Propaganda – origini, categorii şi metode

Propaganda este definită ca „o activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi ideologii, în scopul influenţării, schimbării, formării unor concepţii, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente”.

În sensul clasic, se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare; în prezent însă, se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică, tehnică, medicală, sportivă, culturală), diferenţiate după conţinut şi prin raportare la profilul grupului social care o iniţiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive.

Propaganda este, în domeniul politic, ceea ce este publicitatea în domeniul comercial, fiind cel mai vizibilă în timpul perioadelor care preced alegerile: campaniile electorale promovează un candidat într-un mod foarte asemănător celui în care campaniile publicitare promovează un produs (ideea este cam aceeaşi, şi la o analiză atentă vom descoperi că şi modalităţile de punere în practică sunt asemănătoare).

Puţini ştiu însă că propaganda îşi are originea în misionarismul religios, fiind numai ulterior preluată de politicieni şi adusă la „culmi” nebănuite de eficienţă. Aceasta nu înseamnă însă că ea se limitează la domeniul politic; actualmente propaganda este o componentă consistentă a relaţiilor publice în diverse domenii, inclusiv în mediul de afaceri.

Termenul efectiv de propagandă (de la latinescul propaganda care înseamnă „a propaga, a răspândi”) a fost folosit pentru prima dată în secolul XVII în sintagma: „congregaţia de propovăduire a credinţei” (în limba latină, congregatio de propaganda fide). Propovăduirea credinţei religioase, percepută ca adevăr unic şi absolut de către misionarii religioşi, avea o intenţie care presupunea ca o condiţie sine qua non buna credinţă, convingerea că prin aceasta sunt salvate sufletele oamenilor. Împinsă uneori către un fanatism crud, ea justifica totul prin bunele sale intenţii şi prin ideea că scopul scuză mijloacele.

Ca principiu, propaganda îşi propune propagarea unor idei privind o anumită cauză, o anumită personalitate sau o anumită formaţiune (de exemplu, în politică, poate fi vorba de un partid), astfel încât ideile respective să fie preluate şi acceptate de cât mai mulţi oameni, care să devină astfel susţinătorii acelei cauze, ai acelui candidat sau partid. Desigur că propaganda se poate practica şi în sens nefast – împotriva unei persoane, împotriva unei grupări sau împotriva unei idei – şi, pentru că este în firea umană să fim mult mai atenţi, curioşi şi receptivi atunci când e vorba de aspecte nefaste, propaganda cea mai eficientă de obicei include ambele aspecte: promovarea unei cauze/personalităţi, pe de o parte, şi discreditarea cauzei opuse, respectiv a contracandidatului, pe de altă parte.

Propaganda este la ora actuală foarte bine pusă la punct şi chiar instituţionalizată, căci ea dispune de o structură instituţională specializată pentru a fi pusă în practică (este vorba atât de un sistem de conducere ierarhică, cât şi de centre de organizare, centre de studiu, proiectare şi difuzare de mesaje). Din punct de vedere al conţinutului, propaganda este centrată pe o ideologie şi pe un sistem de valori aflate în corespondenţă cu interesele şi obiectivele grupării sociale pe care o reprezintă, dar nu întotdeauna mesajul propagandistic este centrat chiar pe ideologie şi pe valori – acestea sunt mai degrabă luate ca referinţă pentru programarea şi realizarea propagandei.

Există unele mijloace şi metode precise şi foarte bine puse la punct de transmitere a mesajului propagandistic. Studiile sociologice şi psihologice aferente propagandei clasifică aceste metode în:
– propaganda afectivă (care urmăreşte să declanşeze anumite resorturi emoţionale);
– propaganda care se bazează pe fapte;
– propaganda persuasivă (care urmăreşte să convingă).

Factorii principali de convingere care sunt speculaţi în orice campanie de propagandă sunt prestigiul sursei, afirmaţia fără probe, repetarea mesajului propagandistic şi influenţarea conştiinţei.

