Există un mister profund care înconjoară Polul Nord şi care, timp de secole, a interesat deopotrivă savanţii și oamenii simpli. Norvegianul Olaf Jansen a făcut unele revelaţii ieşite din comun, şocante. El şi-a dezvăluit experienţele uluitoare şi a înmărmurit lumea. Există un interes enorm pentru studierea Polului Nord, în care s-au angrenat mai multe naţiuni care încearcă să rezolve misterul care înfierbântă imaginaţia multora.
Marinarul explorator norvegian şi-a sărbătorit a 95-a aniversare în SUA şi ultimii şase ani ai vieţii sale şi i-a petrecut într-un modest bungalow, în apropiere de Glendale Way, la o scurtă distanţă de cartierul oamenilor de afaceri din Los Angeles (California). Şi-a petrecut 12 ani într-un stat din Orientul Mijlociu. Înainte de asta, a fost pescar pe coasta norvegiană, în regiunea insulelor Lofoden, de unde a călătorit către Nord până la Spitzberg şi chiar până la Arhipelagul Franz Josef.
Polul Nord fascinează continuu şi lasă loc pentru nenumărate speculaţii: centrul gravitaţiei Terrei, leagănul mareelor, locul unde acele magnetice o iau razna, unde aurorele boreale iluminează noaptea polară şi unde spiritele curajoase îndrznesc să se aventureze sfidând primejdiile „Îndepărtaului Nord”.
Olaf Jansen
Doctorul Orville Livingston a declarat: „posibilitatea existenţei „Pământului interior” mi-a apărut în minte când am descoperit o geodă pe malurile Marilor Lacuri. Geoda este o piatră sferică aparent solidă dar atunci când este spartă se observa că ea este scobită şi acoperită în interior cu cristale. Pământul nu este decât o geodă puţin mai mare şi principiul care a condus la crearea geodei goală în interior, indubitabil a modelat de asemenea Terra.”
Olaf Jansen pretinde că la Polul Nord există o mare liberă, acolo unde se află „deschzătura” nordului, având un diametru de aproximativ 1400 de mile. Exploratorul Nansen a scris în cartea sa: „Niciodată nu am plutit într-un mod atât de splendid : către nord, în mod constant către nord, cu un vânt bun, pe cât de repede aburii şi valurie ne pot duce, o mare liberă, milă după milă, cart după cart, aceste regiuni necunoscute, din ce în ce mai libere de gheaţă. Te-ai putea întreba: «cât timp va dura asta?». Ochiul fixează întotdeauna spre nord ca atunci când cineva care trece un pod priveşte capătul podului. Priveşte viitorul. Dar este întotdeauna acelaşi cer întunecat înainte şi care semnifică prezența mării libere.”
La 10 mai 1884, în revista Norwood din Anglia s-a scris: „Nu admitem că există gheaţă până la pol – în interiorul marii bariere de gheaţă, o nouă lume se dezvluie exploratorului, climatul este dulce ca cel din Anglia şi, apoi, ca un balsam aşa cum este climatul Greciei”.
Vechi scrieri hinduse, japoneze şi chinezeşti cât şi hieroglifele raselor stinse de pe continentul nord-american, vorbesc toate de tradiţia adoratorilor Soarelui care veneau din Pământul Interior.
Este notabil că pe măsură ce ne apropiem de Ecuator, statura rasei umane este mai puţin înaltă. patagonienii din America de Sud, mult mai înalţi decât europeni, probabil singurii aborigeni, prin deschiderea obişnuit desemnată prin Polul Sud. Ei sunt numiţi rasa gigantică.
Olaf Jansen arată că, la început, lumea a fost făcută de Marele Creator al Universului, astfel încât omul să poată locui pe suprafaţa „interioară” care a fost locuită de atunci de poporul „ales”.
În Alaska şi pe coasta Siberiei au fost găsite „cimitire” conţinând fildeşi în cantităţi atât de mari încât sugera că zona reprezenta un vechi loc de înmormântare. Olaf Jansen crede că aceste resturi provin de la marile şi prolificele vieţuitoare ale regnului animal care abundă pe câmpuri şi păduri şi în numeroasele fluvii din Lumea Interioară. Resturile de animale au fost aduse de curenţii oceanici, sau au fost purtate de banchize şi s-au acumulat precum copacii plutitori pe coasta siberiană. Acest proces are loc de veacuri, în timp formându-se aceste cimitire misterioase.
