Prăbușirea Economiei Mondiale nu mai poate fi oprită. Ce urmează?

Șocul cataclismului va fi suportat mai ușor de țăranii „săraci” decât de orășenii „bogați” – Re-naționalizarea este inevitabilă – Trecerea de la dependență la independență

Concentrându-ne pe geopolitică pierdem din vedere dependența economiilor naționale de o economie mondială funcțională, compusă din bunuri, servicii, materii prime, transporturi, capital, muncă și instrumente financiare. Toate circulând liber peste frontiere și peste tot în lume.

Rusia, China, Statele Unite și orice altă economie sunt în mod egal dependente de accesul la o economie globală funcțională pentru a obține bunuri, servicii și capitaluri esențiale, și pentru a vinde surplusul de producție.

Ironia sorții face că țăranii „săraci”, care duc o viață de subzistență, cu un acces extrem de limitat la piețele globale, vor suporta prăbușirea economiei mondiale mult mai bine decât orășenii „bogați”, total dependenți de comerțul mondial liber.

(Țăranii vor fi frustrați de serviciile de telefonie mobilă mai proaste; orășenii vor avea mari dificultăți de a-și procura suficientă hrană și combustibil pentru a supraviețui.)

Ceea ce puțini par să realizeze (sau să recunoască) este că forțele care s-au pus deja în mișcare vor distruge economia mondială. Și nu există cale de întoarcere.

Aceste forțe sunt:

1. De-globalizarea.
2. De-finanțarea.
3. Penuriile reale care nu pot fi rezolvate prin trucuri financiare.
4. Profiturile tot mai mici ale activităților care în trecut au funcționat: stimulente și alte scamatorii financiare.
5. Asimetriile care nu mai pot fi ascunse.

Fiecare dintre aceste forțe este multiplă și complexă. Fiecare are o putere imparabilă de cauză și efect.

Scamatoriile financiare din ultimii 30 de ani au creat iluzia că nu există penurii sau dificultăți reale care să nu poată fi rezolvate cu alte scamatorii financiare. Este o iluzie irezistibilă, pentru că noi toți așteptăm de la magie să transforme lumea reală după bunul nostru plac.

Iluzia centrală este că „banii” (credit/monedă) de undeva pot procura ca prin magie, din altă parte, oricâte materii prime și bunuri dorim.

În două cuvinte, asta înseamnă hiper-globalizare și hiper-financiarizare.

Hiper-financiarizarea este standardizarea globală a creditului, influenței și scamatoriilor financiare, care permite expansiunea pe scară largă a creditului.

Asta a dus la un avânt la fel de mare al freneziei speculative, care reprezintă în prezent motorul economiei globale.

Hiper-globalizarea este împlinirea fanteziei neoliberale că standardizarea auto-regulatoare (prin carteluri și monopoluri) a piețelor va duce la scăderea permanentă a costurilor și la extinderea creditului, consumului și prosperității.

În această hiper-versiune a comerțului global, existent de mii de ani, standardizarea masivă a creditului și capitalului care circulă liber în toată lumea, depistând și exploatând oportunitățile cele mai profitabile, oriunde ar fi ele (un complex rezidențial de lux la Cuca Măcăii poate fi o lovitură dacă găsești fraierul care să cumpere instrumentele de credit standardizate), micșorează de la sine costurile și mărește producțiile și consumul la nesfârșit.

Încântător. Numai că scamatoriile financiare ajung să se lovească de constrângerile și asimetriile lumii reale pe care nu sunt în stare să le depășească.

Când se epuizează resursele ce pot fi exploatate ieftin, costă tot mai mult să le extragi, să le prelucrezi, să le transporți, cu tot progresul tehnologic.

Alte constrângeri sunt de natură economică, politică și socială.

Populațiile locale ajung să înțeleagă că resursele lor sunt jefuite de companii străine, care speculează marile asimetrii ale costurilor cu capitalul, munca, normele ecologice și valoarea devizelor etc. pentru a-i jupui pe localnici și a le lăsa „dividendele” hiper-globalizării și hiper-financiarizării, cum ar fi zone pustiite și poluate și datorii neplătite.

În fața riscului de a deveni dependente de alții pentru produse esențiale, renaționalizarea devine politică de apărare națională, în ciuda tuturor fanteziilor globaliste neoliberale.

A crea un miliard de unități monetare nu înseamnă automat procurarea unui miliard de unități de apă proaspătă, cereale sau țiței. Când existau rezerve neexploatate ale acestor produse esențiale, injecțiile masive de capital din afară puteau finanța exploatarea lor. Când, însă, rezervele ușor de exploatat s-au epuizat, capitalul ieftin nu mai înseamnă automat bunuri ieftine.

