Presa, o privire din interior – Ce spun ziariştii despre ei înşişi

45.680 0

de Mihai Vasilescu şi Mihaela Gheorghiu

„Multe, prea multe ziare sunt folosite ca adevărate măciuci, cu care se dă în capul victimei fără nici cel mai mic scrupul de a justifica titlurile de-o şchioapă”

Această afirmaţie a fost făcută de Cristian Tudor Popescu pe 20 noiembrie 2006, într-o scrisoare deschisă prin care îşi anunţa demisia din fruntea Clubului Român de Presă (CRP). (1)

„O vreme am crezut că lucrurile pot fi îndreptate, scria el. Astăzi sunt silit să constat că a fost o iluzie. Viaţa politică din ce în ce mai vulgară şi superficială din România ultimilor ani este însoţită, ca şi cum n-ar vrea să rămână mai presus, de o presă tot mai degradată, moral şi profesional. Reţelele de presă murdară, locale şi centrale, se împart în două categorii: puţinele care au fost descoperite şi multele care îşi văd în continuare de treabă. Multe, prea multe ziare sunt folosite ca adevărate măciuci, cu care se dă în capul victimei fără nici cel mai mic scrupul de a justifica titlurile de-o şchioapă şi pozele cât jumătate de pagină.

Ziariştii au devenit, în prea mare măsură, nişte mercenari care, după ce se bat cu pumnii în piept pentru niscai principii, se mută la trustul primului mahăr care dă mai mult. Şi nu numai „dinozaurii”, ci şi prea mulţi jurnalişti din noile generaţii. Şuvoaie de bani venind din afara presei inundă acum mass-media, alterând relaţiile profesionale din branşă, golind de sens branduri construite în mai mult de un deceniu.”

„Posibilităţile mele de a stopa porcăriile care s-au produs şi se vor mai produce în presă deveneau din ce în ce mai limitate. Ar fi însemnat sa rămân acolo ca un cocoş călare pe grămada de gunoi”

După demisie, Cristian Tudor Popescu declara într-un interviu publicat de Ziarul de Iaşi (2): „rămânerea mea în continuare în funcţia de preşedinte era lipsită de noimă. Nu mai avea rost. Posibilităţile mele de a stopa porcăriile care s-au produs si se vor mai produce în presă deveneau din ce în ce mai limitate. Ar fi însemnat să rămân acolo ca un cocoş călare pe grămada de gunoi sau ca cerculeţul cu trei raze de pe botul Mercedesului”.

Aceste afirmaţii nu l-au împiedicat totuşi pe Cristian Tudor Popescu să rămână în continuare preşedinte al CRP până în ianuarie 2007, pentru ca la începutul lunii februarie 2007 să revină pe această funcţie, în urma unor alegeri la care a fost singurul candidat.

Robert Turcescu, care îşi anunţase intenţia de a candida la această funcţie în 2006, a reacţionat imediat: „Numai cine trăieşte pe altă planetă sau în altă ţară nu ştie ce se petrece la CRP. Acolo dictează nişte interese care nu au legătura cu breasla jurnaliştilor. Băieţii deştepţi de la CRP s-au adunat şi au stabilit totul rapid, pe seară. Îl somez pe C. T. Popescu să arate breslei unde au fost publicate anunţul şi condiţiile acestor alegeri. „Numai “iniţiaţii” din CRP au ştiut de aceste alegeri. Are Cristian Tudor Popescu vreo reţetă miraculoasă prin care i-au trecut scârba şi greaţa de anul trecut faţă de breasla presei? S-a schimbat ceva pozitiv în presa românească de s-a răzgândit într-o perioadă atât de scurtă?”(3)

Răspunsul lui Cristian Tudor Popescu este de-a dreptul uluitor: „Acum eu candidez din poziţia de reprezentant al jurnaliştilor de la Gândul. Până acum am fost ales preşedintele clubului ca reprezentant patronal. Nu candidez pentru că s-ar fi schimbat ceva în presă în această perioadă, pentru că nu s-au petrecut mari schimbări.” (4) Şi atunci cum rămâne cu grămada de gunoi?

Afirmaţiile sale – grave şi reale, în afară de a stârni vii controverse printre ziarişti şi a scoate la iveală lucruri ocultate până atunci, nu s-au soldat însă cu nici o măsură.

Unii se aşteptau la aceasta încă de atunci: „Nu ştiu dacă demisia-simbol va avea vreun efect în direcţiile semnalate de domnul Cristian Tudor Popescu în scrisoarea deschisă” spunea Gabriela Vrânceanu Firea într-un articol publicat de Jurnalul Naţional. (5)

Alţii, care mai sperau să se transforme ceva, au fost uimiţi. Liviu Antonesei scria în Cotidianul: „Au trecut aproape două săptămâni de la demisia lui CTP din fruntea CRP. Am crezut că va urma o dezbatere publică adevărată, cele denunţate în Scrisoarea deschisă părându-mi-se grave, mai ales concentrarea presei şi invazia de bani din afara domeniului. N-a fost aşa (…) Am fost cu atât mai uimit, cu cât ultimele gesturi ale CRP sub conducerea dlui Popescu – denunţarea manipulării prin media a cazului Vosganian şi condamnarea cazurilor de şantaj prin presă din Ardeal – mi s-au părut binevenite, arătând poate prima dată la ce ar putea fi bun CRP”.(6)

Şi astăzi sunt trimise Clubului Român de Presă plângeri privind încălcări flagrante ale deontologiei de către diverşi jurnalişti, dar ele nu primesc nici un răspuns, la fel ca şi cele de până acum. Jurnalistul Dan Tapalagă avea dreptate când spunea: „CRP, principala organizaţie din breaslă, e un fel de Consiliu Superior al Magistraturii nereformat din presă. Pentru că în toată povestea asta nu prea găsesc vinovaţi.” (7)

Vă mai amintiţi în ce mod a anchetat Consiliul Superior al Magistraturii abuzurile judiciare realizate în cazul MISA? La final, concluzia a fost că yoghinii s-au abuzat singuri. Cam aşa este şi cu Clubul Român de Presă. El există, ar trebui să vegheze la respectarea deontologiei acestei profesii, însă în realitate nu face decât să ţină locul ocupat, împiedicându-i şi atacându-i de pe o poziţie de autoritate exact pe cei ce ar mai putea face ceva. Cum CRP se îngrijeşte să nu existe nici o acţiune de sancţionare a abuzurilor, jurnaliştii au siguranţa că nimeni nu-i poate trage la răspundere, exact aşa cum în Justiţia română procurorii comit ilegalităţi pe bandă rulantă ştiind că nimeni nu le cere socoteală.