Cu privire la acest subiect, William F. Warren, în cartea sa, spune: „Stâncile arctice ne vorbesc de o Atlantidă pierdută mai minunată decât cea a lui Platon. Straturile de fosile din fildeş din Siberia depăşesc tot ceea ce există de acest fel în lume.”
Povestea extraordinară a lui Olaf Jansen
Iată dezvăluirile făcute de acest navigator norvegian cu privire la explorarea misterioasei zone arctice. Autobiografia sa este amintită în toate scrierile ulterioare despre lumea din interiorul Pământului.
„Numele meu este Olaf Jansen. Sunt norvegian, deşi sunt născut în orăşelul rusesc de marinari Uleaborg, pe coasta orientală a Golfului Bothnia, braţul de nord al Mării Baltice. În momentul naşterii mele părinţii mei se aflau la pescuit în Golful Bothnia şi locuiau în orăşelul rusesc Uleaborg, la 27 octombrie 1811. Tatăl meu, Jens Jansen, s-a născut la Rodwig pe coasta scandinavă, în apropiere de insulele Lofoden, dar după căsătorie s-a stabilit la Stockholm, pentru că mama mea şi familia sa locuiau acolo. După ce am împlinit şapte ani, am început să-l însoţesc pe tatăl meu la pescuit de-a lungul coastei scandinave. De la o vârstă fragedă, mi-am arătat aptitudinile pentru studiu, la vârsta de nouă ani am fost dat la o şcoală particulară la Stockholm, unde am rămas până la vârsta de 14 ani. După aceea mi-am urmat tatăl cu regularitate în toate croazierele sale de pescuit.
Tatăl meu măsura 1,90 m şi cântărea peste 95 kg, era un scandinav tipic, călit de o vieţă aspră şi având o capacitate de rezistenţă cum n-am mai întâlnit la nimeni altcineva. El poseda dulceaţa unei femei în cele mai mici aspecte ale vieţii şi în acelaşi timp hotărârea şi voinţa sa erau indescriptibile. Voinţa sa nu admitea nicio înfrângere.
Aveam 19 ani când am pornit în ceea ce s-a adeverit a fi ultima noastră călătorie ca pescari şi care m-a condus la povestea stranie care trebuia revelata lumii, dar nu înainte de a ajunge la capătul călăoriei mele pe Pământ.
Nu am lăsat ca faptele pe care le cunosc să fie publicate în timpul vieţii de teamă să nu suport umilire, închisoare şi suferinţă. Mai întâi am fost pus în lanţuri de căpitanul balenierei care m-a salvat, pentru simplul motiv că i-am vorbit de minunatele descoperiri făcute de tatăl meu şi de mine. Dar aceasta nu a fost nici pe departe sfârşitul chinurilor mele. După patru ani şi opt luni de absenţă am ajuns la Stockholm, pentru a constata că mama mea murise cu un an înainte şi că averea rămasă de la părinţii mei intrase în posesia familiei mamei mele. Însă ei mi-au restituit-o imediat.
Totul ar fi putut să continue bine, dacă mi-aş fi scos din minte povestea aventurii noastre şi moartea înspăimântătoare a tatălui meu.
În cele din urmă, într-o zi, am povestit istoria în detaliu unchiului meu, Gustav Osterlind, un bărbat având o avere considerabilă şi pe care l-am rugat cu stăruinţă să organizeze o expediţie pentru mine, în care să pot explora pământul straniu.
Iniţial am crezut că el va susţine proiectul meu. Părea interesat şi m-a invitat să mă prezint în fața anumitor funcţionari şi să le relatez, cum am făcut pentru el, povestea călătoriilor şi a descoperirilor noastre. Imaginaţi-vă decepţia şi spaima mea când, în concluzia poveştii mele, nişte hârtii au fost semnate de unchiul meu şi, fără avertisment, am fost arestat şi m-am trezit într-o sumbră şi înspăimântătoare detenţie într-un azil de nebuni, unde am rămas timp de 28 de ani, ani lungi, plictisitori înspăimântători de suferinţă!
