Premierul Canadei, discurs fabulos la Davos: Trezirea omenirii la realitate!

Au existat în timp unele discursuri considerate mai apoi istorice, cel mai adesea prin enunțarea crudă a realității, fără perdea sau diplomație. Au provocat la vremea respectivă disconfort masiv, indignare, dar și treziri de conștiință. Ceva asemănător credem că s-a petrecut acum la Davos, unde premierul Canadei, Mark Carney, a susținut un discurs pe cât de șocant, pe atât de onest, de direct despre realitatea care ne înconjoară în acest moment pe planeta numită Pământ. Sfârşitul iluziilor, sfârşitul autoamăgirii că dreptul internațional ar ține piept forței brute. Reproducem integral discursul, pentru că merită.

Preambul

Frederick Douglass, fost sclav eliberat, a ținut un discurs pe 5 iulie 1852, chiar după sărbătoarea independenței SUA. A spus direct publicului alb: sărbătoarea libertății este o minciună ipocrită pentru milioane de sclavi. A expus ipocrizia fondatorilor și a națiunii care se pretindea „țara liberă”, în timp ce ținea sclavi. A șocat prin limbaj dur și prin contrastul brutal cu retorica patriotică – mulți au fost revoltați, dar discursul a accelerat mișcarea aboliţionistă.

Sojourner Truth, fostă sclavă, discursul „Nu sunt și eu femeie?” (1851, Convenția pentru Drepturile Femeilor, Ohio): O fostă sclavă, vorbind într-o sală plină de albi și femei albe, a expus rasismul din mișcarea sufragistă și sexismul din societatea americană – un discurs scurt, dar extrem de direct și personal, care a forțat audiența să vadă contradicțiile propriilor valori.

Václav Havel – discursul de Anul Nou 1990 (ca președinte proaspăt ales). A început cu: „Țara noastră nu înflorește”. După decenii de propagandă comunistă care pretindea progres și fericire, a spus direct că societatea e coruptă moral, mincinoasă și în declin. A demascat „viața în minciună” – exact ca în eseul său celebru. A șocat prin refuzul de a continua ficțiunea oficială și prin asumarea responsabilității colective.

Patrick Henry, „Dați-mi libertatea sau dați-mi moartea!” (1775, Convenția din Virginia). A rupt iluzia că un compromis cu Anglia mai era posibil: „Suntem apți să ne închidem ochii în fața unui adevăr dureros și să ascultăm cântecul sirenelor până ajungem să devenim fiare.” A numit pacea cu tirania o iluzie fatală – discursul a fost considerat extrem de radical și periculos la vremea lui, dar a mobilizat rezistența.

Robert F. Kennedy – Kansas 1968, a vorbit despre inegalitate extremă, sărăcie și consumerism gol: a spus că SUA se măsoară greșit (prin PIB, nu prin calitatea vieții reale) și că națiunea e bolnavă moral. A expus iluzia prosperității americane în plin război din Vietnam și tulburări rasiale – un discurs incomod, onest, care a anticipat crizele anilor ’60-’70.

Sunt toate discursuri istorice între care putem așeza discursul lui Carney la Davos.

Discursul integral

Astăzi voi vorbi despre o ruptură în ordinea mondială, sfârşitul unei ficțiuni plăcute și începutul unei realități dure, în care geopolitica, în care marile puteri principale, geopolitica, nu este supusă unor limite, unor constrângeri.

Pe de altă parte, aș vrea să vă spun că celelalte țări, în special puterile intermediare precum Canada, nu sunt neputincioase. Ele au capacitatea de a construi o nouă ordine care să cuprindă valorile noastre, precum respectul pentru drepturile omului, dezvoltarea durabilă, solidaritatea, suveranitatea și integritatea teritorială a diferitelor state.

Puterea celor mai puțin puternici începe cu onestitatea.

Se pare că în fiecare zi ni se reamintește că trăim într-o eră a rivalității marilor puteri, că ordinea bazată pe reguli se estompează, că „cei puternici pot face ceea ce vor, iar cei slabi suportă ceea ce sunt obligați”.

Și acest aforism al lui Tucidide este prezentat ca inevitabil, ca logica naturală a relațiilor internaționale care își reafirmă prezența.

Și în fața acestei logici, există o tendință puternică a țărilor de a se conforma pentru a se descurca, de a se acomoda, de a evita problemele, de a spera că supunerea va cumpăra siguranță.

Ei bine, nu va face asta.

Deci, care sunt opțiunile noastre?

În 1978, disidentul ceh Václav Havel, mai târziu președinte, a scris un eseu numit „Puterea celor neputincioși”, și în el a pus o întrebare simplă: cum s-a susținut sistemul comunist?

