Războiul împotriva democraţiei şi a libertăţii. S. Alinsky, «Reguli pentru radicali» – regulile machiavelice ale luptei activiştilor ideologici

 

DW/ Horaţiu Pepine: „Știrile-false” sunt o falsă problemă

De fapt preocuparea de a combate așa numitele fake news de pe rețelele de socializare este o formă de raționalizare, identică cu planificarea economică din regimurile comuniste.
Întreaga campanie electorală din 1990 a fost marcată de fake news sau, dacă vreți, de sistematice dezinformări propagate de Televiziunea Română Liberă și de ziarele care lucrau încă sub autoritatea Securității, ca ziarul Adevărul. Toate știrile difuzate de TVR cu privire la Piața Universității au fost fake news în proporție de 100%, tot ceea ce se spunea despre țărăniști, liberali, „istorici”, Corneliu Coposu era integral fake news. Un regim politic care nu avea nici cea mai mică intenție să împartă puterea, care nega opoziției chiar dreptul la existență și care nu făcuse concesii decât sub presiunea străzii (28 ianuarie 1990 rămâne cel mai important eveniment politic de după căderea lui Ceaușescu), un regim politic care permisese înființarea unor publicații independente doar în măsura în care difuzarea lor era limitată, avea ca preocupare centrală controlul informațiilor publice și, evident, manipularea opiniilor.

Rezultatul trist era că mulți oameni spuneau cu sinceră îngrijorare în 1990 că riscăm „să fim conduși de pușcăriași”, aluzie la detenția fruntașilor țărăniști. E inutil să mai intrăm în detalii, deși nu strică să mai amintim de armele și tiparnițele de bani care vor fi fost găsite de mineri la sediul PNȚCD, la drogurile vândute în Piața Universității și câte și mai câte. De fapt absolut totul era în 1990 fake news, începând cu versiunea oficială asupra Revoluției române. FSN câștigase alegerile din 1990 cu ajutorul hotărâtor al „știrilor-false”, pentru ca mai târziu, odată ce monopolul asupra informației a fost spart, să se producă și mult așteptata alternanță la putere.

Din această evocare reiese însă că avem de ce să ne temem de fake news doar în situația în care se exercită un monopol asupra informațiilor, numai atunci când nu există mijloace egale pentru a combate versiunea adversarilor. De aceea, a pretinde că preşedintele Donald Trump a câștigat alegerile grație unei avalanșe de fake news pe Facebook este o insolență, una care implică faptul că în America nu există presă liberă, că informația este dirijată monopolist și, nu în ultimul rând, că publicul american este o turmă infantilizată. La fel și în Europa noastră unde s-a făcut și se face mare caz de înrâurirea așa numitelor fake news asupra diferitelor alegeri.

Așa cum se vede din istoria noastră recentă, pentru ca fake news sau dezinformarea pe scară largă să apară ca fapt sensibil și măsurabil este necesar să se îndeplinească două condiții:
1. Informația să fie monopolizată politic sau, în orice caz, alternativa să fie disproporționat de mică;
2. Alegătorii să fie complet infantilizați și incapabili de un minim discernământ. Or, dacă niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită, a continua să vorbești despre pericolul fake news începe să fie tendențios.

De fapt, preocuparea de a combate dezinformarea pe rețelele de socializare este identică cu planificarea economică din țările comuniste. Piața liberă – credeau adepții planificării – nu ar fi capabilă să estimeze corect nevoile de consum și prin urmare ar trebui ca acestea să fie indicate printr-un calcul economic rațional. De aci vine de altfel și termenul de „raționalizare” a mărfurilor, care nu întâmplător a dobândit un sens negativ.