De ce stau lucrurile aşa, aflăm cu stupoare de la un veteran al presei, Mihai Tatulici:

„Mircea Toma: Există foarte multe coduri deontologice. Care au foarte mari probleme de implementare. Şi nu vorbesc de România, vorbesc de Anglia. Şi nu e eficient. Nu poţi să implementezi tu însuţi pedeapsă către tine. Deci cum or să vrea acei proprietari de media din Anglia, care se întâlnesc în consiliul deontologic, şi e o pâră împotriva unuia dintre ei, să îşi dea sieşi sancţiuni? Asta e şi problema CRP-ului.

Cristi Şuţu: Vreau să intervin aici puţin. Foarte multă lume din media vorbeşte despre legea presei şi se spune foarte clar, nu e nevoie de această lege. Mă interesează să aud şi argumente, de ce nu e nevoie de această lege? Din punctul meu de vedere avem o problemă astăzi cu credibilitatea presei.

Mihai Tatulici: De ce nu cerem noi legea presei? Pentru că dacă o băgăm în Parlament, ne fac parlamentarii zob, şi ne trezim cu o lege care ne ia gâtul. Acesta e adevărul.” (7)

„Demisia poate fi explicată astfel: CTP a ieşit între timp din clubul patronilor. A coborât dintre zei printre muritorii de rând. Cred că CTP exprimă frustrarea jucătorului ieşit pe tuşă”

Aşadar Cristian Tudor Popescu şi-a dat demisia exact în momentul în care organismul pe care îl conducea începea să dea firave semne că în sfârşit îşi face treaba. O fi fost oare acest lucru privit ca un eşec de cei ale căror interese le reprezenta CTP? Începuse el să dea semne de prea multă iniţiativă personală într-o direcţie care nu se încadra în linia trasată? Să nu uităm că însuşi Cristian Tudor Popescu a afirmat că el reprezenta patronatul, nu jurnaliştii, nu publicul cititor. Cert este că între timp CTP a revenit la vechile afinităţi şi astfel i s-a permis să se întoarcă la şefia Clubului şi să veghegeze în continuare ca abaterile deontologice să nu fie sancţionate. Tot ce a spus anul trecut a fost uitat ca un vis urât, chiar dacă pentru o clipă pentru unii a fost un vis frumos. În sfârşit cineva spunea adevărul despre presa românească. Şi o spunea de la vârf.

Dan Tapalagă scrie în Ziua de Vest (8): „Ce descoperă astăzi cu uimire şi greaţă şeful demisionar al CRP porneşte de la adevăruri grave şi indiscutabile: da, în presă curg şuvoaie de bani dubioşi; da, puterea patronatului s-a mărit periculos; da, în presă colcăie multă mizerie, corupţie şi imoralitate; da, ziariştii au devenit piese de schimb, abţibilduri, mercenari; da, apele trebuie despărţite; da, Clubul Român de Presă e o struţo-cămilă, o ciorbă de interese, un amestec scârbos de patroni, gazetari şi nulităţi. Şi totuşi, ce e nou? Ce am aflat noi din demisia lui CTP şi nu ştiam? Ceva n-a fost spus, totuşi, până la capăt. Că infecţia iniţială a presei româneşti s-a produs cu aportul decisiv al generaţiei sale.El şi alţi baroni de presa nouăzecişti au patentat gazetarul-patron, ziaristul-agent publicitar şi alte combinaţii macabre care au pus, în România, bazele unei prese nesănătoase.Am avut un deceniu şi ceva de presă sălbatică, primitivă, îmbâcsită cu putreziciuni şi guzgani rozalii. Prin urmare, am asistat la o demisie artistică, uşor patetică şi împachetată în adevăruri dureroase. Ea poate fi explicată şi altfel: CTP a ieşit între timp din clubul patronilor. A coborât dintre zei printre muritorii de rând. A ajuns şi el frunză în vânt. Marile jocuri se fac acum peste capul jurnaliştilor, şi sunt privilegiul exclusiv al oligarhilor de presă. Ziaristul a fost detronat, alungat din paradisul zeilor atotputernici. Unii şi-au exercitat puterea absolută să câştige bani, alţii să-şi scarpine orgoliul nemăsurat. Cred că CTP exprimă frustrarea jucătorului ieşit pe tuşă.”

„Presa este o afacere. Altfel nu poate trăi”

În 2005, acelaşi Cristian Tudor Popescu declara într-un studiu realizat de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie: „Presa nu înseamnă nici analele Academiei, nici reviste de cultură. Este o afacere. Altfel nu poate trăi. Dar este o afacere specială, nu ca oricare altă afacere. Cine neagă caracterul de afacere nu înţelege despre ce e vorba. Presa trebuie să facă profit ca să-şi asigure independenţa. Presa este un bussines. Dar şi business-ul este de mai multe feluri: murdar şi curat. De preferat este să faci unul curat şi se poate face, dar foarte greu în condiţiile actuale din România. Presiunile sunt fantastice şi din toate direcţiile.” (9)