Nu am încetat niciodată să afirm că eram sănătos din punct de vedere mintal şi să protestez împotriva nedreptăţii detenţiei mele. În fine, în 17 octombrie 1862, am fost eliberat. Unchiul meu era mort şi prietenii din tinereţe deveniseră străini. Într-adevăr, cine şi-ar fi dorit ca prieten un bărbat de peste 50 de ani, despre care se cunoştea un singur aspect – că ar fi nebun.
Am fost lăsat să mă descurc. Instinctiv m-am îndreptat spre port unde erau ancorate numeroase bărci de pescari. După o navigam împreună cu un pescar numit Yan Hansen, într-o lungă croazieră de pescuit în insulele Lofoden. În această etapă, anii în care am călătorit atât de mult pe mare mi-au fost de un foarte mare ajutor. Această călătorie a reprezentat începutul dintr-o serie lună de călătorii. Ducând un trai cumpătat, făcând economii, în câţiva ani am reuşit să am propriul meu vas de pescuit. Timp de 27 de ani, apoi, am străbătut marea ca pescar, lucrând timp de 5 ani pentru alţii şi 22 de ani pentru mine.
În toţi aceşti ani, am studiat cu sârguinţă foarte multe cărţi şi am fost totodată şi devotat meseriei mele. Am avut foarte mare grijă să nu menţionez nimănui nimic despre descoperirile făcute împreună cu tatăl meu. Chiar în aceste ultime zile, mi-e teamă să nu afle cineva despre ceea ce scriu şi notele şi hărţile pe care le deţin. Când zilele mele pe Terra vor încheia, voi lăsa hărţi şi note care vor aduce lumină şi, sper, vor fi utile omenirii.
Amintirea lungii mele detenţii alături de maniaci şi toate angoasele oribile şi toată chinurile suportate sunt prea vii pentru a risca să fiu din nou privat de libertate. În 1889, mi-am vândut bărcile de pescuit şi am constatat că acumulasem o avere suficientă pentru a mă întreţine tot restul vieţii. Apoi am venit în America. Timp de doisprezece ani, am locuit în Illinois, în apropiere de Batavia, unde strâns majoritatea cărţilor din prezenta mea bibliotecă, și am adus multe volume alese din Stockholm. Ulterior, în 4 martie 1901 m-am mutat la Los Angeles. Am cumpărat această casă umilă şi aici, în intimitatea căminului meu, la adăpostul viţei mele de vie, vegheat de smochinul meu, înconjurat de cărţile mele, am decis să fac hărţi şi desene ale noilor teritorii pe care le-am descoperit şi, de asemenea, să scriu detaliat povestea perioadei în care eu şi tatăl meu am părăsit Stockholmul până la evenimentul tragic care ne-a despărţit în Oceanul Antarctic.
Îmi amintesc bine că plecat din Stockholmul în vasul nostru de pescuit în a treia zi din aprilie 1829 şi am navigat spre sud, lăsând insula Gothland la stânga şi insula Oeland la dreapta. Câteva zile mai târziu am atins Punctul Sandhommar şi am trecut strâmtoarea care separă Danemarca de coastă scandinavă. Am făcut escală în oraşul Christiansand, unde ne-am odihnit două zile şi apoi am plecat de-a lungul coastei scandinave către vest, îndreptându-ne către insulele Lofoden. Tatăl meu era într-o dispoziţie veselă, datorită profitului excelent pe care le-a obţinut după ultimul nostru pescuit, comercializând captura la Stockholm, în loc să o vândă în unul din oraşele marinăreşti situate de-a lungul coastei scandinave. A fost în mod special fericit de vânzarea a câţiva colţi de fildeş pe care i-a găsit pe coasta de vest a Arhipelagului lui Franz Joseph în timpul uneia dintre croazierele sale în nord din anul precedent şi şi-a exprimat speranţa că şi de data asta vom putea din nou să fim destul de norocoşi să a ne încărcăm micuţul nostru vas de pescuit cu fildeş, în loc de moruni, heringi, scrumbii şi somoni.