Prin analogie, a crede că piața informației sau cetățenii liberi care se exprimă nu sunt capabili să producă o contrapondere la dezinformare prin jocul liber al inteligențelor și al spiritului critic, conduce la ideea instituirii unui control centralizat al informației cu rolul de a restabili echilibrul între ceea ce este „fals” și ceea ce este „adevărat”. Altfel spus, inițiativele de combatere a „știrilor-false” pe Facebook sunt de aceeași natură cu economia planificată, care nu întâmplător îi tratează pe utilizatori ca pe niște copii fără discernământ. Comunismul era paternalist și tot paternalist este și dispozitivul menit să combată „știrile-false”. Iar riscul cel mai mare este ca, tot vorbind despre „știri-false”, să pară dintr-o dată legitim să sponsorizăm o „poliție” a „știrilor-false”, una care, în mod logic, va duce la instituirea un monopol asupra „informației corecte”. Dar din acel moment democrația și libertatea cuvântului vor fi fost suprimate.

În consecință, în loc să combatem pretinsul fenomen fake news (știri false și dezinformări sunt de când lumea și vor continua să fie) s-ar cuveni mai curând să împiedicăm înființarea unei poliții a știrilor și să ne încredem în inteligența și discernământul oamenilor.

Cristina Popescu, Facebook: Free-speech era o scofală pentru ziariști și pentru sistem atunci când informația și formarea opiniei publice erau apanajul presei instituționalizate.

De când posibilitatea de a aduce informație și analiză prin rețelele sociale o are oricine, free-speech ăsta a devenit mai degrabă belea și pentru ziariști și pentru sistem: ziariștii au pierdut monopolul formării opiniei publice, statul nu mai are cu cine negocia cum va fi formată „opinia publică”.
Așa că l-au rebotezat hate-speech.

Până recent presa era alintată metaforic ca „a patra putere în stat” pentru că stătea cu ochii pe stat ca să ne ajute pe noi să prevenim tirania și corupția; acum presa devine la propriu a patra putere în (supra)stat, pentru că stă cu ochii pe noi, să ajute (supra)statul să prevină revolta și adevărul.

Estica/Fernand Le Pic: Societatea civilă contra democrației

Privită de aproape, noțiunea de „societate civilă” este una foarte ciudată. În sens propriu, ea înseamnă „asocierea cetățenilor”. Nu acesta este sensul comun al cuvântului simplu „societate”? Adăugând „civilă”, avem de-a face implicit cu opoziția cu alte organizații sociale „necivile”, de exemplu militare. Era mai cu seamă părerea lui György Konrad, celebrul dizident ungur al anilor 1980, ce relua la rândul său reflecțiile lui Kant, pentru care „civil” desemna un proiect politic opus absolutismului de stat. Dar să trecem peste evoluția acestui concept de-a lungul istoriei. Ceea ce ne interesează este înțelesul său contemporan.

Originile: Soros, deja…

„Societatea civilă” apare în limbajul curent la sfârșitul sistemului sovietic. Ea desemnează dizidența împotriva dictaturilor militare ale Pactului de la Varșovia. Primul său promotor a fost fără îndoială Václav Havel. În continuarea publicării Cartei 77, deja finanțată în epocă de George Soros, viitorul președinte cehoslovac explica faptul că „tranziția democratică” trebuie să se sprijine pe „societatea civilă”, adică pe noi „structuri informale”, destinate să scoată populația din letargia sa politică postcomunistă (Puterea celor fără de putere, 1978). Dar această tranziție era destinată de asemenea în a influența populația favorabil în adoptarea stilului de viață american și a modelului său democratic stabilit de Common Law (Dreptul comun). Fără a intra în detaliile tehnice, noțiunea de societate civilă se potrivește cu atât mai bine acestui sistem juridic cu cât acesta concepe legea ca fiind imanentă, adică o voință nescrisă a societății, pe care judecătorul are ca misiune s-o descopere în urma conflictelor particulare pe care le tranșează. În sistemele noastre juridice continentale romano-germanice, legea este suveranistă și transcendentă, prin aceea că ea încadrează explicit și dinainte modelul de societate care îi este dat spre organizare prin codificare. La anglo-americani „societatea civilă”, la europenii continentali „codul civil”. Hegemonia politică trece astfel prin cultura dreptului.

