Prof. univ. dr. Nicolae Radu dă replica cenzorilor Libertății de Gândire din instituțiile publice: Pe cine sperie umbra lui Nicolae Ceaușescu?

Prof. univ. dr. Nicolae Radu (foto), recent pus la zid de neostaliniștii vopsiți de la IICCMR pentru un articol istoric despre România secolului XX, explică unde se greșește în campania totalitaristă de corectitudine politică lansată sub paravanul instituțiilor statului cu scopul preschimbării, respectiv anihilării istoriei și sentimentelor naționale:

Libertatea de exprimare, memoria istorică și riscul cenzurii ideologice în România este necesar să rămână teme deschise pentru orice curs de psihologie politică!

În calitate de cetățean, plătitor de taxe și de impozite, iubesc România și păstrez în suflet, cu recunoștință, jertfele poporului român. De ce au murit tinerii în decembrie 1989? Răspunsul obligă să ne aducem aminte că tinerii au murit pentru libertate.

Cât costă libertatea de a vorbi fără frică față de Securitatea Statului, de a critica puterea când devin evidente incompetența și „proasta guvernare”, de a analiza trecutul pentru cunoaștere, fără frică și fără constrângeri?

Ce înseamnă „libertatea” într-un stat care decide ce este voie să gândești și ce este interzis să spui?

Istoria nu uită!

Tinerii din 1989 nu au murit pentru a înlocui un adevăr oficial cu altul, nici pentru ca instituțiile statului să devină arbitri ai gândirii legitime.

Dacă libertatea de exprimare devine condiționată de conformitatea ideologică, atunci ea încetează să mai fie libertate.

La mai bine de trei decenii de la Revoluția din decembrie 1989, România se confruntă cu o întrebare fundamentală: mai există, în mod real, libertatea de exprimare? Să fie, oare, adevărat că asistăm, sub alte forme și alte justificări, la o reactivare a reflexelor de cenzură ideologică?

O controversă recentă readuce această temă în centrul dezbaterii publice, punând față în față libertatea academică, memoria critică a istoriei și rolul instituțiilor statului într-o democrație constituțională.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilului Românesc (IICCMER) a sesizat organele de urmărire penală în legătură cu un articol publicat de către subsemnatul: „Înainte de a fi împușcat, Nicolae Ceaușescu a cerut o cămașă curată și un pahar cu lapte. A fost însă refuzat”.

Cine are nevoie de aplauze?

Potrivit conducerii IICCMER, articolul ar încălca legea prin „promovarea cultului persoanelor vinovate de genocid”. În plus, instituția a anunțat că va transmite solicitări către instituțiile în care activează profesorul, cerând sesizarea comisiilor de etică.

În aceste condiții, prin intermediul juridice.ro, am reiterat faptul că nu am promovat cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu; nu am justificat crimele regimului comunist; nu am îndemnat la violență, ură sau nerespectarea legii; nu am promovat ideologii totalitare, fasciste, rasiste sau xenofobe!

Dar cine vrea să audă? Cine poate să înțeleagă?

Articolul condamnat în mod nedrept de IICCMER, reprezintă o analiză istorică și comparativă, realizată în baza unor surse academice și jurnalistice, având ca obiectiv invitarea la o dezbatere publică onestă despre istoria României din secolul XX și despre contrastele dintre perioada comunistă și cea post-1989, fapt prezentat, în mod curajos și obiectiv, de „Open Sources” / activenews.ro, juridice.ro și europafm.ro.

Regretabil și neonorant pentru IICCMER este și aprecierea directorului Daniel Șandru, potrivit căruia „mai sunt destui profesori în mediul preuniversitar care prezintă la clase o istorie «abracadabrantă»”!

Această apreciere aduce o gravă și nemeritată atingere asupra imaginii învățământului din România și asupra personalului didactic, din care face parte și directorul în cauză, ca profesor titular al Universității „Petre Andrei” din Iași.

Regretabil este faptul că IICCMER apreciază articolul amintit „fals din punct de vedere istoric”, în condițiile în care, spre exemplu, vizita lui Nicolae Ceaușescu la Londra și primirea de către Majestatea Sa, Regina Elisabeta a II-a, între 13-16 iunie 1978, este adevărată, fiind prezentată pe larg inclusiv în presa internațională.