Am făcut escală la Hammerfest, care este la 71°40´ latitudine N, pentru a ne odihni câteva zile. Am rămas acolo o săptămână şi ne-am făcut provizii suplimentare de alimente şi mai multe butoaie de apă potabilă. Apoi am navigat către Spitzberg. În primele zile, am avut o mare liberă și vânt favorabil, iar pe urmă am întâlnit multă gheaţă şi multe iceberguri. Probabil că o navă mare nu ar fi putut găsi, precum vasul nostru mic, drumul prin labirintul de iceberguri strânse în canale abia deschise. Aceşti iceberguri uriaţe se prezentau într-o succesiune infinită de palate de cristal, de catedrale masive şi de lanţuri de munţi fantastici, siniştri şi părând ca nişte santinele, imobile asemeni unor faleze impozante din rocă solidificată, înălţându-se silenţioase asemenea unui Sfinx, şi rezistând valurilor rebele ale mării agitate
După ce de mai multe ori am evitat la limită coliziunea, în 23 iunie am ajuns la Spitzberg. Am aruncat ancora la Baie Wijade pentru scurt timp, unde pescuitul a mers foarte bine. Pe urmă am ridicat ancora şi am traversat strâmtoarea Hinlopen şi am navigat de-a lungul coastei insului Nord-Est-Land. Un vânt puternic bătea dinspre sud-vest şi tatăl meu a spus că era mai bine să profităm de el ca să ajungem în Arhipelagul Franz Josef, unde, cu un an înainte, accidental, găsise mormanele de fildeş pe care le-a vândut la un preţ atât de bun la Stockholm. Niciodată, înainte sau după, nu am văzut atât de multe păsări de mare; erau atât de numeroase încât ascundeau stâncile țărmului şi întunecau cerul.
Timp de mai multe zile am navigat de-a lungul coastei stâncoase a Arhipelagului Franz Josef. În cele din urmă un vânt favorabil ne-a împins către coasta de Vest şi, după ce am navigat 24 de ore, am ajuns într-un minunat golf. Era greu de crezut că acolo era îndepărtatul Pământ al Nordului. Locul era verde, cu o vegetaţie dezvoltată şi, deşi zona nu avea decât unul sau doi acri, aerul era cald şi liniştit. Acest punct a fost locul unde influenţa Golf Stream-ului s-a simţit cel mai profund.
Pe coasta de Est, erau numeroase iceberguri, deşi ne aflam aici într-o mare liberă. Departe către Vest, în se vedeau blocuri de gheaţă. Şi mai departe, către vest, apăreau lanţuri de coline joase de gheaţă. În faţa noastră şi direct la nord se întindea o mare liberă. Tatăl meu avea o credinţă ardentă în Odin şi Thor şi-mi spunea frecvent ca aceşti zeii au venit de departe de acolo, din „Vântul Nordului”.
Tatăl meu îmi explica că, potrivit unei tradiţii, există mai departe către nord un pământ mai frumos decât tot ce s-a cunoscut vreodată de oricare muritor şi care este locuit de poporul „ales”. Imaginaţia mea de tânăr a fost stimulată de ardoarea, de felul şi fervoarea religioasă a tatălui meu şi am exclamat: „De ce nu navigăm spre acest pământ minunat? Cerul este senin, vântul favorabil şi marea deschisă.”
Chiar şi acum pot să văd figura surprinsă a tatălui meu, când s-a întors către mine şi m-a întrebat: „Fiul meu, doreşti să mergi şi să explorezi cu mine dincolo, unde niciun om nu s-a aventurat niciodată?”. I-am răspuns afirmativ. „Foarte bine”, a răspuns el. „Fie ca Ondin să ne protejeze!” Şi, ridicând rapid pânzele, a aruncat un ochi pe busola noastră, a întors prova drept în direcţia nordului şi traversând pe o canal liber, călătoria noastră a început.
