Putem defini iubirea? Iată cum au definit-o marii gânditori şi artişti…

Fragment din “Enciclopedia naturistă a afrodiziacelor” de Gregorian Bivolaru,
volumul 1, capitolul: Iubirea – cel mai puternic afrodiziac

Iubirea dintre două fiinţe de sex opus vizează, prin transfigurare amoroasă profundă şi adoraţie, fuziunea complementară, inefabil unificatoare pe toate planurile (inclusiv cel fizic-sexual), cu o anumită fiinţă umană (care se află la plenitudinea sa fizică, vitală, psihică, morală şi intelectuală), care îi apare, aceluia sau aceleia care o iubeşte intens, în frumuseţea individualităţii sale, unice şi irepetabile, ca fiind, tocmai din această cauză, (pentru acela sau aceea care iubeşte) generatoare de o imensă fericire, autentică numai în această calitate. Natura şi rolul uriaş îndeplinit permanent de iubire, atunci când aceasta este intens şi cu adevărat liber manifestată în viaţa oamenilor, au primit în decursul timpului interpretări variate.

Una dintre cele mai străvechi interpretări ale iubirii este aceea mitologică-cosmologică, în care ea apare ca o nesfârşită forţă euforică, transfiguratoare, sublimă, divină, cosmică, grandioasă, infinit creatoare şi generatoare a tot ceea ce este frumos şi minunat. De exemplu, Erosul regenerator al orficilor, principiul organizator divin al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic la G. Bruno, principiul unificator divin al cerescului (+) şi al teluricului (-), al finitului şi infinitului, în romantismul german; principiul polarizant, complementar şi unificator al forţei subtile a Soarelui ((+), masculinul, aspectul emisiv) şi al forţei subtile a Lunii ((-), femininul, aspectul receptiv), principiu reprezentând puterea motrice şi diriguitoare a manifestării şi a evoluţiei în Yoga.

Distingând genuri diferite ale iubirii şi considerând-o pe cea profund transfiguratoare şi spirituală (pură, înălţătoare, divină) ca net superioară, numeroşi gânditori i-au atribuit virtuţi cognitive fundamentale: de exemplu, cunoaşterea frumosului ideal ca atare, identificarea extatică a iubirii şi cunoaşterii la Platon; accederea către culmile extatice ale lumii inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino; libertatea interioară deplină, izvorâtă din cunoaşterea intuitiv-raţională, „amor dei intellectualis” la Spinoza; penetrarea (datorită unei inefabile rezonanţe interioare cu conţinutul ideal) sau absorbirea în noi, datorită fuziunii depline şi a identificării perfecte (în care cunoaşterea care rezidă sunt una) a lucrului (sau fiinţei umane) cunoscut(e) ca într-o contopire erotică, la F. Schlegel.

Iubirea a fost şi este investită cu importante sensuri şi valenţe umane şi spirituale în gândirea modernă, revelându-se rolul ei ca factor de aglutinare a solidarităţii umane profunde, ca factor de asigurare a comunităţii de idei a speciei umane, ca esenţă sublimă, divină şi profund transfiguratoare a omului. Reprezentanţii filosofiei religioase, mai ales gânditorii creştini (de exemplu, neoplatonismul, tomismul şi neotomismul, personalismul, existenţialismul religios) au pus foarte clar în evidenţă unele aspecte ale antropologiei iubirii (caritate-agape), interpretându-le în chip divin, înălţător, transcendental, ca iubire a lui Dumnezeu, care la rândul ei se identifică cu iubirea universală (temelia unitară a celor trei ipostaze ale lui Dumnezeu).