Deoarece există o distincţie importantă între propaganda tactică (proiectată pe termen scurt pentru obţinerea unor efecte imediate) şi propaganda strategică (pe termen lung, destinată formării sau modificării valorilor, atitudinilor de bază şi concepţiilor proprii persoanelor şi societăţii), metodele pot diferi ca dozare şi combinaţie, dar principiile rămân aceleaşi. În campaniile pe termen scurt se face deseori apel la emoţii violente, care să determine reacţii impulsive, pe când în campaniile pe termen lung se urmăreşte inocularea unor idei, a unor credinţe, a unor tendinţe.

Specialiştii în domeniu clasifică propaganda în trei mari categorii, în funcţie de materialele folosite pentru elaborarea mesajului. Aceste categorii se aplică nu doar în domeniul politic, ci oriunde se face propagandă, fie că este vorba de propaganda de război sau de cea corporatistă. Clasificarea care urmează se aplică, în egală măsură şi în mod similar, şi în cazul dezinformării.

Propaganda albă porneşte de la informaţii adevărate şi manipulează cu abilitate aceste informaţii pentru a crea impresia dorită cu un foarte mare impact. De exemplu, se utilizează materiale provenite din surse oficiale, conţinând noutăţi culturale, artistice, aparent inofensive, cum ar fi: stilul de viaţă, prezentarea unor personalităţi considerate exemplare pentru viaţa culturală, sportivă, muzicală, fără a menţiona elementele care ar pune în discuţie performanţele spaţiului social din care provin personalităţile respective.

Propaganda neagră vehiculează, la polul opus, materiale „fabricate” care sunt făcute să pară credibile prin faptul că sunt puse pe seama unor surse cărora li se atribuie o anumită autoritate (fie instituţii inexistente, pe care ascultătorul / cititorul / privitorul nu le poate verifica, fie pe seama unor instituţii care există, dar care au cu totul alte preocupări decât cele din ştirile fabricate).

Propaganda cenuşie este cea mai frecvent folosită de centrele de dezinformare, deoarece este cea mai abilă şi mai greu de contracarat. Specificul său constă în combinarea informaţiilor parţial reale cu cele integral false (adică, inventate). În acest fel se obţine un amestec credibil de adevăr şi minciună. Precizia aparentă a mesajului transmis îl face pe cel care receptează aceste informaţii să rămână cu impresia corectitudinii, deşi în realitate informaţiile respective nu pot fi verificate complet(*).

Propaganda este şi ea o modalitate de manipulare (ca şi modalităţile folosite în publicitate), căci foloseşte tehnici precise care declanşează anumite resorturi psihologice. Tehnicile de propagandă au o mare predilecţie pentru aşa-numitele „apeluri”, modalităţi de a trezi reacţiile scontate dacă este indus un anumit sentiment: apelul la frică, apelul la solidaritate, apelul de tip „oameni simpli”, apelul la credinţă etc.

Spre deosebire de publicitate, propaganda urmăreşte să convingă pe un termen ceva mai lung (ceea ce nu exclude totuşi reacţia de moment şi acţiunile impulsive) şi în acest sens apelează la sentimente, deseori prin intermediul clişeelor şi şabloanelor. În plus faţă de propagandă, dezinformarea urmăreşte să convingă (uneori) şi raţional, adăugând elementelor clasice de propagandă diverse tehnici de manevrare a informaţiei. Şi aceasta pentru că cel care este dezinformat este nevoie să rămână cu impresia că este autonom, independent, are posibilitate de decizie şi îşi formează singur convingerile. Totuşi, aşa cum subliniază teoreticienii, chiar şi sub aparenţa intelectuală, dezinformarea în realitate „ţinteşte viscerele” sau, altfel spus, domeniul instinctiv.

Notă:
* Majoritatea cititorilor îşi amintesc, probabil, propaganda comunistă, care nu precupeţea niciun efort pentru a menţine oamenii într-o stare de îndoctrinare, recurgând la toate metodele posibile pentru a le inocula ideea că socialismul / comunismul este unica ideologie benefică şi viabilă, că România îşi trăieşte „epoca de aur” şi aceasta în ciuda evidenţei faptice a vieţii de zi cu zi.

Citiţi şi:

Tehnici de propagandă mediatică folosite în cazul războiului din Irak

Transa consensuală şi miturile masonice de propagandă

yogaesoteric
15 septembrie 2020