Despre acelaşi subiect a vorbit şi în 2006 în faţa studenţilor din Iaşi. „Consideraţi că aceşti bani susţin afacerea media sau susţin alte afaceri, prin media?” a fost întrebat cu acest prilej. „Finalmente, alte afaceri, pentru că sunt bani făcuţi în afara media, introduşi în media, iar scopul final al acestor operaţiuni cade tot în afara media. Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu, fraţii Micula, Dan Voiculescu. Toţi aceşti oameni şi-au construit averile pe alte operaţiuni. Dan Voiculescu – pe uree (iată de ce sunt atât de obsedaţi jurnaliştii de la Antena 1 de urinoterapie, n.n.), fraţii Micula – pe răcoritoarele de la Oradea, Sorin Ovidiu Vântu – pe speculaţii financiare, şi acuzele planează în continuare asupra lui în legătura cu FNI-ul, iar Dinu Patriciu – pe afaceri petroliere. Dacă au bani, cumpără ziare, cumpără redacţii, cumpără jurnalişti cu totul..” (2)

Cei care mai cred deci că presa are rolul să informeze corect opinia publică se înşeală amarnic! În lumea în care trăim nu avem timp să le facem pe toate, aşa că fiecare dintre noi ne-am specializat pe anumite domenii. Unii sunt bucătari şi pregătesc hrana pentru ceilalţi, alţii sunt profesori şi se ocupă de educaţia copiilor. Unii sunt constructori şi construiesc case, alţii fac curăţenie pe străzi – adună gunoiul, dau cu mătura, şamd. Rolul jurnaliştilor este să afle care sunt evenimentele, să adune informaţii şi apoi să le redea într-o formă cât mai aproape de realitate pentru ca şi ceilalţi să îşi facă o imagine despre ce se petrece, chiar dacă nu au putut participa direct la evenimente. Ori, aflăm acum că lucrurile nu stau deloc aşa, că în realitate presa nu are acest scop, ci este o afacere menită să aducă profit – bani şi influenţă celor ce deţin ziare, televiziuni sau radiouri.

„Jurnalistul abţibild – care promovează minciuna acreditată prin minciună”

În scrisoarea prin care îşi justifica demisia CRP vorbea despre „cinismul, care devine calitatea fundamentală, bine platită şi admirată, a jurnalistului abţibild, gata să se lipească pe orice parbriz, indiferent de imaginile atroce care se întrezăresc înăuntru.” (1)

Cristian Tudor Popescu a fost invitat în 2006 de Alianţa Studenţilor Români la Iaşi la o dezbatere având că temă „Presa – informare sau manipulare”. Acolo a reluat tema „jurnalistului abţibild, cel care se lipeşte pe orice parbriz şi promovează minciuna acreditată prin minciună„. (2)

Un exemplu este campania mediatică anti MISA, care a fost construită de-a lungul a 15 ani, din minciuni repetate până au devenit „adevăruri”. În ultimii trei ani, aceasta a fost alimentată de minciunile procurorilor – vă mai amintiţi refrenele lansate de Parchet în 2004: yoghinii au arme, droguri, sunt periculoşi, spală bani, fac prostituţie, atentează la siguranţa naţională, etc. Pe de altă parte, minciunile presei au devenit „probe” în dosarele fabricate de procurori împotriva yoghinilor MISA.

Vom vedea în continuare cum însuşi cel care condamna „jurnalistul mercenar” şi „jurnalistul abţibild” se încadrează perfect în această categorie. Sau poate nu? Poate că el nu a dezertat şi a rămas în continuare fidel lui Adrian Năstase, a cărui imagine avea grijă să o menajeze în 2004?

„CRP încheia înţelegeri cu guvernul Adrian Năstase”- Ioana Lupea, Evenimentul zilei

Ecourile afirmaţiilor lui Cristian Tudor Popescu nu au întârziat să apară şi au scos la iveală lucruri care se petreceau în presă, ale căror efecte erau vizibile şi dureroase, dar care datorită tăcerii jurnaliştilor nu puteau fi dovedite. De data aceasta ziariştii nu au mai tăcut.

Într-un editorial publicat în Evenimentul zilei, Ioana Lupea scrie despre strânsele relaţii dintre guvernul Adrian Năstase şi Clubul Român de Presă. Aceasta explică de ce CRP nu a luat niciodată poziţie şi nu a sancţionat gravele încălcări ale deontologiei profesionale şi ale bunului simţ realizate de mulţi jurnalişti în cazul lui Gregorian Bivolaru şi al yoghinilor MISA. Adrian Năstase, cel care a comandat uriaşa acţiune din 2004, inclusiv campania mediatică ce a urmat şi Cristian Tudor Popescu, cel care trebuia să sancţioneze această campanie, se sprijineau reciproc.

„Nu avem decât să ne bucurăm de criza CRP care încheia înţelegeri cu guvernul Adrian Năstase, scrie ea, în timp ce miniştrii săi exercitau presiuni politice şi financiare asupra redacţiilor, greu de conceput într-o democraţie, pentru a-şi promova imaginea. De câte ori a intervenit Cristian Tudor Popescu în favoarea unui jurnalist cenzurat de patronat la sugestia vreunui lider sau şef de cabinet PSD, vrăjitorii bugetelor de publicitate?” (10)

Şi nu este singura care susţine acest lucru. Există şi dovezi. În iunie 2005 ziarul Cotidianul a publicat un articol în care se arăta cum pe vremea când era la Adevărul (în 2004) Cristian Tudor Popescu se îngrijea ca Adrian Năstase să aibă o bună imagine în acest ziar.

„În campania electorală, Cristian Tudor Popescu s-a îngrijit să decupeze dintr-un text ce urma să apară în ziarul „Adevărul“ toate referinţele ce-l priveau, într-un context deloc favorabil, pe Adrian Năstase, văduvindu-şi cititorii de explicaţia unei privatizări suspecte. Documentul alăturat este scriptul iniţial al unui articol publicat în cotidianul „Adevărul“ din ziua de 13 noiembrie 2004, în plină campanie electorală pentru alegerile generale şi prezidenţiale. Titlul original al articolului suna aşa: „Marin Bucur, consăteanul lui Năstase, a primit aproape cadou de la stat un IAS performant şi 10.000 de hectare de teren“. Redactorul-şef al cotidianului, Cristian Tudor Popescu, a decupat din titlu fragmentul „Marin Bucur, consăteanul lui Năstase“ şi l-a înlocuit cu „Patronul Casei Capşa.“(11) Marin Bucur, este într-adevăr un apropiat al lui Adrian Năstase care în timpul guvernării PSD a beneficiat de multe avantaje, printre ele fiind faptul că i s-a înlesnit cumpărarea pe sume derizorii a unor terenuri agricole, a unor domenii de vânătoare şi a Casei Capşa din Bucureşti.

