Preliminarii ale celui de-al Doilea Război Mondial (III)

Citiți partea precedentă a articolului

Iunie-septembrie 1938. Indiferenţa Marilor Puteri faţă de Cehoslovacia

„Dacă Anglia şi Franţa vor să înceapă lupta n-au decât. Mie îmi este perfect egal! Eu sunt pregătit pentru toate eventualităţile. Atunci, săptămâna viitoare toţi vom fi în război” (Adolf Hitler).

„Cât de îngrozitor, de fantastic, de neconceput ar fi ca noi să săpăm tranşee şi să purtăm aici măşti contra gazelor din cauza unui conflict iscat într-o ţară îndepărtată între nişte popoare de care nu ştim nimic” (Neville Chamberlain).

Presat şi ameninţat din toate părţile, guvernul de la Praga nu a beneficiat nici de sprijinul, cel puţin diplomatic, al marilor puteri democratice occidentale, chiar dacă, iniţial, guvernele francez şi britanic l-au avertizat pe Hitler că nu le era indiferentă soarta Cehoslovaciei şi pacea Europei. Oficialii germani erau convinşi că avertismentul puterilor occidentale era formal.

Convingerea i-a fost confirmată de comunicarea făcută la 22 mai 1938 de lordul Edward Halifax guvernului francez că Marea Britanie va interveni în Europa numai în situaţia în care Franţa ar fi fost victima unei agresiuni din partea Germaniei şi excludea orice sprijin dacă Franţa ar fi sprijinit Cehoslovacia. Mai mult, în urma respingerii de către guvernul cehoslovac a pretenţiilor germanilor sudeţi, guvernele britanic şi francez au înmânat (9 iunie 1938) ambasadorului cehoslovac la Paris, Stephan Osusky, o Notă de avertisment în care se arăta că orice întârziere a negocierilor însemna un timp pierdut în defavoarea Cehoslovaciei.

În luna următoare, ministrul de Externe francez a făcut cunoscut (20 iulie 1938) că Franţa nu va intra în război pentru afacerea sudetă. Apoi, Georges Bonnet a declarat lui von J. von Welczeck, ambasadorul german la Paris, că „autonomia (sudeţilor ‒ n.n.) odată realizată, alipirea se va face de la sine”.

Aşteptând sprijinul Londrei, guvernul francez a continuat să rămână pasiv, cu toate că generalul Maurice Gamelin, şeful Statului Major General, reamintise importanţa strategică a Cehoslovaciei pentru „menţinerea echilibrului în Europa Centrală” şi atrăsese atenţia că armata cehoslovacă „nu putea rezista singură mult timp”.

Întrebat în ce condiţii Uniunea Sovietică ar putea ajuta Cehoslovacia, M.M. Litvinov a răspuns că ţara sa „era decisă să-şi îndeplinească, prin toate mijloacele posibile, angajamentele decurgând din pactul său cu Cehoslovacia, dar cu condiţia ca Franţa să-şi îndeplinească ea mai întâi pe ale sale”.

Preşedintele F.D. Roosevelt a declarat (9 septembrie 1938) că SUA nu se vor asocia Franţei şi Angliei într-un război cu Germania şi-şi vor menţine cu stricteţe neutralitatea.

Declaraţia americană a accentuat teama puterilor occidentale faţă de război şi a constituit un nou prilej pentru Hermann Göring de a se deda la noi atacuri împotriva Cehoslovaciei, Marii Britanii şi Franţei. Diplomatul german considera Cehoslovacia „un minuscul segment al Europei”, un „stat hibrid”, iar pe cehi „mizerabili pigmei”.

Italia şi-a precizat poziţia prin declaraţia făcută de ambasadorul Bernardo Attolico lui Joachim von Ribbentrop: „Atât timp cât conflictul va fi localizat, Italia va rămâne cu armele la picior……. Dacă Franţa va mobiliza, Mussolini va ordona, de asemenea, mobilizarea pentru a obţine demobilizarea Franţei. Iar dacă Franţa va recurge la măsuri militare contra Germaniei, Mussolini va ataca Franţa. Germania şi Italia sunt atât de strâns unite, încât raporturile lor echivalează cu o alianţă”.

Nedorind angajarea Marii Britanii în război, Neville Chamberlain s-a deplasat în Germania (15 septembrie 1938), prilej cu care Hitler i-a prezentat consecinţele „nefaste” ale tratatului de la Versailles, l-a acuzat pe preşedintele Edward Beneš pentru mobilizarea armatei şi pentru „atrocităţile” produse în zona sudetă şi a făcut cunoscut că într-un timp scurt regiunea va fi alipită la Reich „indiferent dacă se va declanşa sau nu un război mondial”. Reîntors la Londra, premierul britanic a informat Cabinetul (17 septembrie) despre discuţiile avute cu Hitler, mai puţin despre „acordul de principiu” pe care îl dăduse cu privire la cedarea regiunii sudete.

Adoptând calea concilierii în faţa presiunilor germane, guvernele de la Londra şi Paris au decis (18 septembrie 1938) să determine guvernul cehoslovac să cedeze Reich-ului direct, fără plebiscit, regiunea sudetă, cu populaţia majoritară germană.

Aflat într-o situaţie dificilă, guvernul cehoslovac a fost nevoit să se încline şi să accepte „cu amărăciune” şi „mâhnire” deciziile aliaţilor occidentali, în credinţa că guverne britanic şi francez vor face totul ca „la aplicarea ziselor propuneri interesele vitale ale Cehoslovaciei să fie asigurate”. Sub presiunea evenimentelor, prim-ministrul Milan Hodža a fost nevoit să demisioneze (21 septembrie), fiind înlocuit cu generalul Jan Syrovy.