• Richard Nixon, președintele SUA, a vizitat România în data de 2 august 1969;
• Gerald Ford, președintele SUA, a vizitat România în data de 2-3 august 1975;
• Nicolae Ceaușescu a vizitat SUA în anii 1970, 1973 și 1978. Ultima vizită a fost făcută la invitația președintelui american Jimmy Carter.

Apreciez preocuparea IICCMER „pentru responsabilitatea ce revine unui cadru academic de a susține informații bazate pe adevăr”, dar în evidența argumentelor susținute de istorie, nu pot să înțeleg, însă, adevăratele interese care au determinat IICCMER să aprecieze publicarea articolului drept „distorsionarea adevărului istoric”!

Directorul IICCMER, prof. univ. dr. Daniel Șandru, nu este istoric, fapt ce poate explica unele declarații, dar nu și graba de a spune că „mai sunt destui profesori în mediul preuniversitar care prezintă la clase o istorie «abracadabrantă»”!

Cu respectul cuvenit pentru o instituție care are datoria să asigure educația istorică, cum a ajuns domnul director la o asemenea concluzie, în condițiile în care nu deține pregătirea de specialitate pentru a înțelege cum se predă istoria la clase?

Pentru o mai bună înțelegere, informațiile din articolul condamnat de IICCMER sunt dezbătute și în literatura de specialitate:

• Grigore Cartianu, Crimele Revoluției, Ed. Adevărul, București, 2000
• Grigore Cartianu, Sfârșitul Ceaușeștilor, Ed. Adevărul, București, 2000
• Marcu, Dorian, Moartea Ceaușeștilor, Ed. Excelsior SA, București, 1991
• Stoenescu, Alex Mihai, Revoluția din Decembrie – 1989, o tragedie românească, Editura RAO, București, 2017 etc.

Istoria nu este un mijloc de negociere!

Dreptul la apărare și respectarea prezumției de nevinovăție nu pot fi călcate în picioare!

IICCMER este o instituție publică plătită din bani publici!

Cât de mult respectă IICCMER „prezumția de nevinovăție” în condițiile în care nu a oferit drept la replică, nu a solicitat niciun punct de vedere subsemnatului, în calitate de autor, în schimb precizând, prin comunicat public, că „vom transmite, către toate instituțiile și mediile academice în care activează profesorul Nicolae Radu, solicitări pentru sesizarea, de urgență, a comisiilor de etică, referitor la activitatea afirmațiilor publice ale domnului Nicolae Radu, pentru a evalua și sancționa orice abateri de la normele deontologice și etice și pentru a preveni astfel de situații în viitor”?

În acest sens, sesizarea IICCMER „de urgență a comisiilor de etică (…….) cu scopul de a evalua și sancționa orice abateri” reprezintă, în fapt, o amenințare directă adresată subsemnatului, dar și tuturor celor care îndeamnă la gândire și la exprimare liberă, garantate de Constituția României.

Deși am transmis către IICCMER solicitarea de a fi postat dreptul la replică, apărat de legile în vigoare, IICCMER nu a răspuns până la această dată!

Pentru preîntâmpinarea unor comportamente instituționale abuzive, de ce nu se respectă „prezumția de nevinovăție”, instituțiile în cauză substituindu-se unei onorate instanțe și condamnând, în mod nedrept, în spațiul public autorul, fără să acorde dreptul la apărare, respectiv dreptul la replică?

În ce temei legal IICCMER s-a antepronunțat public asupra caracterului „ilegal” al articolului, înainte de orice decizie judecătorească, solicitând inclusiv sancțiuni administrative și etice?

Într-un stat de drept, fără să am pretenția de a fi atotștiutor, instituțiile publice nu pot substitui instanțele de judecată și nu pot preschimba acuzația în verdict. Mai mult, dreptul la replică presupune informare corectă, completă și lipsită de rea-credință, nu prezentarea selectivă sau trunchiată a unor idei.

Cine aplică dubla măsură și ce mai înseamnă credibilitatea instituțională?

În aceste condiții, IICCMER aplică un alt „tratament” pentru aceeași presupusă faptă de admirație față de Nicolae Ceaușescu ministrului Apărării Radu Miruță, care a afirmat că Nicolae Ceaușescu a fost „un patriot”?