Inversarea acestor forțe are ciudata consecință pe care noi o numim inflație. Să nu ne mai prostim cu fantezii economice ca: „inflația este întotdeauna un fenomen monetar”.

Dacă o sursă importantă de petrol este distrusă și prețul țițeiului crește cu 50 de dolari barilul peste noapte, costurile vor crește într-un mod fără nicio legătură cu expansiunea sau contracția aprovizionării monetare.

„Inflația” este pur și simplu atunci când o unitate de muncă / monetară cumpără mai puține bunuri și servicii, sau cumpără aceleași bunuri și servicii, dar de o calitate mai proastă. Oricum ai da-o, munca și banii își pierd puterea de cumpărare: fiecare unitate de muncă / monetară poate cumpăra mai puțin decât în trecut.

Inflația are multe surse, dar să ne concentrăm pe reculul hiper-globalizării și hiper-financiarizării.

Reducerea financiarizării mărește costul capitalului (dobânzi, costul combaterii riscurilor), iar reducerea globalizării mărește costurile bunurilor și serviciilor.

Realitatea globală a epuizării sau a rarității bunurilor și serviciilor contribuie și ea la majorarea costurilor.

Cu alte cuvinte, fiecare dintre aceste forțe este puternic inflaționistă, ca urmare a principiului cauză-efect.

Nu există nicio posibilitate să inventezi o scamatorie financiară pentru a combate efectul acestor forțe care majorează costurile, adică inflația: fiecare unitate de muncă și monetară cumpără mai puțin decât în trecut.

În deceniile de aur ale abundenței și costurilor mici, autoritățile s-au învățat să facă mai mult din ce a funcționat în trecut. Adică artificii financiare de tot felul. Era suficient să înece o țară cu credite și monedă și tot ce nu funcționa se remedia ca prin farmec.

Însă randamentul acestor artificii s-a tot diminuat până la punctul în care acum eșuează cu regularitate. Agravează și mai mult problemele.

Ca urmare a globalizării năravului Rezervei Federale americane de a tipări bani și a-i arunca pe piață pentru a depăși dificultățile, hazardul moral a devenit o caracteristică pentru orice decizie financiară mondială.

(Hazard moral = tendința asumării de riscuri nejustificate pe fondul suportării costurilor de către o terță parte, care preia total sau parțial acest risc – n.tr.)

Artificiile financiare cresc bulele speculative, până când – inevitabil – se sparg, generând valuri de suferință, pe care alte valuri de artificii financiare nu fac decât să le agraveze.

Ideea că bulele speculative pot alimenta abundența și prosperitatea, fără suferință, este una falimentară. Prăbușirea acestei iluzii seducătoare va duce la prăbușirea întregii structuri mondiale a hiper-financiarizării.

Într-o delicioasă ironie a sorții, artificiile financiare în toate formele lor au devenit acum inflaționiste. A face mai mult din ce a funcționat în trecut va agrava „problema” pe care băncile centrale și guvernele caută să o rezolve: inflația.

Această realitate înfige un țăruș în inima oricărei speranțe că a face mai mult din ce a funcționat în trecut va funcționa din nou, ca prin magie, turnând gaz pe focul costurilor mari.

În fine, există o paletă largă de asimetrii destabilizatoare care nu pot fi mascate de scamatorii. Între acestea: asimetriile profunde din domeniul primelor de risc, lichidităților și evaluării, resurselor de materii prime, stabilității politice, dependenței de piețele globale pentru cumpărătorii de ultimă instanță etc.

Până la urmă, puține țări – dacă nu chiar niciuna – vor scăpa neafectate când hiper-globalizarea și hiper-financiarizarea se vor prăbuși și penuria va crește.

Resursele reale și sistemele financiare, politice și sociale transparente și adaptabile sunt singurele fundații care permit trecerea de la dependență la independență.

Îmi pare rău, dar stilul de viață cu credite ieftine și cu produse la discreție și-a trăit traiul.

Banchetul consecințelor a fost servit. Chiar dacă nimeni nu are chef, vom fi obligați să le înghițim.

O analiză de Charles Hugh Smith pe blogul OfTwoMinds

Citiți și:
Actualul sistem financiar mondial sclavagist este în pragul prăbușirii
Moneda digitală: Fed se îndreaptă către totalitarism monetar

 

yogaesoteric
2 aprilie 2023