„Excizia practicată în titlu nu a fost singura intervenţie, continuă Liviu Avram. Cristian Tudor Popescu a eliminat din corpul textului toate referirile la Adrian Năstase, inclusiv mărturia privind o partidă de vânătoare la care au participat Marin Bucur şi Adrian Năstase pe terenurile IAS-ului. […] În lipsa lor, rămânea complet neexplicată, pentru cititori, uşurinţa cu care instituţiile publice şi-au abandonat interesele pentru a da satisfacţie lui Marin Bucur.[…] Domnul Popescu s-a îngrijit apoi – fapt total atipic – ca manuscrisul conţinând propriile-i corecturi să fie recuperat şi distrus. A rămas însă, undeva, o copie.”(11)

Ironia sorţii. Într-un interviu publicat de Săptămâna financiară, Cristian Tudor Popescu spunea că nu utilizează niciodată computerul: „Cuvântul de pe display, de pe ecranul calculatorului, are o consistenţă mult mai scăzută decât cel scris. Îl poţi şterge foarte uşor şi nu lasă urme. Cuvântul şters de pe hârtie lasă un trup mort în spate. Îl tai, dar rămâne pe câmp, acolo. O pagină scrisă pe hârtie are morţi şi răniţi, are cuvinte adăugate, tăiate, suprapuse, retrimiteri” (14)

„Majoritatea mass-media a fost complice (înainte de alegerile din 2004 n.n.) cu multe dintre ticăloşiile pe care acum le demasca cu atâta sârg. Complice prin tăcere.”

Dan Turturică scria în ziarul Prezent (12) referitor la presiunile pe care Adrian Năstase şi guvernarea PSD le făceau pentru a controla mass media:

„În urma cu doar un an şi ceva, mai degrabă îţi venea să urli de disperare văzând că despre marile afaceri de corupţie ale guvernării PSD nu vorbeau decât o mână de ziarişti. Care se întrebau adesea dacă nu cumva ei sunt nebuni şi isterici, iar dreptatea este de partea celor ce nu vedeau nici o scamă pe reverul puterii. Adevărul dureros şi trist este că majoritatea mass-media a fost complice cu multe dintre ticăloşiile pe care acum le demască cu atâta sârg. Complice prin tăcere. Cea mai gravă crimă pe care o poate comite câinele de pază al societăţtii. Şi care exemplu poate fi mai bun decât cazul Adrian Năstase? Furia cu care mulţi jurnalişti (mai ales din televiziuni, dar destui şi din presa scrisă de club) sar acum la beregata fostului prim-ministru este egală cu slugărnicia cu care i-au pupat mâna şi l-au decorat cu distincţia „politicianul anului” şi cu lăcomia cu care i-au ciugulit din aceeaşi mână grăuntele publicităţii de stat.

Să luăm afacerea Zambaccian. Cei mai puţin interesaţi de treburile importante ale ţării şi politichiei, mai degrabă consumatori de cine cu cine şi-a pus pirostriile, ar putea crede că tertipul prin care Adrian Năstase a pus mâna pe terenul de lux a fost descoperit recent. O uluitoare performanţă a presei şi procurorilor, marcată 2005. Fals. Cazul Zambaccian este cunoscut de aproape patru ani. A fost relatat de câteva ziare în 2002. Cu lux de amănunte. În aceiaşi termeni flagranţi pe care ni-i prezintă mass-media şi DNA zilele acestea. De ce nu s-a declanşat o nebunie asemănătoare celei la care asistăm astăzi chiar de la prima serie de articole care demascau axa Năstase-Bivolaru (Gabriel n.n.) în urmă cu patru ani? Pentru că procurorii nu au primit verde de la stăpânii lor politici. Aceiaşi cu cei pe care ar fi trebuit să-i ancheteze şi percheziţioneze. Acesta este un răspuns. Însă doar parţial valabil. Răspunsul complet: pentru că, pe lângă laşitatea procurorilor, nici mass-media nu a exercitat o presiune suficient de puternică pentru ca lucrurile să se mişte. Nu a determinat o masă critica de oprobiu public. În ţările cu democraţie consolidată, canalele de comunicare, indiferent de afinităţi politice, indiferent de stilul jurnalistic, face corp comun în faţa unor încălcări flagrante ale legii. Când un prim-ministru îşi bagă mâna până la umăr în banul public sau vămuieşte toate afacerile importante ale ţării, media îi declară într-o singură voce război. Competiţia dispare, iar cine tace devine trădător de ţară. Solidaritatea întru apărarea statului de drept în România nu a funcţionat. Dacă toate ziarele şi-ar fi înfipt colţii în afacerea Zambaccian, aşa cum se întâmplp acum, încă de la primele dovezi scoase la iveală, repet, aceleaşi pe care le invocă şi astăzi procurorii, şi dacă televiziunile şi radiourile nu s-ar fi supus omertei de partid, presiunea publică ar fi atins acea masă critică încă de acum câţiva ani. Cu o presă mai responsabilă şi mai puţin coruptă, Adrian Năstase şi camarila pesedistă s-ar fi simţit mult mai puţini liberi în a dărâma toate recordurile de rapacitate. Ar fi fost obligaţi să îşi limiteze prăpadul. Ar fi fost nevoiţi să se oprească, să sacrifice, poate, câţiva dintre ei.” (12)

Ce s-a petrecut în schimb? Masa critică de care vorbeşte Dan Tapalagă a fost orientată împotriva MISA. Ceea ce surprinde cel mai mult în această campanie este exact faptul că toată mass media (cu extrem de puţine excepţii) a făcut front comun şi a declarat într-un glas război yoghinilor, punând toate tunurile pe aceştia şi pe toţi cei care au îndrăznit să le ia apărarea.