Soarele era jos la orizont, dat fiind că era încă vară timpurie. Într-adevăr, mai erau aproape patru luni în care puteam naviga înainte de a veni din nou noaptea polară. Vasul nostru mic de pescuit a ţâşnit înainte ca şi cum ar fi dorit cu ardoare, asemeni nouă, să se lanseze în aventură. După 36 de ore nu mai puteam vedea extremitatea punctului nordic al țărmului Arhipelagului Franz Josef. Un curent puternic se îndrepta către nord prin nord-est şi părea să ne transporte. Departe la dreapta şi la stânga noastră se vedeau iceberguri. Micul nostru vas a trebuit să meargă de-a lungul strâmtorilor înguste şi culoarelor atât de fine în anumite locuri, încât dacă ambarcaţiunea noastră nu ar fi fost de dimensiune redusă, n-am mai fi putut ieşi niciodată în apele libere.
În a treia zi am ajuns la o insulă. Ţărmurile sale erau scăldate de o mare liberă. Acolo tatăl meu a decis să facem tabăra şi să plecăm în explorare timp de o zi. Pe acest nou pământ nu am găsit păduri, dar am găsit o mare cantitate de lemne aruncate de mare, pe ţărmul nordic. Unele trunchiuri de copaci erau de 40 de picioare lungime (aproape 12 metri) şi două picioare în diametru (60 cm).
După ce am explorat timp de o zi litoralul acestei insule, am ridicat ancora şi ne-am îndreptat prova către nord în direcţia mării libere.
Îmi amintesc că nici tatăl meu, nici eu însumi nu am mâncat nimic timp de aproape 30 de ore. Poate asta s-a datorat stării de intensă emoţie provocată de călătoria noastră stranie în cele mai îndepărtate ape din nord, unde, potrivit tatălui meu, nimeni nu se aventurase înainte. Tensiunea mentală puternică ne-a anihilat apetitul fizic.
În locul unui frig intens la care ne așteptam, era într-adevăr din mai cald şi mai plăcut decât în regiunea Hammerfest de pe coasta de Nord a Norvegiei, cu şase săptămâni înainte. Amândoi am admis că ne era foarte foame şi imediat am pregătit o masă substanţială graţie abundenţei proviziilor din cămara noastră. După ce ne-am săturat, i-am spus tatălui meu că simţeam ca voi adormi şi că mă voi duce să mă culc. „Foarte bine”, mi-a răspuns el „voi rămâne de pază”. Nu pot să-mi dau seam cât timp am dormit; ştiu doar că am fost trezit brutal de o zdruncinătură groaznică a vasului. Am fost surprins să descopăr că tatăl meu dormea profund. Am ţipat la el pentru a-l trezi şi imediat a fost în picioare. Dacă n-ar fi apucat repede bastingajul, ar fi fost cu siguranţă în valurile clocotitoare.
O furtună de zăpadă feroce făcea ravagii. Vântul bătea direct din spate, împingându-ne vasul cu o viteză enormă şi ameninţând în fiecare moment să ne răstoarne. Nu era timp de pierdut, pânzele trebuiau strânse imediat. Vasul nostru se răsucea în convulsii. Câteva iceberguri erau foarte aproape, de-o parte şi de alta a vasului, dar din fericire era un canal liber, direct spre nord. Dar nu ştiam pentru cât timp? În faţa noastră, împânzind orizontul de la stânga la dreapta, deasupra apei se etala o ceaţă uneori neagră ca noaptea egipteană şi uneori albă ca un nor înalt de vapori, care se pierdea în sus confundându-se cu fulgii mari albi de zăpadă care cădeau. Nu era niciun mijloc de a ne da seama dacă ascundea un iceberg sau vreun alt obstacol ascuns către care se îndrepta micuţul nostru vas şi eram pe cale să pătrundem într-un mormânt al mării sau era pur şi simplu manifestarea unei cețe arctice.
Prin ce miracol am scăpat de la o totală distrugere, n-aş putea să spun. Îmi amintesc că micuţa noastră ambarcaţiune a scârţâit şi a gemut, ca şi cum încheieturile sale se sfărâmau. S-a balansat şi s-a clătinat înainte şi înapoi ca şi cum ar fi fost zgâlţâită de un curent submarin rotitor feroce sau de un vârtej. Din fericire, busola noastră fusese fixată cu şuruburi lungi. Majoritatea proviziilor noastre au fost aruncate în acest timp de unde erau depozitate şi dacă n-am fi luat chiar de la început precauţia de a ne lega ferm de catargul vasului, am fi fost măturaţi de valurile dezlănţuite.