Václav Havel

Dar să revenim la Václav Havel, ale cărui năzuințe legate de o societate civilă în Europa continentală par a fi fost anticipate și auzite dinainte de binefăcătorii Common law-ului. Înainte chiar de căderea Zidului Berlinului, el avea într-adevăr susținerea lui Wendy Luers și a soțului ei Bill, ambasador al Statelor Unite la Praga din 1983 până în 1986. Aceștia din urmă l-au ajutat în particular să reușească primul test de mobilizare al societății civile în vederea unui regime change (schimbare de regim) pașnic: Revoluția de catifea. Ei l-au format pe Havel la preluarea primului său mandat prezidențial al Cehoslovaciei (1989-1992) și au creat cu acest scop, la Praga și la New York, „Fundația pentru Carta 77”, cu o nouă finanțare garantată de amicul lor intim George Soros. Rebotezată mai târziu „Foundation for a Civil Society” (Fundația pentru o socitate civilă), această structură va contribui la extinderea modelului Revoluției de catifea către Revoluțiile de culoare.

John Glenn, un actor esențial al acestor procese de transformare politică, astăzi salariat al senatorului John McCain, via McCain Institute for International Leadership, confirmă foarte clar: „societatea civilă constituie un corp fluid de mobilizare politică care articulează toate mizele schimbărilor de regim”.

Bineînțeles, acestei societăți civile îi sunt necesare birouri, personal, mijloace de transport și de difuzare a ideilor și a know-how-urilor cerute de aceste revoluții. Acesta este rolul ONG-urilor și al altor think tank-uri sau programe de schimburi, burse de studii și de formare a experților, care vor fasona pe scară largă percepțiile politice dorite peste tot în lume.

Specificitatea lor este de a face din aceste noțiuni politice revendicări morale, profesiuni de credință pe care pur și simplu e o erezie să le contrazici. De unde înflorirea de ONG-Watch-uri, grupuri care înscriu poliția de moravuri și de gândire în obiectul lor social, cu toată candoarea evidenței a ceea ce e just, adică cu legitimitatea autoproclamată de a certifica reprezentările lor ca fiind singurul adevăr admisibil.

Media, releu indispensabil

Influența acestor ONG-uri este astăzi fenomenală, în particular ca surse de expertize și gardieni ai „valorilor democratice” abstracte care sunt descrise într-un nou limbaj de lemn. Dar cine le-a dat un astfel de mandat dacă nu cei care le finanțează? Ele răspund că nu au un scop lucrativ și că apără valorile imanente, că numai ele au curajul și mijloacele de a se exprima în ceea ce privește dezbaterea democratică. În realitate, ele distrug procesul democratic. Atunci când votul popular nu le convine, ele îl atacă și nu ezită să promoveze coerciția. Sub pretextul clarificării, ele denunță. Au chiar puterea judiciară de a face plângere în numele societății lor civile. La audiența penală, ele adaugă ratingul, de care au o nevoie vitală.

Într-adevăr, presa este cea care le face să existe. Lor le trebuie acest soi de notar care le autentifică actele în fața unui public a cărui opinie este astfel organizată în comun. Dar pentru acest lucru, nu sunt suficiente discursurile bune. „Ratingul” are nevoie de conflicte și chiar de violență pentru a le păstra în viață. Lucrul acesta vine bine, căci ONG-urile adoră violența. Să ne reamintim, prima lor funcție este de a face „rezistență civilă” contra oricărui sistem politic refractar la modelul sponsorilor lor iubiți și cunoscuți. Este suficient să convingi opinia publică că o viziune politică antagonistă cu a lor este o „agresiune” contra modelului social ideal pe care ele îl încarnează, o nedreptate, o opresiune, o regresiune, pentru a justifica mobilizarea „societății civile”.