„Presa se degradează moral, profesional şi a devenit fie un instrument de şantaj, fie unul de obţinut influenţă”

Pe un blog (13), autorul (şi el om de presă) comenta: „CRP era (este?) o struţo-cămilă care se (pre)ocupă şi de jurnalişti şi de patronat, două entităţi care – de cele mai multe ori – nu au acelaşi interese. În plus, un CTP vorbind de morală în presă este un personaj puţin credibil dat fiind tăcerea complice din perioada când Adevărul şi alte publicaţii înghiţeau publicitate de stat acordată pe articole binevoitoare de către guvernul Năstase.

Dincolo de aceste considerente, scrisoarea deschisă a lui Cristian Tudor Popescu conţine multe adevăruri. Presa se degradează moral, profesional şi a devenit fie un instrument de şantaj, fie unul de obţinut influenţă (pentru că altfel nu ne putem explica consumul excesiv de hârtie pentru a avea atâtea publicaţii centrale), fie o maşină de făcut bani. Evident, unii le combină în mod iscusit pentru a obţine un efect de sinergie.

Problema cea mare este că presa a ajuns aici pentru că patronii de presă au avut tot interesul ca angajaţii lor să fie nişte oameni slab pregătiţi din punct de vedere profesional (tupeul era suficient) pentru că aceşti oameni prost pregătiţi profesional erau şi sunt uşor de manipulat. [Pentru cei care-şi fac iluzii privind calitatea jurnalismului românesc, vă propun exerciţiul următor. Faceţi abstracţie că există NewsIn azi. Imaginaţi-vă apoi că Mediafax nu dă nici o ştire timp de o săptămână. Credeţi că ziarele vor mai avea atâtea pagini?”] Şi această situaţie a fost acceptată cu bună ştiinţă de redactorii şefi care şi-au servit astfel interesele personale, indiferent că aceste interese încap în cuvinte ca glorie, influenţă, bani, putere.” (13)

Că presa este un instrument de influenţare o spune şi Cristian Tudor Popescu într-un interviu acordat publicaţiei Săptămâna financiară: „La noi nu se prea pot scoate bani din presa, ca afacere. Există, poate, o televiziune sau două care să facă profit cu adevărat, există un radio sau două care, de asemenea, merg pe plus şi foarte puţine ziare care ar putea să fie într-adevăr profitabile. Restul însă nu sunt afaceri, în cel mai bun caz sunt pe zero. În astfel de condiţii, sumele mari investite în presă vizează, cu siguranţă, altceva. Persoanele respective, care dispun de aceşti bani, de cele mai multe ori vizează politicul: cineva a adunat un morman de bani şi, din păcate, îi investeşte în politic prin intermediul presei. Nu-i investeşte în mod real în presă. Doreşte să facă din respectiva unitate media un mijloc de influenţare a politicului. Acest lucru este foarte clar. Şi atunci se admit pierderi, respectiva unitate nu funcţionează în regimul unei afaceri profitabile. Dar undeva trebuie să existe un profit, pentru că altfel s-ar închide.” (14)

„Unii ziarişti au ales soluţia vânzării propriei conştiinţe pe bani buni. Presa a intrat într-o fază nouă, a dictaturii subtile şi a autocenzurii tacite”

„De fapt, în presa centrală bolborosesc acum o sumă de frustrări, continuă Dan Tapalagă. Am vorbit cu mulţi dintre foştii colegi de la Bucureşti în aceste zile şi toţi par cumva resemnaţi. Epoca principiilor a murit. Unii au abdicat constatând că rezistenţa în faţa unui patronat suspect a ajuns perfect inutilă şi sinucigaşă. Aşa au ales, probabil, soluţia vânzării propriei conştiinţe pe bani buni. Nu-s de condamnat. Însă ei contribuie, pe termen lung, la legitimarea unui nou establishment de presă profund viciat, chiar mai tenebros decât cel din anii 90.

Presa a intrat într-o fază nouă, a dictaturii subtile şi a autocenzurii tacite. Toţi ştiu ce interese, inamici sau fobii politice are oligarhul x, y, z aşa că, atunci când se pun în slujba lor, îşi închiriază onorabilitatea la preţuri maxime. Pentru ca nu mai au de unde alege, în preţul propriei vânzări intră şi eventuala prostituţie gazetărească ulterioară.”

Toate acestea au fost scrise de jurnalistul Dan Tapalagă într-un articol din Ziua de Cluj (8). Dan Tapalagă este cunoscut în presa din România pentru faptul că şi-a dat demisia de la Evenimentul zilei, dintr-o funcţie de conducere, în semn de protest pentru un articol calomnios pe care acest ziar l-a publicat despre Monica Macovei, fostul ministru al Justiţiei. În acest articol, scris într-un limbaj asemănător cu cel în care se scrie despre MISA, se afirma că: „şapte martori oculari declară, sub protecţia anonimatului, că au văzut-o la Costineşti pe Monica Macovei bând peste măsură şi spărgând pahare”. Acest gen de exprimare ne aduce aminte de halucinantul scenariu vehiculat de presă în care Gregorian Bivolaru le-ar fi furnizat fraţilor Cămătaru fete pentru reţelele lor de prostituţie, pentru că un lucrător din Hotelul Cămătarilor spusese, sub protecţia anonimatului că „pe acolo venea, probabil, şi Gregorian Bivolaru”. Articolul despre Monica Macovei s-a dovedit a fi o diversiune, ca şi cel despre Gregorian Bivolaru. Mai ales că apărea exact în ziua în care se discuta moţiunea de cenzură pe reforma în justiţie.

