aproape perfectă. Nu ţi se petrec aproape niciodată accidente, nici măcar acel gen de incidente stupide care lasă în urmă vânătăi, zgârieturi şi alte semne de „bună purtare”. Nu te cerţi cu ceilalţi (nici măcar în gând), iar dacă trebuie să-ţi susţii punctul de vedere o faci cu calm, bunăvoinţă, toleranţă şi fermitate. Dispare acea stare de aviditate care te face să-ţi petreci viaţa aşteptând mereu cu nerăbdare câte ceva: iubita (sau iubitul), filmul, cina, vacanţa, banii etc. Trăieşti deseori o stare interioară de transparenţă şi luminozitate pe fundalul căreia gândurile şi sentimentele se conturează calm, fără confuzii sau conflicte interioare.

A face pace cu tine însuţi, într-un mod plin de luciditate şi dragoste, este primul pas către veritabila cunoaştere de sine care aduce simultan la suprafaţă culmile cele mai sublime ale personalităţii, dar şi abisurile cele mai întunecate. Dacă nu te iubeşti cu adevărat, nu vei avea niciodată tăria să te priveşti în faţă, exact aşa cum eşti: OM – supus greşelii, tentaţiilor, căderilor, dar totodată capabil să oglindeşti în inima ta măreţia Totului.

Articol preluat de pe http://www.yogamagazin.ro
 

Citiţi şi:

Unele revelaţii fundamentale ale îngerilor despre puterea cea tainică a surâsului

Îngerii sunt legătura dintre om şi Dumnezeu

Iubirea adevărată şi transcenderea dualităţii în relaţiile cu ceilalţi

yogaesoteric
27 noiembrie 2014