La 22 septembrie, Neville Chamberlain i-a prezentat (la Godesberg) lui Hitler planul franco-englez, acceptat de guvernul cehoslovac, insistând asupra garanţiilor ce era necesar să fie acordate noilor frontiere ale Cehoslovaciei şi susţinând varianta „cedării teritoriale” şi nu a „plebiscitului”.

Führer-ul nu a fost mulţumit, declarând: „Îmi pare nespus de rău, dar acum nu mai merge!”. Apoi a cerut ca teritoriile cu populaţie majoritară germană (sudetă) să fie cedate imediat, să se efectueze plebiscitul în zonele unde populaţia era amestecată, să se soluţioneze concomitent problema minorităţii ungare şi poloneze, garanţiile acordate statului cehoslovac urmând a fi eventual acordate după îndeplinirea acestor cereri. În final a conchis: „Problema trebuie definitiv rezolvată cel mai târziu la 1 octombrie 1938”.

Reîntors la Londra, Neville Chamberlain a declarat în şedinţa de guvern că „ar fi necesar să acceptăm aceste condiţii şi să-i sfătuim pe cehi s-o facă şi ei” şi a anunţat că a invitat pentru a doua zi o delegaţie franceză, în frunte cu Edouard Daladier, pentru a stabili de comun acord măsurile ce urmau a fi luate.

Analizând pretenţiile germane, guvernul cehoslovac a constatat că acestea erau mai mari decât cele prezentate iniţial, înglobând o populaţie de 3.736.037 locuitori, din care 2.823.247 erau sudeţi şi peste 816.000 cehi, că în zona în care urma să aibă loc plebiscitul cehii erau majoritari (1.116.000 locuitori, faţă de 144.711 sudeţi), că prin aceste cedări, Cehoslovacia urma să fie împărţită în trei părţi, fragmentându-se legăturile feroviare şi rutiere cu Praga şi pierzându-se legătura cu valea Dunării şi, deci, cu ţările dunărene din centrul şi estul Europei, implicit cu aliaţii din Mica Înţelegere (Iugoslavia şi România). La acestea se mai adăuga pierderea principalelor centre industriale din Bohemia şi puternicele fortificaţii din zonă. Ca urmare, la 25 septembrie, preşedintele Eduard Beneš a comunicat ambasadorului francez Victor de Lacroix că respinge Memorandum-ul german, pe care-l considera „o enormitate, asasinatul Cehoslovaciei şi al naţiunii cehe” şi a precizat că cehii „se vor bate pentru a salva cel puţin onoarea lor”.

În cadrul întâlnirii cu francezii, Neville Chamberlain a făcut cunoscut că dacă nu se acceptau propunerile Führer-ului, în loc de o soluţie paşnică se va ajunge la una militară, iar în loc de frontieră a naţionalităţilor se va recurge la o frontieră strategică, Bohemia şi oraşul Praga urmând a fi incluse în Reich. Repetând în final că neacceptarea Memorandum-ului german ar fi însemnat război, premierul britanic a lansat ideea unei conferinţe a marilor puteri, care urma să aibă loc în cel mai scurt timp.

În final, noaptea târziu, cei doi premieri au decis ca sir Horace Wilson să plece la Berlin, într-o tentativă de a ameliora pretenţiile lui Hitler şi de a-i cere ca transferul teritoriilor sudete către Reich să fie făcut de către o comisie internaţională, care să includă pe sudeţi şi pe cehi. În situaţia în care Führer-ul ar fi refuzat această sugestie, urma să fie avertizat că Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică vor sprijini Cehoslovacia.

Hitler a respins însă propunerile engleze prezentate de sir Basil Newton, declarând: „Dacă Anglia şi Franţa vor să înceapă lupta n-au decât. Mie îmi este perfect egal! Eu sunt pregătit pentru toate eventualităţile. Atunci, săptămâna viitoare toţi vom fi în război”. Apoi, seara, a afirmat în Reichstag: „Şi acum compatrioţi ai mei cred că a sosit momentul să vorbim de ruptură……. La 1 octombrie ei trebuie să ne cedeze acest teritoriu. Ei deţin hotărârea în mână, pacea sau războiul”.

Între timp, Joseph Beck, ministrul de Externe polonez a respins propunerea guvernului cehoslovac de a soluţiona problema Teschen prin negocieri directe.

La 27 septembrie, în acord cu guvernul francez, premierul britanic a remis lui Hitler un nou plan privind problema sudetă, acesta fiind înmânat şi guvernului cehoslovac pentru a-l aviza, concomitent cu o Notă ultimativă în care se menţiona că dacă această soluţie nu va fi acceptată „se va produce invazia şi dezmembrarea” prin forţă a Cehoslovaciei.

Sugestivă pentru poziţia Marii Britanii a fost şi declaraţia făcută la radio de Neville Chamberlain: „Cât de îngrozitor, de fantastic, de neconceput ar fi ca noi să săpăm tranşee şi să purtăm aici măşti contra gazelor din cauza unui conflict iscat într-o ţară îndepărtată între nişte popoare de care nu ştim nimic”.

Stăpân pe situaţie, Hitler a amânat declanşarea acţiunilor militare şi a informat, la 28 septembrie, că era de acord cu ţinerea conferinţei în patru ‒ între reprezentanţii Germaniei, Franţei, Angliei şi Italiei ‒ a doua zi, la München.

Nefiind nici măcar invitat la München, guvernul cehoslovac a cerut lui Edouard Daladier să nu permită „ca noi şi grave decizii să fie luate contra Cehoslovaciei” fără ca aceasta să fie consultată.

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Citiți și:
Ciudatele cărări ale istoriei
Adevărata faţă a lui Churchill

 

yogaesoteric
15 aprilie 2025