Ulterior Dan Tapalagă a devenit pentru o scurtă perioadă de timp consilier al ministrului Justiţiei, apoi a revenit în presă. În mai 2007 şi-a dat demisia din funcţia de director editorial al Ziua de Cluj şi a avertizat că va da în judecată ziarul. „Am decis astăzi să rup orice fel de relaţie contractuală cu orice publicaţie legată în vreun fel de ziarul Ziua“ (15) a spus el. Motivul demisiei sale este publicarea de către Ziua, sub semnătura lui Răzvan Savaliuc a unui articol calomnios în care se afirma: „Dan Tapalagă, fost consilier al ministrului Justiţiei, s-a confesat unor amici că o avertiza pe Monica Macovei să nu mai spună că arhiva SIPA se copiază la greu, întrucât telefoanele îi erau ascultate“. (15)

Gestul său a fost calificat de Sorin Roşca Stănescu, directorul Ziua drept: „implicare într-un război mult mai mare, în care însuşi Dan Tapalagă este un pion mic”. (15) În prezent este free-lancer. Poate părea un inadaptat, dar este unul dintre puţinii ziarişti care, cu riscul de a-şi pierde locul de muncă, a vorbit despre astfel de practici şi le-a refuzat.

Şi Cristian Tudor Popescu vorbeşte despre prostituţia jurnalistică: „Un gazetar trebuie să fie conştient ca el primeşte banii aia mulţi pe de-o parte pentru că are o cotă pe piaţă şi, pe de alta, pentru că se aşteaptă de la el să facă anumite lucruri. Există gazetari care nu sunt interesaţi de aspectele astea, să le zicem etice, morale, deontologice. Ei spun „domnule, sunt plătit, fac ce am de făcut“. Ei consideră asta profesionism. Vremurile care vin vor aparţine acestor profesionişti ai gazetăriei, care fac orice„.(14)

În media profitul vine din influenţarea opiniei publice. Cine dă tonul în presă?

La dezbatarea „Cine face legea in presa?” difuzată de Realitatea TV, aflăm că nu oamenii de presă sunt cei care dau tonul cu privire la ce informaţii se difuzează şi ce nu.

„Mihai Tatulici: De ce incidentele şi accidentele din presa ultimilor 17 ani, şpagă, trafic de influenţă, şantaj, inclusiv încălcarea unor drepturi ale omului, sancţionate de justiţie în câteva cazuri nu au fost sancţionate nici de breaslă şi nici de entităţile editoriale din redacţii?

Cornel Nistorescu:Nu noi dăm tonul.” (7)

Înseamnă că altcineva face aceasta. Dar cine? Răspunsul vine de la alţi jurnalişti.

În timpul dezbaterii având ca titlu „Cine face legea în mass-media?” organizată pe 8 iunie 2006 la sediul Grupului pentru Dialog Social, sociologul Călin Anastasiu, unul dintre cei care au pus bazele IMAS şi s-a specializat în cercetarea media face o dezvăluire surprinzătoare: „Vă dau un exemplu cum gândeşte patronul român. În ‘96, am ieşit din politică. M-a chemat Sârbu la el, ca director la departamentul de cercetare. M-am dus în vara, a venit precampania, am făcut sondaje. După alegeri, mă cheamă Sârbu în birou (era în ‘96, la o săptămână după alegeri, când, ştiţi bine, în mass-media a fost valul acela care a purtat Convenţia spre putere): “De azi începem campania, în 2000 noi punem preşedintele (şi în 2000 au ieşit tot Iliescu şi PSD-ul, aşa cum trebuia, n.n.)”. Astea au fost cuvintele lui Sârbu la o săptămână dupa ce a câştigat Emil Constantinescu, Pro TV fiind unul din vectorii mass-media în momentul ăla.” (16)

În cadrul aceleaşi dezbateri, Răzvan Dumitrescu, fost angajat la Realitatea TV vorbeşte despre un fenomen care explică de ce MISA a apărut mereu în faţa publicului doar în ipostazele false, denaturate create de jurnalişti: „Am avut prilejul să traversez cele două epoci ale postului Realitatea TV: epoca Andronic (până în 2004, n.n.) şi cea începând cu campania electorală şi până ieri. Nu suferă comparaţie. În a două epocă nu m-a sunat nimeni să-mi spună “nu intră aia”. Înainte se întâmpla că voiai să abordezi un subiect care lipsea de la Ştiri. Cum să abordezi o chestiune gravă dacă ştirile n-o prezentau?” (16)

Anca Şincai din partea GDS concluzionează: „Patronii vor avea în mod cert un amestec politic subteran în presa. Manipularea opiniei publice este ţinta fiecărui patron de presă.” (16)

Iată ce spun şi patronii în cadrul emisiunii „Puterea la puterea a patra” difuzată de Realitatea TV în mai 2007:

Silviu Prigoană (ex Realitatea TV): „Atâta timp cât există comerţ, nu există presă independentă.” (17)

Sorin Ovidiu Vântu (Realitatea TV – Trustul Caţavencu): „În opinia mea, presa este o afacere care trebuie să producă profit. Dacă marfa e bună, telespectatorul cumpără. În momentul în care eu investesc bani într-o afacere şi simt că această afacere scade ca urmare a unei politici editoriale total în afara a ceea ce vrea cumpărătorul, sunt obligat să intervin”(17)

Dan Voiculescu (Antena 1, 2, 3 – Jurnalul Naţional, colaborator declarat al Securităţii): „Ziariştii sunt noii securişti. Nu există, la ora actuală, în România un instrument de presă care să fie independent. Această teorie, cu independenţa presei, este o himeră. În presa din România sunt foarte multe tentative de şantaj, sunt foarte multe ziare care sunt partizane politic ale unor anumite grupări, ale unor anumite orientări”. (17)

Cum s-a ajuns în această situaţie ne lămureşte Ion Cristoiu care declara în Ziua: „La începutul anilor 90 au existat două tipuri de publicaţii, unele privatizate discutabil, altele înfiinţate de la zero. Este ceva dubios cu cei care au deschis ziare imediat după 89. Cum au avut ei ideea, cum au avut ei banii? S-ar putea foarte bine ca oameni din fostele structuri (Securitate) să fi venit cu ideea.” (18)

Aceeaşi imagine o are şi Robert Turcescu: „Presa din România este într-o situaţie de criză fără precedent. E invadată de şmenari şi şantajişti, e vândută unor interese politice şi financiare, dar lucrul cel mai grav e că s-a abandonat definitiv unei competiţii înfricoşătoare pentru profit” (19)

