Puterea magică a renunţării

Să-I aducem ofrandă lui Dumnezeu tot ceea ce mai este în noi ignoranţă şi iluzie – ne îndeamnă Vedanta. Sfânta Tereza de Avila a adoptat această atitudine; să urmăm sfatul pe care ea ni-l dă: „Iată viaţa mea, iată onoarea mea, iată voinţa mea; dispuneţi de mine după bunul vostru plac.”
Să renunţăm interior la tot ceea ce posedăm; să nu păstrăm nimic; ne vom purifica astfel de orice sentiment inferior.
Să încetăm să ne identificăm cu gândirea noastră; să o aducem şi pe ea drept ofrandă în mâinile lui Dumnezeu; aceasta este ceea ce noi numim „venerarea mentală” („adorarea interioară”) – mânasa pshjâ.

De exemplu, putem alege să ne gândim la un obiect oarecare; pe parcursul meditaţiei, conturul acestui obiect se estompează; numele şi forma dispar şi doar substratul universal mai subzistă. Iată cum gândurile grosiere, amintirile neînsemnate care constituie zestrea noastră biologică, precum şi toate gândurile parazite, îşi vor pierde gradat vigoarea şi vor dispărea în întregime.
Dacă din interiorul nostru mai apar încă gânduri inferioare, trebuie să le înlăturăm, consacrându-le chiar şi pe acestea Divinului. Occidentalii nu pot decât cu greu să adopte această atitudine; creştinismul admite, de fapt, că răul are limite; pentru hinduişti, binele şi răul sunt două aspecte complementare, şi ei nu ezită să-I aducă lui Dumnezeu ofrandă tot ce este în fiinţa lor, atât lucrurile bune, cât şi pe cele rele.

Legenda lui Krishna
Iată o legendă extrasă din mitologia hindusă, aceea a lui Krishna şi Kalica. Un demon devasta şi îngrozea ţărmurile Djoumnah-ului; într-o zi, Krishna a întâlnit un grup de credincioşi de-ai săi; cu totul disperaţi, aceştia l-au implorat să distrugă monstrul. Krishna a sărit în râu şi l-a lovit mortal pe Kalica. Adevărul a ieşit la iveală; Kalica nu era un demon; era un fost om care jurase să devină duşmanul lui Dumnezeu. Omorându-l cu mâna sa, Dumnezeu I-a acordat, în acelaşi timp, salvarea. Când era aproape să-şi dea duhul, Kalica a vomitat un sânge negru şi i l-a oferit lui Krishna. Acesta a răspuns: „Darurile care îmi sunt plăcute sunt untul clarifiat, laptele, prăjiturile; tu nu respecţi riturile; eu nu am ce face cu acest sânge.” „Nu pot să-ţi ofer decât ceea ce posed; Tu mi l-ai dat; ia-l înapoi; îl depun la picioarele Tale.”

Această legendă este semnificativă. Ea ne arată că doar renunţând la ceea ce ne aparţine ne vom apropia în mod autentic de Divin; trebuie să-I abandonăm lui Dumnezeu tot ceea ce este al nostru, binele şi răul.
Dorinţa de elevare este o alegere liberă, şi nu o constrângere chinuitoare.
Fiecare om trebuie, urmând calea spirituală, să înveţe pe cont propriu secretul desăvârşirii purificării mentalului său şi sublimarea naturii inferioare. Este de dorit să evităm totuşi ca acest efort să provoace o refulare sau o constrângere interioară, deoarece astfel nu vom face decât să creştem forţa instinctului şi ne vom depărta de scopul pe care îl urmărim.

A proceda astfel ar însemna să vrem să ne impunem o disciplină pentru care suntem insuficient pregătiţi şi să ne expunem la reacţii interioare puternice. Dacă suntem în această situaţie, trebuie să ne consacrăm meditaţiei şi să recurgem la analiza psihologică; vom descoperi astfel din ce punct trebuie reîncepută munca de purificare, dat fiind faptul că sistemul nostru psiho-emoţional nu este încă în armonie cu spiritul; acest echilibru trebuie să-l întemeiem în noi cu orice preţ.
Ramakrishna a povestit următoarea anecdotă: „Un sadhu trăia în faţa unei case de toleranţă; el se gândea cu oroare la acest sălaş al păcatului; unul dintre intimii casei făcea adesea, spre ruşinea sa, o comparaţie între starea sa şi cea a lui sadhu, căruia îi purta un profund respect; însă sadhu muri şi diavolul puse stăpânire pe el; în acelaşi timp, în casa vecină, bărbatul celălalt atinse realizarea ultimă.”

Purificarea nu trebuie să se limiteze la partea superficială a individualităţii noastre; imaginaţia însăşi trebuie să devină pură. Să practicăm deci analiza interioară, exerciţiu care cere din partea noastră un efort îndelungat, dar, cu toate dificultăţile lui, acesta este singurul drum pe care avansăm în direcţia corectă.

Atâta timp cât imaginaţia noastră va continua să fie îmbâcsită de gânduri impure, nu vom putea cunoaşte adevăratul Sine.
Să veghem plini de vigilenţă pentru a nu confunda Martorul imuabil cu gândurile efemere care, fără să-l afecteze vreodată, se proiectează succesiv pe el; noi trebuie să ne identificăm cu acest ecran permanent, şi nu cu proiecţiile trecătoare.

Aceste sfaturi se apropie de tehnica aplicată de Jung, marele psihanalist care consideră că vindecarea este aproape asigurată atunci când bolnavul reuşeşte să-şi descrie propriile stări interioare nesănătoase. Încercarea în sine este  tentantă, iluzia începe să se destrame, iar cunoaşterea iese la suprafaţă. Progresiv, subiectul se destinde; bolnavul îşi recunoaşte greşeala; el observă că s-a identificat greşit cu o individualitate străină şi concluzionează: „Nu sunt eu.” Aplicând metode similare, nevroticul îşi obţine din nou echilibrul mental, iar aspirantul care îşi impune o disciplină spirituală asiduă accede la un plan supranormal.

Să mai adăugăm că, printre scriitori şi artişti există cazuri de schimbare subită a viziunii (punctului de vedere); mulţi dintre ei au înţeles un aspect universal după ce şi-au definitivat o operă de artă; printr-un efort creator, ei s-au eliberat de o personalitate secundară, întrezărind chiar şi pentru o clipă Realitatea Supremă.
Practicând, deci, meditaţia după Vedanta, ceea ce ne aşteaptă la capătul drumului este însăşi forţa infinită care ne-a impulsionat să parcurgem acest drum. Mentalul nostru nu mai este atunci decât o mică rotiţă, armonios integrată în marele angrenaj al Vieţii Universale.

Also available in: Français