Mizanscenele sunt variabile, dar resorturile sunt mereu aceleași: acțiuni spectaculare și adesea creative, destinate să atingă conștiințele (Greenpeace, Femen, cadavrul unui copil pe o plajă din Turcia etc.).
Scopul nefiind de a dezbate într-un raport de forțe politice, ci de a-și apropria conștiințele bune, ele fac uz de caricaturi ce substituie realul, zeificate sau diabolizate după nevoi. Este ceea ce Doug McAdam numește „dramaturgie strategică”.

Acțiune nonviolentă, într-adevăr?

Însă păcăleala este mai toxică decât pare, căci mobilizarea societății civile constituie în sine o formă de violență, atunci când are loc în cadrul unei democrații, contra unei voințe populare majoritate, sau încă în scopul de a înlocui dezbaterile pentru a împiedica această majoritate potențială de a exista. Alegerea lui Donald Trump și votul pentru Brexit sunt deja cazuri școală din acest punct de vedere.

Acest tip de influență se exercită prin procedee de persuasiune sofisticate care sunt deja verificate în aceste faimoase contexte ale regime change (schimbare de regim). Dar, în fapt, dacă recursul la conceptul de „societate civilă” se poate înțelege în cadrul unei „tranziții democratice” la ieșirea dintr-o dictatură, de ce ar trebui să-l impunem în sânul unei democrații existente care funcționează bine?

În realitate, aceste ONG-uri plenipotențiare ale unei foarte abstracte „societăți civile” reprezintă atâtea proiecte politice câte categorii de sponsori au, adică foarte puține: guvernul american și Comisia Europeană exercită un cvasi-monopol centralist în acest domeniu. În sânul democrațiilor noastre vechi și bine stabilite, ele sunt prezente pentru a concura instituțiile de stat în elaborarea normelor, iar după caz pentru a li se substitui. De exemplu, ele detestă democrația directă, pe care o consideră prea națională și înrădăcinată, și care poate face dificultăți programelor lor multiculturale și supranaționale. Ele sunt foarte hotărâte să depășească inițiativa populară, pe care o identifică ca o sursă de inspirație prea apropiată de „populisme”. ONG-urile, atât de simpatice în spatele angajamentelor altruiste ale tinerilor lor voluntari, formați la școlile bune ale gândirii, și doldora de titluri academice dintre cele mai prestigioase, sunt în realitate violente prin esența lor.

Ele se joacă cu armoniile socio-istorice și culturale cele mai stabile și mai pașnice, pe care le brutalizează. Ele știu că acțiunile lor sunt susceptibile de a se transforma în conflicte sociale profunde, cu atât mai mult cu cât aceste acțiuni sunt prezentate drept niște progrese înscrise în mersul istoriei. Atunci când electoratul, adică Suveranul, se revoltă, ele îi opun societatea civilă, adică exact aceleași persoane, dar a căror suveranitate ele au uzurpat-o și ale căror convingeri le-au schimbat. Atunci când se ajunge la „soluțiile experților”, mai rău, la dezamorsarea conflictelor prin înțelegeri impuse, e clar că misiunea ONG-urilor e îndeplinită sau e pe cale de a fi îndeplinită. Schimbarea de regim este aproape atunci când ONG-ul scoate steagul societății civile.

Anghel Buturugă, Facebook: Urmăreşte-ţi scopurile cu orice mijloace – o regulă de aur a activiştilor pro-gay şi o posibilă explicaţie pentru mijloacele abjecte pe care le folosesc

A ieşit ceva zarvă după ce „anteniştii” au afirmat, în stilul lor binecunoscut, că „oengiștii” de profesie de la noi au un fel de Biblie a luptei tactice: Rules for radicals de S. Alinsky.