„Un peisaj media penibil: divertisment sub orice critică, educaţie şi cultură sub cota de avarie, banii – singura preocupare a celor implicaţi în industrie” scrie despre presa românească Diana Popescu în Gândul. (20)

Ion Cristoiu vorbeşte în Jurnalul naţional despre „manipularea prin spectacolele politice zilnice si prin materialele din surse„. (21) Şi tot el atrage atenţia asupra faptului că presa îşi pierde tot mai mult credibilitatea: „Presa noastră se află într-un proces primejdios de prăbuşire a credibilităţtii. Desigur, fiindu-i dat presei să scrie despre ea însăşi, e normal ca ziarele şi televiziunile să continue a întreţine iluzia unei prese ca instituţie respectată şi ascultată de români. Nici cei care o manipulează, nici cei care se lasă manipulaţi n-au interesul unui moment de luciditate. Dacă s-ar recunoaşte că presa îşi pierde credibilitatea, toţi cei care au vârât în presă sute de milioane de euro pentru a folosi trusturile media în propriile interese ar însemna să se lovească singuri.” (22)

În octombrie 2007, conducerea şi mai mulţi jurnalişti din cadrul Trustului Gazeta – Cluj au fost arestaţi pentru „şantaj calificat în formă organizată”. S-a descoperit că ei şantajau diferite persoane sau firme, ameninţându-i că vor dezvălui în ziarele trustului diverse fapte, reale sau imaginare. Aceasta nu a fost o supriză, mai ales că în acelaşi mod, în luna mai 2006 trustul Gazeta publicase unul dintre cel mai mizerabile şi calomnioase articole scrise vreodată despre MISA. Fără a fi prezenţi la Tabăra de la Herculane, la care de altfel au asistat mai mulţi jurnalişti, ei reflectau astfel evenimentul: „manifestaţia MISA a generat o atmosferă de nesiguranţă în localitate” sau „grupuri de tinere, goale-puşcă, lansau în aer, ca nişte veritabile gheizere, jeturi de urină”.

Despre Gazeta de Cluj, Grigore Cărtianu scria în Evenimentul zilei: „Nu, nu e nicio exagerare: aceşti nemernici deghizaţi în jurnalişti chiar fac parte din lumea interlopă. Ei sunt Mafia! Nu singuri, ci alături de poliţiştii, procurorii, judecătorii sau afaceriştii cu care coabitează. Şantajiştii nu operează de azi, de ieri, ci işi trag seva din guvernările de cloacă ale anilor ‘90. Banditismul lor a ajuns la maturitate după 2000, pe vremea lui Adrian Năstase„. (23)

Concluziile raportului „Tendinţe în mass media”

În cadrul proiectului „Media ca serviciu public – program de advocacy pentru promovarea transparenţei proprietăţii şi surselor de finanţare ca şi a responsabilităţii presei”, Centrul pentru Jurnalism Independent în parteneriat cu Agenţia de Monitorizare a Presei şi Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie a elaborat trei rapoarte sub titlul „Tendinţe în mass media”. Prima parte are ca tematică „Presa şi securitatea, al doilea raport abordează „Corupţia în presă”, iar al treilea se referă la „Concentrarea proprietăţii şi a competenţelor în mass media românească” (24)

Redăm în continuare recomandările autorilor acestor rapoarte, întrucât ele răspund exact abuzurilor mediatice reclamate de MISA în numeroase plângeri şi drepturi la replică:

„- respectarea prezumţiei de nevinovăţie, chiar şi atunci când aceste acuzaţii se suprapun unor aşteptări negative ale comunităţii. (care în cazul MISA au fost atent create şi întreţinute tot prin intermediul presei n.n.)
– demararea unor iniţiative de coordonare şi unificare a codurilor deontologice existente, pentru a permite abordarea coerentă a unor cazuri de corupţie în presă. Unificarea codurilor poate fi urmată de instituirea unui organism de reacţie etică/deontologică apt să sancţioneze public derapajele presei de le conduita profesională acceptată.
– monitorizarea sistematică a dinamicii proprietăţii de media, în paralel cu influenţele eventuale asupra conţinutului editorial, pentru a semnala public astfel de dependenţe, a identifica “agendele” care nu au în centrul lor informarea publicului şi a semnala eventualele limitări ale pluralismului mediatic.
– au fost criticate calitatea produselor mediatice, faptul că, din lipsă de subiecte, jurnaliştii obişnuiesc să ”tabloidizeze” structura unor subiecte pentru a le da amploare.
– publicaţiile au amendat tendinţa televiziunilor de a exploata din ce în ce mai intens imaginea copiilor pentru a atrage audienţe, sau de a “fabrica” subiecte de ştiri cu acelaşi scop.
– de asemenea, limba de lemn a presei mediocre subiectele importante date la o parte în favoarea subiectelor triviale la ore de maximă audienţă, intoxicarea publicului prin intermediul talk-show-urilor politice (moderatori care-şi uită rolul, influenţa patronatului vizibilă prin alegerea subiectelor etc.), superficialitatea cu care sunt tratate subiectele de discuţie în emisiuni tv au constituit obiectul criticii în publicaţiile monitorizate.
– critica jurnaliştilor s-a îndreptat către relatările care nu au la bază surse competente şi documentarea deficitară a subiectelor, către omisiunea informaţiilor care induc în eroare publicul, prezenţa tot mai mare a analizelor juridice din mass-media făcute neprofesionist, posibilele texte „comandate”.

Concluzia acestui raport, ca şi a tuturor afirmaţiilor unor jurnalişti reproduse în acest articol este cam aceeaşi cu ceea ce MISA strigă aproape în pustiu de ani de zile: „Presa nu mai este demult câinele de pază al societăţii. În cele mai multe cazuri, ziariştii au fost aserviţi politicienilor, în folosul patronilor. Superficialul, picantul şi senzaţionalul sunt dominante şi reprezintă un “giulgiu aducător de audienţă”. Pe toţi aceşti jurnalişti însă nimeni nu îi poate acuza de exagerări sau atacuri, pentru că ei ştiu ce spun chiar din interior. Toate acestea sunt realităţi cu care ei se confruntă zi de zi şi pe care în multe cazuri chiar ei le crează şi le întreţin .

