Prostia a atins masa critică, prostul e norma

Discut zilele trecute cu un prieten profesor de matematică. Îmi spune că în facultăți, la seminariile matematicilor superioare, din 9-10 studenți abia găsești unul capabil să citească (nu să rezolve) exercițiul. Adică, dau un exemplu: abia o zecime pot spune, puși în fața literei Σ, că este o sumă, ori în fața semnului ∫ că este o integrală. Restul, masa critică, oastea de strânsură nu are contact cu problema nici măcar la nivel introductiv.

Am citit recent cartea profesorului Mihai Maci, universitar la Facultatea de Filosofie din Oradea, care constată și el că studenții nu au capacitatea de a relaționa cu marile texte, preferând piureul de banane premestecat din cărțile scrise de vulgarizatori în ale filosofiei, sintezele de pe net și alte asemenea suprasimplificări. La facultățile de teologie ortodoxă s-a scos, pentru admiterea la doctorat, examenul eliminatoriu de greacă veche.

Cu alte cuvinte, crema teologilor ortodocși nu mai conține oameni capabili să se adreseze textului sacru în limba liturgică a creștinismului răsăritean. De latină și ebraică nu mai are rost să vorbim. La Facultatea de Litere din Cluj-Napoca există cursuri de „rattrapage” (aducere la zi a cunoștințelor lingvistice fundamentale). Tradițional, facultățile de limbi străine nu se preocupau decât cu totul periferic de nivelul lingvistic al studenților, aceasta fiind treaba liceului.

Rostul unui examen de admitere cu mulți candidați era acela de a-i selecta pe cei mai sârguincioși dintre ei, pe cei cu vocație manifestă pentru limbi străine, capabili să facă față unui parcurs ulterior în științele limbajului și ale literaturii. Însă, mai nou, vin studenți care nu mai au baza lingvistică, cu goluri imense în pregătire pe care nu pot să le acopere fără asistența unui profesor.

Toate aceste patru exemple disparate, care sunt doar câteva cazuri dintr-un noian, au în comun o singură realitate: în acest moment, falimentul calității a avut loc la scară largă, și acesta nu este cazul să fie un secret pentru nimeni. Numai că, iar de aici începe problema (mult mai mare decât recrudescența prostiei în sine), nicio facultate nu s-a închis din motiv de studenți impostori. Avem cursanți la matematici superioare care n-au făcut analiză matematică în liceu. Avem absolvenți de filosofie care n-au deschis traducerea niciunui text fundamental, nicidecum versiunea originală a unui Platon sau a unui Kant. Avem teologi care nu posedă subtilitățile lexicale, deci ideatice, ale textului sacru.

Avem absolvenți de limbi străine cu cutremurătoare erori de exprimare scrisă sau orală. Dar facultățile lor, fără excepție, și-au crescut numărul de studenți, trădând ideea de intelectual și de universitar. Prostia există, a venit peste noi, ne-a cucerit și ne-a paralizat orice reacție. Suntem învinși, suntem sub ocupația cea mai odioasă care a existat vreodată, dar coabităm, nu ne retragem în munți, nu există nicio mișcare de rezistență.

Dacă am fi un butic de cartier și am da faliment, am închide și am merge acasă. Falimentul intelectual nu ne obligă la niciun gest de onoare, nu mergem să cultivăm ceapă și să ne scriem tratatele la lumânare din această cauză. În mod odios, ne adaptăm, dar nu pentru că am fi potriviți, cum zicea Darwin, ci pentru că preferăm să ne plecăm în loc să plecăm.

Pe de altă parte, bâlciul este mult mai mare decât îl pot ilustra universitățile. Prostia a atins masa critică, prostul e norma. Pentru el totul s-a simplificat atât de mult, încât deșteptul nu mai poate fi sesizat, nu-l mai poți pune în valoare, e sacrificat la nivel de sistem. Sunt atât de mulți idioții încât, dacă am mai ține la inteligență, la sârguință și la treaba bine făcută, ar fi necesar să închidem jumătate din sistem: primării, parlamente, guverne, instituții publice și private. Ar fi necesar să afișăm pe biroul prim-ministrului: „Închis pe motiv de prostie, revenim când găsim pe cineva care să fie vrednic”.

Ar fi necesar să trimitem acasă demnitari, funcționari, profesori, medici, polițiști și preoți. Pentru singurul delict îndreptat împotriva universului pe care nicio lege lumească nu l-a pedepsit vreodată: prostia. Ne-am imaginat până acum că viața sancționează prostiile, și probabil că în sistemele vii aceasta s-a petrecut fără greș, acum însă cred că e cazul să luăm notă de noua realitate, proștii cred că au învins totul, inclusiv viața. Așteptați-vă la o multiplicare exponențială a numărului de „accidente”.

Autor׃ Radu Iliescu

Citiți și:
Prostia ca virtute
Cancerul umanității: prostia, analfabetismul și minciuna

yogaesoteric
2 noiembrie 2024