De ce în acest caz, IICCMER nu a formulat plângere penală, ci s-a limitat la solicitarea unor scuze publice?

Dacă în cazul subsemnatului, IICCMR a formulat plângere penală, iar în cazul ministrului Apărării Radu Miruță a solicitat, pentru aceeași presupusă faptă, scuze publice, de ce a tăcut în cazul ministrului Agriculturii Florin Barbu, care declara că: „președintele nostru, domnul Nicolae Ceaușescu, nu spunea degeaba că stuful e aurul verde al României”?

Cum se aplică legea?

Care este unitatea de măsură a IICCMER?

Dacă aceeași faptă – interpretată ca „elogiere” – atrage plângere penală în cazul unui profesor universitar și doar solicitarea de scuze în cazul unui ministru, atunci problema nu mai este una strict juridică, ci una de credibilitate, imparțialitate și egalitate în fața legii.

O presupusă faptă sancționabilă de Codul penal poate fi uitată prin solicitarea de scuze de către un ministru?

Încă din anul I, studenții facultăților de drept învață că „dreptul penal nu poate fi aplicat selectiv, în funcție de rangul public sau de poziția politică”.

Cine ține seama însă că o astfel de practică, sesizată de „Open Sources” / recorder.ro și respinsă de Consiliul Superior al Magistraturii, riscă să alimenteze suspiciunea de părtinire, justificare instituțională a propriei activități sau chiar instrumentalizare politică?

Fără să îndemn la „cultul personalității” sau la atitudini neconforme cu respectul față de lege și față de adevăr, cine promovează memoria critică sau cenzura ideologică?

O societate democratică matură nu se teme de trecutul său, oricât de incomod ar fi. Istoria nu este un tribunal ideologic, ci un câmp al interpretărilor, al dezbaterilor și al nuanțelor!

Unde începe cenzura?

„Cenzura nu începe atunci când ți se interzice explicit să vorbești. Cenzura începe atunci când oamenii se tem să mai gândească și să mai scrie, de teama consecințelor instituționale.”

România are nevoie de adevăr, nu de frică. De instituții credibile, nu de arbitri ai gândirii. De memorie critică, nu de reflexe care amintesc de anii ’50.

Rolul IICCMER este unul fundamental: cercetarea crimelor comunismului, educația istorică și respectul față de victime. Dar acest rol nu poate fi extins până la sancționarea opiniilor; intimidarea discursului academic; stabilirea unui „adevăr unic” obligatoriu.

Dacă instituțiile statului ajung să judece în mod arbitrar și cu „jumătăți de măsură” opinii, să sancționeze interpretări și să aplice standarde diferite în funcție de poziția publică, riscul nu este doar juridic, ci profund democratic.

Pe cine sperie, de fapt, umbra lui Nicolae Ceaușescu – și de ce, după 35 de ani, încă ne este teamă de dezbatere?

Care sunt problemele reale ale românilor?

România, încotro?

Autor: Nicolae Radu

Nicolae Radu a ocupat funcţii importante în sistemul naţional de securitate precum: Şef Centru de Expertiză Psihologică în cadrul SPP, Director Împuternicit la Centrul de Psihosociologie al MAI, consilier secretar de stat MAI, consilier CSAT, Administraţia Prezidenţială şi purtător de cuvânt al Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. Nicolae Radu este profesor universitar dr. în cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti. Din anul 2018, în calitate de profesor asociat, a predat cursuri de Ledership, Laborator de specialitate ‒ Servicii de informaţii şi Psihopatologie militară în cadrul Universităţii Bucureşti. Din anul 2015, Nicolae Radu este abilitat conducător de doctorat pentru Informaţii şi securitate naţională în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. În prezent, Nicolae Radu are preocupări operaţionale în spaţiul intelligence, de prevenire şi combatere a terorismului, dar şi în zona psihologiei aplicate pentru personalul destinat misiunilor speciale tip Sayeret Matkal din cadrul Israel Elite Special Forces Unit şi General Staff Reconnaissance Unit 269.

Citiți și:
E timpul să (ne) dăm în judecată cenzorii
De ce se tem cenzorii de libertatea de informare

 

yogaesoteric
5 februarie 2026