Bibliografie:

„Cristian Tudor Popescu a demisionat din Clubul Român de Presă” – Bety Blagu, HotNews.ro, 20 noiembrie 2006
„Ar fi însemnat să rămân acolo ca un cocoş călare pe o grămada de gunoi” (interviu cu Cristian Tudor Popescu) – Ioana Doboş, Ziarul de Iaşi, 24 noiembrie 2006
„Duel al declaraţiilor între Cristian Tudor Popescu şi Robert Turcescu pe tema şefiei CRP” – Bogdan Asaftei, 07 feb 2007, HotNews.ro
„CT Popescu şi Turcescu se ceartă pentru şefia CRP” – Alexandra Bădicioiu, Cotidianul, 8 februarie 2007
„Jurnaliştii sunt luaţi cu totul şi duşi în alt trust pe bază de preţ!” – Ramona Drăghici şi Violeta Fotache, Jurnalul naţional, 21 noiembrie 2006
„Un avertisment fără ecouri” – Liviu Antonesei, Cotidianul, 5 decembrie 2006
„Cine face legea în presă” – emisiunea “Deschide România”, moderator Mihai Tatulici, Realitatea TV, 10 iunie 2006
„Despre presă, CTP şi alţi demoni” – Dan Tapalagă, Ziua de Vest, 22 noiembrie 2006
„Dinozaurii media”, material realizat în mai 2005 de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie în colaborare cu Asociaţia Jurnaliştilor de Investigaţie din Danemarca
„CTP şi CRP” – Ioana Lupea , Evenimentul zilei, 21 noiembrie 2006
„CTP a cenzurat puţin pentru Adrian Năstase” – Liviu Avram, Cotidianul, 27 iunie 2005
„Somnul presei naşte monştri” – Dan Turturică, Prezent, 3 martie 2006
„Ziaristul, acest parazit al patronatului (pe marginea unei demisii)” http://viorel.opiniontek.com/category/mase-si-media/
„Sunt o nenorocire pentru societatea capitalistă, pentru că nu consum” (interviu cu Cristian Tudor Popescu) – Georgian Stoica, Săptămâna financiară, 30 iulie 2007
„Dan Tapalagă anunţă că-l dă în judecată pe Sorin Roşca Stănescu şi pleacă de la Ziua de Cluj” – http://lovinpress.wordpress.com, 14 mai 2007
„Cine face legea în mass-media?” – Răzvan Brăileanu, Revista 22, nr. 849, 16 iunie 2006 – 22 iunie 2006
„Puterea la puterea a patra” – Realitatea TV în colaborare cu Radio Netherlands Worldwide, moderatori Robert Turcescu, Liviu Mihaiu şi Mircea Toma, 2 mai 2007.
„Portretele ‘dinozaurilor’ şi părerea acestora despre presă” – Ziua, 10 septembrie 2005
„La o demisie” – Robert Turcescu, Dilema veche, 24 noiembrie 2006
„Gigi Becali, temă de dezbatere în discotecă” – Diana Popescu, Gândul, 30 octombrie 2006
„Dezbatere Jurnalul – Îngeri şi demoni faţă în faţă” – Lavinia Dimancea, Jurnalul Naţional, 20 octombrie 2006
„Un semnal neliniştitor pentru presă” – Ion Cristoiu, Jurnalul Naţional, 11 iulie 2006
„Libertatea presei de şantaj” – Grigore Cărtianu, Evenimentul zilei, 1 noiembrie 2006
Tendinţe în mass media I, II, III – Centrul pentru Jurnalism Independent, în parteneriat cu Agenţia de Monitorizare a Presei şi Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole care conţin exemple concrete ale abuzurilor comise de presă în cazul lui Gregorian Bivolaru şi a MISA:

Teoriile semidocte nu au nici o legătură cu adevărul despre MISA. Drept la replică solicitat site-ului copy-paste
Presa a declanşat un nou război mediatic împotriva MISA, menit să influenţeze actul de justiţie şi opinia publică – un articol despre publicarea ilegală a rechizitoriul MISA pus la dispoziţia presei de procurorul Marian Delcea
Din lipsă de subiecte, jurnaliştii îi mută pe yoghini de la Costineşti la 23 august – un articol despre una din ultimele minciuni vehiculate de presă
Abject! Fantastic TV sau Ce mare este distanţa între Zece şi un sfert şi Realitate – un articol în care moderatorul Stelian Tănase instigă împotriva în loc să echilibreze discuţia
Distrugerea imaginii celor care au susţinut drepturile yoghinilor, o armă de temut a campanei mediatice anti-MISA – un articol despre cum au fost atacaţi de presă toţi cei care au încercat să spună adevărul despre MISA
Gregorian Bivolaru. «Most Wanted» – un articol despre recompensa pe care au pus-o pe capul lui Gregorian Bivolaru ziarele lui Sorin Roşca Stănescu
Citiţi şi amuzaţi-vă: «perle» din Ziua de Constanţa – exemple monumentale de minciuni jurnalistice
Când «investigatorul» se transformă în instigator – un articol despre unul dintre cei mai înverşunaţi ziarişti care au scris minciuni împotriva noastră, Mihai Răzvan Rotaru, ex Ziua de Constanţa
Cine a furnizat presei imaginile de la percheziţii? Cum ajung la presă probele din dosarele simpatizanţilor MISA? – un articol ce conţine exemple de limbaj injurios al unor jurnalişti
Cu lacrimi de crocodil. Cătălin Mihuleac plânge de pe vremea când scria în Ziua, celălalt ziar al lui Patriciu – un articol despre cum se scriu noi minciuni copiindu-le cuvânt cu cuvânt pe cele vechi
Autorităţile române manipulează mass-media în cazul M.I.S.A – un articol despre comenzi executate de jurnalişti
Studiu de caz. Cum funcţionează manipularea prin presă – departe de adevăr – un articol despre cum o o minciună repetată de o mie de ori de presa devine „adevăr.”

yogaesoteric
1 octombrie 2007