Și răspunsul său a început cu povestea unui vânzător de legume. În fiecare dimineață, acest comerciant pune un afiș în vitrina sa: „Muncitori din toată lumea, uniți-vă”. El nu crede în asta, nimeni nu crede, dar pune afișul oricum pentru a evita problemele, pentru a semnala conformarea, pentru a se descurca. Și pentru că fiecare comerciant de pe fiecare stradă face la fel, sistemul persistă – nu doar prin violență, ci prin participarea oamenilor obișnuiți la ritualuri pe care ei înșiși le consideră în privat a fi false.

Havel a numit asta „a trăi în minciună”.

Puterea sistemului nu vine din adevărul său, ci din dorința fiecăruia de a juca rolul ca și cum ar fi adevărat, iar fragilitatea sa vine din aceeași sursă. Când chiar și o singură persoană încetează să joace rolul, când vânzătorul de legume își scoate afișul, iluzia începe să se crape. Prieteni, este timpul ca țările și companiile să-și scoată afișele din vitrină.

Timp de decenii, țări precum Canada au prosperat sub ceea ce am numit ordinea internațională bazată pe reguli. Ne-am alăturat instituțiilor sale, am lăudat principiile sale, am beneficiat de predictibilitatea sa. Și datorită acestor aspecte, am putut urmări politici externe bazate pe valori sub protecția sa.

Știam că povestea ordinii internaționale bazate pe reguli era parțial falsă, că cei mai puternici se exceptează pe sine când le convine, că regulile comerciale sunt aplicate asimetric. Și știam că dreptul internațional se aplică cu grade diferite de rigoare în funcție de identitatea acuzatului sau a victimei.

Această ficțiune era utilă, iar hegemonia americană, în special, a ajutat la furnizarea de bunuri publice, căi maritime deschise, un sistem financiar stabil, securitate colectivă și sprijin pentru cadre de rezolvare a disputelor.

Așa că am pus afișul în vitrină. Am participat la ritualuri și am evitat în mare măsură să semnalăm decalajele dintre retorică și realitate.

Acest compromis nu mai funcționează. Să fiu direct. Suntem în mijlocul unei rupturi, nu al unei tranziții.

În ultimele două decenii, o serie de crize în finanțe, sănătate, energie și geopolitică au scos la iveală riscurile integrării globale extreme. Dar mai recent, marile puteri au început să folosească integrarea economică drept armă, tarifele drept pârghie, infrastructura financiară drept coerciție, lanțurile de aprovizionare drept vulnerabilități de exploatat.

Nu poți trăi în minciuna beneficiului reciproc prin integrare, când integrarea devine sursa subordonării tale.

Instituțiile multilaterale pe care s-au bazat puterile medii – OMC, ONU, COP –, arhitectura însăși a rezolvării colective a problemelor este sub amenințare. Și ca urmare, multe țări trag aceeași concluzie: este necesar să dezvolte o autonomie strategică mai mare, în ceea ce privește energia, hrana, mineralele critice, finanțele și lanțurile de aprovizionare.

Și acest impuls este de înțeles. O țară care nu se poate hrăni singură, alimenta singură sau apăra singură are puține opțiuni. Când regulile nu te mai protejează, este necesar să te protejezi singur.

Dar să fim cu ochii deschiși asupra direcției în care duce asta.

O lume a fortărețelor va fi mai săracă, mai fragilă și mai puțin sustenabilă. Și mai există și un alt adevăr. Dacă marile puteri abandonează chiar și aparența regulilor și valorilor în favoarea urmăririi neîngrădite a puterii și intereselor lor, câştigurile din tranzacționalism vor deveni mai greu de replicat.

Hegemonii nu pot monetiza continuu relațiile lor.

Alianțele se vor diversifica pentru a se proteja împotriva incertitudinii.

Statele vor cumpăra asigurări, vor crește opțiunile pentru a-și reconstrui suveranitatea – suveranitate care odată era întemeiată pe reguli, dar va fi din ce în ce mai ancorată în capacitatea de a rezista presiunii.

Această sală știe că acesta este managementul clasic al riscului. Managementul riscului costă, dar acel cost al autonomiei strategice, al suveranității poate fi și împărțit.

Investițiile colective în reziliență sunt mai ieftine decât decât dacă fiecare își construiește propria fortăreață. Standardele împărtășite reduc fragmentarea. Complementaritățile au ca rezultat o sumă pozitivă. Și întrebarea pentru puterile medii precum Canada nu este dacă să ne adaptăm la noua realitate – este necesar. Întrebarea este dacă ne adaptăm pur și simplu construind ziduri mai înalte, sau dacă putem face ceva mai ambițios.