O poziţie aparte ocupă, din acest punct de vedere, printre teologi, Teilhard de Chardin, care a construit o concepţie etică profund bazată pe dragostea dintre oameni, pe un colectivism plenar unificator, afectiv şi intelectual. Accentele pesimiste şi iraţionaliste ale iubirii caracterizează multe dintre interpretările filosofice din secolul al XIX-lea şi al XX-lea; de exemplu, Schopenhauer („Amorul nu este decât o cursă întinsă individului, pentru ca acesta să perpetueze specia”), Nietzsche, M. Scheler, K. Jaspers, Sartre, Gabriel Marcel. Dovedind puterea de influenţă a iubirii asupra psihicului şi a minţii, unii filosofi au subliniat rolul profund transformator al acestui sentiment şi au pus în evidenţă aportul ei hotărâtor în cunoaşterea de sine, în atingerea stării de fericire, în formarea şi modelarea umană de-a lungul timpului.

Yoghinii au considerat totdeauna sentimentul iubirii ca fiind extrem de important şi l-au caracterizat adeseori drept un esenţial criteriu valoric sui-generis al gradului de umanizare şi elevare a comportamentului natural al omului, o măsură a faptului că, în însăşi fiinţa sa microcosmică, cea mai intim individuală, cel care iubeşte poate, totodată, să devină, datorită iubirii, o fiinţă dilatată în infinit, macrocosmică, unificată şi divină.

Privind lucrurile din punct de vedere psihic, putem spune că iubirea este rodul unui proces complex de „cristalizare” interioară; acest fenomen a fost descris de Stendhal (în lucrarea sa celebră, „Despre dragoste”) şi analizat acolo ca un proces de fixare progresivă a emoţiilor, generat de comuniunea şi identificarea, inefabil-empatică, cu o anumită fiinţă umană de sex opus, care ne completează (întregeşte) şi ne polarizează pe multiple niveluri ale fiinţei noastre, făcându-ne să ne descoperim mult mai unificaţi şi armonioşi. Stendhal opune această dragoste intensă, durabilă, profund transfiguratoare şi adevărată amorurilor bruşte, frenetice şi fulgerătoare (coup de foudre) care, prin angrenarea unor polarizări efemere, parţiale sau lipsite de o anumită profunzime şi complexitate, sunt, cel mai adesea, predispuse să dispară la fel de repede cum au apărut (deoarece, fie de o parte, fie chiar de ambele părţi, lipseşte susţinerea afectivă şi transfigurarea, ce face posibilă aprofundarea în timp a fuziunii amoroase pe multiple nivele, aşa cum este ea realizată într-un cuplu unit şi profund iubitor).

Din punct de vedere moral, aşa cum am mai spus, amorul este definit de către yoghini ca fiind un sentiment euforic sublim şi profund transfigurator, care este opus egoismului. Iubirea adevărată este, prin urmare, o modalitate foarte simplă de depăşire sau transcendere a egoismului. Înţelegând profund acest aspect prin trăirea directă, intensă, spontană şi liberă a iubirii adevărate, putem să înţelegem mult mai bine cuvintele divine, esenţiale ale lui Iisus, pe care, paradoxal, foarte puţini creştini le mai pun astăzi în practică: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Genialul scriitor Tolstoi spunea: „Adevărata iubire are, totdeauna, drept bază, renunţarea la propriul bine individual”.

Marii sfinţi creştini văd în iubire izvorul virtuţii divine supreme, care este compasiunea. Problema filosofică, pentru yoghini, este de a şti dacă iubirea poate să fie o modalitate adevărată de cunoaştere. Privind din acest punct de vedere, ei consideră că iubirea este un mijloc rapid de cunoaştere (filosoful Spinoza scria: „Iubirea intelectuală de Dumnezeu se naşte din cel de al treilea fel de cunoaştere”) şi resping ca aberantă ideea lui Descartes că iubirea nu ar fi decât o orbire a minţii (Descartes: „Iubirea este o pasiune care poate să fie excitată intens în noi, fără ca să ne dăm seama, absolut deloc, dacă obiectul sau fiinţa umană care o cauzează este bună sau rea”).

Citiţi şi Câteva minunate citate inspiratoare despre iubire

yogaesoteric