Din tumultul asurzitor al valurilor care făceau ravagii, am auzit vocea tatălui meu spunându-mi: „Fii curajos, fiul meu”, apoi a urlat „Odin este zeul apelor, însoţitorul curajoşilor şi el este cu noi. Nu-ţi fie frică.” Mi se părea că nu mai exista niciun mijloc de a scăpa de o moarte oribilă. Micuţul vas tăia apa, zăpada cădea atât de abundent încât ne orbea literalmente şi valurile ne hărţuiau cu spuma lor albă cu o furie neobosită. Nu puteam spune în ce moment ne-am putea precipita spre un anume bloc de gheaţă aflat în derivă. Tălăzuirea enormă ne ridica chiar până pe culmile valurilor colosale, apoi ne prăbuşeam în profunzimile lor scobite ca şi cum vasul nostru de pescuit era o cochilie fragilă. Valuri gigantice de o albeaţă inimaginabilă se ridicau ca nişte ziduri adevărate şi ne împrejmuiau, în faţă şi în spate.
Acest test înspăimântător şi exasperant al nervilor, prin suspansul şi angoasa indescriptibilă, a durat mult mai mult de trei ore şi în tot acest timp am fost împinşi înainte cu viteză enormă. Deodată, ca şi cum ar fi obosit de efortul său teribil, vântul a început să-şi diminueze furia şi a dispărut progresiv. În cele din urmă s-a instalat un calm perfect. Ceaţa a dispărut, de asemenea, şi ea şi în faţa noastră se întindea un culoar fără gheaţă, poate de 10 sau 12 mile lărgime cu câteva iceberguri departe la dreapta noastră şi un arhipelag mai mic la stânga noastră.
Mi-am observat atent tatăl şi m-am decis să rămân tăcut pentru moment, până ce el va lua cuvântul; şi-a dezlegat coarda din jurul taliei, şi fără a spune un cuvânt, a început să facă să lucreze pompele, care din fericire nu au fost stricate, golind vasul de apa care se acumulase în timpul furtunii teribile. A desfăcut apoi pânzele vasului la fel de calm precum şi-a aruncat năvodul şi imediat am remarcat că eram gata pentru a primi vânt favorabil de îndată ce se stârnea. Curajul şi constanța sa erau într-adevăr remarcabile.
După inspecţie am constatat că o treime din proviziile noastre erau încă disponibile, dar neliniştea noastră a fost foarte puternică când am descoperit că butoaiele noastre de apă căzuseră peste bord în timpul plonjonurilor violente ale vasului nostru. Două dintre butoaiele noastre erau în cala principală, dar amândouă erau goale. Aveam o provizie suficientă de alimente, însă apă dulce deloc. Atunci am realizat caracterul înspăimântător de dramatic al situaţiei. Pentru moment am fost încercat de o sete devoratoare. „Este într-adevăr foarte alarmant”, a remarcat tatăl meu. „Între timp, să ne uscăm hainele ude, căci tremurăm până la os. Ai încredere în zeul Odin, fiul meu. Nu dispera.” Soarele strălucea prin raze destul de înclinate, ca şi cum eram la o latitudine mai la sud, în loc de a fi într-o regiune foarte la nord. Se balansa, ici şi colo, orbita sa nu era niciodată vizibilă şi urca din ce în ce mai sus în fiecare zi, frecvent acoperit de negură, părând să privească întotdeauna fix, traversând pătura de nori ca un ochi neliniştit al destinului, paznic al misteriosului Nord şi observând gelos năzbâtiile oamenilor. Departe la dreapta noastră razele ornau prismele de iceberg, fiind magnifice. Reflexiile lor emiteau străfulgerări de granat, de diamant, de safir. O panoramă de culori şi de forme nenumărate, în timp ce aici jos, puteam să vedem colorarea verzuie a mării şi cerul cu tentă purpurie.