Acum, Canada a fost printre primele care au auzit apelul de trezire, ceea ce ne-a condus la o modificare fundamentală a posturii noastre strategice.

Canadienii știu că vechile noastre presupuneri confortabile – că geografia și apartenența la alianțe ne conferă automat prosperitate și securitate – acea presupunere nu mai este valabilă. Și noua noastră abordare se bazează pe ceea ce Alexander Stubb, președintele Finlandei, a numit „realism bazat pe valori”.

Sau, spus altfel, ne propunem să fim atât principiali, cât și pragmatici – principiali în angajamentul nostru față de valorile fundamentale, suveranitate, integritate teritorială, interzicerea folosirii forței, cu excepția cazurilor în concordanță cu Carta ONU, și respect pentru drepturile omului, și pragmatici în recunoașterea că progresul este adesea incremental, că interesele diverg, că nu fiecare partener va împărtăși toate valorile noastre.

Așa că ne angajăm pe scară largă, strategic, cu ochii deschiși. Luăm lumea așa cum este, nu așteptăm o lume așa cum ne-am dori să fie.

Ne calibrăm relațiile astfel încât profunzimea lor să reflecte valorile noastre și prioritizăm angajamentul larg pentru a ne maximiza influența, având în vedere fluiditatea lumii în acest moment, riscurile pe care le prezintă și miza pentru ceea ce urmează.

Și nu ne mai bazăm doar pe puterea valorilor noastre, ci și pe valoarea puterii noastre.

Construim acea putere acasă.

De când guvernul meu a preluat mandatul, am redus taxele pe venituri, pe câştiguri de capital și pe investițiile de afaceri. Am eliminat toate barierele federale la comerțul interprovincial. Accelerăm investiții de un trilion de dolari în energie, AI, minerale critice, noi coridoare comerciale și așa mai departe. Dublăm cheltuielile de apărare până la sfârşitul acestui deceniu și o facem în moduri care să ne construiască industriile interne.

Și ne diversificăm rapid în afara granițelor. Am convenit asupra unui parteneriat strategic cuprinzător cu Uniunea Europeană, inclusiv aderarea la SAFE, mecanismul european de achiziții în domeniul apărării. Am semnat alte 12 acorduri comerciale și de securitate, pe patru continente, în șase luni. În ultimele câteva zile, am încheiat noi parteneriate strategice cu China și Qatar. Negociem acorduri de liber schimb cu India, ASEAN, Thailanda, Filipine și Mercosur.

Facem și altceva. Pentru a contribui la rezolvarea problemelor globale, urmărim ceea ce numim geometrie variabilă, cu alte cuvinte, coaliții diferite pentru probleme diferite, bazate pe valori și interese comune. Astfel, în ceea ce privește Ucraina, suntem un membru de bază al Coaliției Voluntarilor și unul dintre cei mai mari contributori per capita la apărarea și securitatea acesteia.

În privința suveranității arctice, ne situăm ferm alături de Groenlanda și Danemarca și susținem pe deplin dreptul lor unic de a decide viitorul Groenlandei.

Angajamentul nostru față de Articolul 5 al NATO este neclintit, așa că lucrăm împreună cu aliații noștri din NATO, inclusiv cu Poarta Nordică Baltică, pentru a consolida în continuare flancurile nordic și vestic ale Alianței, inclusiv prin investițiile fără precedent ale Canadei în radare peste orizont, submarine, aeronave și trupe pe teren, trupe pe gheață.

Canada se opune ferm tarifelor legate de Groenlanda și solicită discuții concentrate pentru a atinge obiectivele noastre comune de securitate și prosperitate în Arctica.

În ceea ce privește comerțul plurilateral, susținem eforturile de a construi o punte între Parteneriatul Trans-Pacific și Uniunea Europeană, care ar crea un nou bloc comercial de 1,5 miliarde de oameni. În domeniul mineralelor critice, formăm cluburi de cumpărători, ancorate în G7, astfel încât lumea să poată diversifica aprovizionarea, îndepărtându-se de sursele concentrate. Iar în domeniul inteligenței artificiale, cooperăm cu democrații care împărtășesc aceleași valori, pentru a ne asigura că nu vom fi, în cele din urmă, forțați să alegem între hegemonii statali și giganții hiperscalari.

Acesta nu este un multilateralism naiv, nici nu se bazează pe instituțiile existente. Este vorba despre construirea de coaliții care funcționează – problemă cu problemă, alături de parteneri care împărtășesc suficient teren comun pentru a acționa împreună.

În unele cazuri, aceasta va însemna marea majoritate a națiunilor.

Ceea ce face acest demers este să creeze o rețea densă de conexiuni în domeniul comerțului, investițiilor și culturii, la care vom putea apela în fața provocărilor și oportunităților viitoare.

Susțin că puterile mijlocii este necesar să acționeze împreună, deoarece dacă nu suntem la masă, suntem în meniu.

Dar aș mai spune că marile puteri, pentru moment, își pot permite să acționeze singure. Ele au dimensiunea pieței, capacitatea militară și pârghiile necesare pentru a dicta condițiile. Puterile mijlocii nu își permit acest lux.

Atunci când negociem doar bilateral cu un hegemon, negociem dintr-o poziție de slăbiciune. Acceptăm ceea ce ni se oferă. Concurăm între noi pentru a fi cei mai potriviți cerințelor.

Aceasta nu este suveranitate. Este o simulare a suveranității, în timp ce acceptăm subordonarea. Într-o lume a rivalității dintre marile puteri, țările aflate la mijloc au o alegere – să concureze între ele pentru favoruri sau să se unească pentru a crea o a treia cale cu impact.

Nu ar fi indicat să lăsăm ascensiunea puterii dure să ne orbească față de faptul că forța legitimității, a integrității și a regulilor va rămâne puternică dacă alegem să o exercităm împreună – ceea ce mă aduce din nou la Havel.

Ce înseamnă pentru puterile mijlocii să trăiască în adevăr?

În primul rând, înseamnă să numească realitatea. Să nu mai invocăm ordinea internațională bazată pe reguli ca și cum ar mai funcționa așa cum este prezentată. Să o numim așa cum este – un sistem al rivalității tot mai intense dintre marile puteri, în care cei mai puternici își urmăresc interesele, folosind integrarea economică ca instrument de constrângere.

Înseamnă să acționăm consecvent, aplicând aceleași standarde aliaților și rivalilor. Atunci când puterile mijlocii critică intimidarea economică dintr-o direcție, dar rămân tăcute când aceasta vine din altă parte, păstrăm afișul în vitrină.

Înseamnă să construim ceea ce pretindem că susținem, în loc să așteptăm revenirea vechii ordini. Înseamnă crearea de instituții și acorduri care funcționează așa cum sunt descrise. Și înseamnă reducerea pârghiilor care permit constrângerea – adică construirea unei economii interne puternice. Ar fi necesar să fie prioritatea imediată a fiecărui guvern.

Iar diversificarea internațională nu este doar prudență economică, ci și o bază materială pentru o politică externă onestă, deoarece statele își câştigă dreptul la poziții principiale prin reducerea vulnerabilității la represalii.

Așadar, Canada, Canada are ceea ce lumea își dorește. Suntem o superputere energetică. Deținem rezerve vaste de minerale critice. Avem cea mai educată populație din lume. Fondurile noastre de pensii se numără printre cei mai mari și mai sofisticați investitori din lume. Cu alte cuvinte, avem capital, talent……. avem și un guvern cu o capacitate fiscală imensă de a acționa decisiv. Și avem valorile la care mulți alții aspiră.

Canada este o societate pluralistă care funcționează. Spațiul nostru public este zgomotos, divers și liber. Canadienii rămân angajați față de sustenabilitate. Suntem un partener stabil și de încredere într-o lume care este orice, numai stabilă nu. Un partener care construiește și prețuiește relațiile pe termen lung.

Și mai avem ceva. Avem recunoașterea a ceea ce se petrece și determinarea de a acționa în consecință. Înțelegem că această ruptură cere mai mult decât adaptare. Cere onestitate față de lume așa cum este.

Scoatem afișul din vitrină. Știm că vechea ordine nu se va întoarce. Nu s-ar cuveni să o deplângem. Nostalgia nu este o strategie, dar credem că, din această fractură, putem construi ceva mai mare, mai bun, mai puternic, mai just. Aceasta este misiunea puterilor mijlocii, a țărilor care au cel mai mult de pierdut într-o lume a fortărețelor și cel mai mult de câştigat din cooperarea autentică.

Cei puternici au puterea lor.

Dar noi avem și altceva – capacitatea de a înceta să ne prefacem cu privire la o anume realitate, de a ne construi forța acasă și de a acționa împreună.

Aceasta este calea Canadei. O alegem deschis și cu încredere, iar această cale este larg deschisă oricărei țări dispuse să o parcurgă alături de noi.

Vă mulțumesc foarte mult.

Citiţi şi:
Europa: Un vasal în epoca multipolară. În lesa Washington-ului
Cât de rezistent este BRICS în furtuna geopolitică (I)
Vederi de la Bruxelles (I). Vladimir Bukovski: Profețiile unui disident sovietic

 

yogaesoteric
26 ianuarie 2026