Dincolo de vântul de nord
Am încercat să uit de setea mea şi m-am străduit să aduc din cală câteva provizii şi un recipient gol. Aplecându-mă peste rampa laterală, am umplut recipientul cu apă în scopul de a-mi spăla mâinile şi fața. Spre stupefacţia mea, atunci când buzele au intrat în contact cu apa, am simțit că aceasta nu era sărată. Descoperirea m-a făcut să sar. „Tată!” am zis eu. „Apa, apa este dulce!” „Ce spui tu acolo, Olaf?” a urlat tatăl meu, aruncând rapid o privire în jur. „Te înşeli cu siguranţă. Nu există niciun pământ în împrejurimi. Trezeşte-te.” „Dar gustă asta!” i-am strigat. Şi astfel am făcut descoperirea că apa era într-adevăr dulce, fără cel mai mic gust sărat, nici chiar o vagă savoare sărată. Imediat ne-am umplut ultimele două butoaie şi tatăl meu a declarat că era o favoare celestă venind de la zeii Odin şi Thor. Debordam de bucurie, dar foamea ne-a adus repede la realitate. Acum, că găsisem apa dulce în mare, la ce mai trebuia să ne aşteptăm, la această latitudine stranie unde niciun vas nu a navigat înaintea noastră niciodată şi unde nu am auzit niciodată zgomotul vreunui avion? Abia ne-am potolit foamea, când o briză a început să ne umfle pânzele inerte şi, aruncând o privire la busolă, am constatat că extremitatea de nord a acului lovea dur sticla aplecându-se.
Ca răspuns la surpriza mea, tatăl meu mi-a spus: „Am auzit vorbindu-se de asta înainte; este ceea ce se numeşte creşterea punctului nordic al acului”. Am scos busola de pe soclu şi am întors-o în unghi drept în raport cu suprafaţa mării înainte ca punctele acului să se blocheze de sticlă şi lăsând gravitaţia să acţioneze liber. Şi ea s-a mişcat cu dificultate şi a părut la fel de instabilă ca un bărbat beat, dar în fine s-a angajat într-o direcţie. Înainte de asta ne-am gândit că vântul ne purta spre nord-nord-vest, însă, cu acul liber, am descoperit că navigam uşor spre nord-nord-est. N-am urmat niciodată direcţia de nord plin. Marea era foarte calmă, abia având valuri fine şi vântul era viu şi exaltant. Razele soarelui ne loveau şi ne învăluiau cu o căldură dulce. Şi astfel timpul s-a scurs, zi după zi şi am scris în cartea noastră de bord că am navigat 11 zile de la furtuna suportată într-o mare înaltă. Deşi ne-am folosit proviziile cu o economie strictă, ele au început să se epuizeze. Între timp, unul dintre butoaiele noastre de apă s-a epuizat şi tatăl meu mi-a spus: „Îl vom umple din nou”. Dar, am constatat cu nelinişte că apa era acum la fel de sărată ca în regiunea insulelor Lofoden de pe coasta Norvegiei. Asta a necesitat din partea noastră să avem o vigilență extremă în ceea ce privește butoiul rămas. Uneori aveam o dorință profundă de a dormi, aceasta fiind efectul experienţei pasionante a navigaţiei cu pânze în ape necunoscute, sau una din consecinţele excitaţiei teribile datorată aventurii noastre în furtuna care a trecut, sau chiar era datorată dorinţei mele de hrană? Nu puteam să spun.
Mă întindeam frecvent pe buncărul micului nostru vas şi observam foarte sus bolta albastră a cerului; şi, în pofida soarelui care strălucea departe la est, vedeam întotdeauna o singură stea deasupra mea. Timp de mai multe zile, când scrutam cerul, această stea era întotdeauna acolo, direct deasupra noastră.
Atât cât îmi amintesc, era 1 august. Soarele sus pe cer era atât de strălucitor încât nu mai puteam să văd steaua singuratică care mi-a atras atenţia cu câteva zile mai devreme. În una din aceste zile, tatăl meu m-a făcut să chicotesc atrăgându-mi atenţia asupra unui nou spectacol care se prezenta departe în faţa noastră, aproape de linia orizontului. „Este un soare artificial”, a urlat tatăl meu. „Am citit deja despre asta undeva; fenomenul este numit o reflexie sau un miraj. Va dispărea curând.”
Dar acest soare roşu pal nu a dispărut așa cum ne-am imaginat, persistând timp de mai multe ore; şi cu toate că ignoram cum putea să emită razele sale de lumină, exista mereu un moment în care, măturând orizontul cu privirea, puteam zări strălucirea acestui pretins fals soare, care apărea pentru o perioadă de cel puţin 12-24 de ore. Norii şi negura puteau să-i ascundă din timp în timp amplasamentul, însă niciodată în întregime. Progresiv, pe măsură ce noi înaintam, a părut să se ridice mai mult deasupra orizontului, pe cerul de un mov pal. Abia puteam să mai spunem că fenomenul aparţinea Soarelui nostru, când, nemascat de nori sau de cețele oceanice, a luat coloratura unui roşu neguros, o aparență dogoritoare și apoi a trecut la o lumină albă ca un nor luminos, reflectând o lucire venind de aiurea. În fine ne-am pus de acord, discutând că, oricare ar fi motivul fenomenului, acest soare dogoritor şi lucios nu era o reflexie a Soarelui nostru, ci o planetă în felul ei, o realitate distinctă. Într-o zi, imediat după asta, m-am simţit extrem de somnolent şi am căzut într-un somn regenerant. Dar am fost trezit la scurt timp de tatăl meu care îmi scutura viguros umărul strigând: „Olaf, trezeşte-te; se vede pământ în faţă!” Am sărit în picioare şi, ah, o bucurie inefabilă! Acolo, departe, şi în acelaşi timp în direcţia pe care o urmam, pământurile ieşeau cu îndrăzneală din mare. Urma țărmului se întindea foarte departe la dreapta noastră, la fel de departe pe cât putea să vadă ochiul şi de-a lungul întregii plaje de nisip valurile explodau într-o spumă agitată care se retrăgea sau avansa din nou, murmurând, venind din profunzimi, sonorităţi repetitive şi tunătoare. Râpele erau acoperite de arbori şi de vegetaţie. Nu pot exprima sentimentul de mare fericire pe care l-am trăit în timpul acestei descoperiri. Tatăl meu a rămas în picioare, imobil, cu mâna pe bară, privind drept înainte, îndreptând efuziunile inimii sale într-o rugăciune de recunoştinţă pentru grația revărsată de zeii Odin şi Thor. Între timp, o plasă recuperată din stocul din arimaj a fost aruncată şi am prins câțiva peşti care s-au adăugat proviziilor noastre care se împuţinaseră.
Busola pe care o fixasem din nou la locul său, temându-ne de o nouă furtună, indica clar direcţia nordului şi se deplasa pe pivotul său, ca şi cum am fi fost la Stockholm. „Ridicarea acului” încetase. Ce putea să însemne asta? Numeroasele noastre zile de navigaţie cu barca cu pânze ne făcuseră cu siguranţă să depăşim Polul Nord. Şi în acest timp acul continua să se îndrepte spre nord. Perplexitatea noastră a crescut vertiginos, căci sigur ar fi trebuit să fim acum în direcţia sudului. Am navigat timp de trei zile de-a lungul țărmului şi am ajuns la intrarea unui fiord sau a unui râu de mărime imensă. Acesta semăna mai degrabă cu un golf de mari dimensiuni şi acolo ne-am manevrat ambarcaţiunea, urmând uşor direcţia nord-est. Ajutaţi de un vânt puternic ce a suflat timp de 12 – 24 de ore, am continuat să înaintăm în interior pe această cale, care s-a adeverit apoi a fi un râu puternic şi pe care, am aflat ulterior, locuitorii îl numeau Hiddekal.
Citiți a doua parte a acestui articol
Citiți și:
Teorie fascinantă! «Declar că Pământul este gol înăuntru şi locuibil în interior» – Symnes Cleves
Adevărul despre Antarctica – Operațiunea Highjump
yogaesoteric
25 mai 2018
Also available in:
Français