Văd, apoi, după ce-mi aduc aminte despre cine a tradus nişte reguli ale sus-numitului, că respectivul, Cristian Neagoe, ar fi vrut să traducă chiar mai mult, căci Alinsky e un erou pentru toţi cei oropsiţi ai sorţii, vorba cântecului. Şi uite aşa îmi aduc aminte şi ce era rău de tot în neregulă cu acest tactician supraestimat, dar întru totul reprezentativ pentru mentalitatea activiştilor profesionişti de la noi.

Alinsky are un capitol întreg de cugetări despre relaţia dintre scopuri şi mijloace în contextul unei mişcări sociale. Tot efortul său este îndreptat înspre demolarea principiului moral, etic, conform căruia nu sunt permise orice fel de mijloace, ci că, dimpotrivă, mijloacele sunt legitime în măsura în care scopul este atins şi mai ales în măsura în care aduc succes în lupta revoluţionară.

Printre exemplele pozitive pe care Alinsky le aduce în sprijinul său se află… Lenin şi modul în care învelea mincinos, manipulator, diferite stratageme provizorii în argumente morale. Când momentul nu a permis bolşevicilor să folosească arme, Lenin a venit cu un fel de make love not war al timpului său. Când momentul a devenit prielnic, au aruncat masca hipiotă avant la lettre şi au trecut la arme şi la măcel. Tot cu argumente morale, bineînțeles. Şi acest mod de acțiune e dat drept exemplu de urmat de Alinsky!

Dacă v-ați mirat până acum de ce mint aceștia de îngheață apele, fără nici cea mai mică reţinere, cu privire la cine este, ce face şi ce doreşte Coaliţia pentru Familie, iată explicaţia. Dacă vă gândeaţi că demonizarea mişcării este doar aşa, ceva emanat spontan dintr-o ceartă între dobitoci, vă înşelaţi. Activiştii profesioniştii angajaţi în lupta anti-familie merg după regula că scopul urmărit justifică mijloacele folosite. Că trebuie pusă o presiune infernală pe oponent. Că trebuie creată polarizare. Omleta se face cu ouă sparte, asta ştie orice leninist, aşa că ei sparg ouăle într-o veselie.

Cred că unii sunt convinşi că pretenţia că luptă pentru cei „oropsiţi de soartă” scuză toate mizeriile şi abjecţiile pe care le fac la fel de uşor precum respiră. Problema aceasta a fost discutată şi depăşită încă de când trăia Dostoievski. Odată intrat în logica asta, odată ce crezi că celălalt e duşmanul, ameninţarea, indezirabilul, obstacolul în calea fericirii, e greu să mai vezi altceva decât ţinte de atacat şi de imolat.
 
Alţii, însă, sunt doar nişte profesionişti ai minciunii.

Foarte iritantă este, însă, ipocrizia. Să fii tu mână în mână cu puternicii pământului, fie state, fie magnaţi, să fii tu alături de giganţii economiei, fie celei productive, fie celei a viitorului şi a high-tech-ului, şi să vinzi gogoşi despre oropsiţi şi despre contestarea status-quo-ului, mi se pare chiar mult prea mult.

PS: Acele reguli traduse pot fi consultate aici:

PS2: Despre faptul că e chiar mai mult decât ipocrizie, am scris şi am mai arătat şi altădată: asistăm la o alianţă între capital şi progresiştii sexului, care face ca status-quo-ul de tip neoliberal să se reproducă într-un mod foarte pervers:

Notă

Alinsky este un autor preţuit în mediile activiste „progresiste”. În preajma protestelor legate de Roşia Montană, un astfel de activist, Cristian Neagoe, a tradus o parte din „învăţăturile” lui Alinsky. Sunt remarcabile pentru cinismul şi, totodată, pentru înțelegerea manierei de lucru a ONG-iștilor sorosiști mai ales următoarele:

„Regula 8:Țineți presiunea pe ei, cu tactici și acțiuni diverse și folosiți-vă de toate evenimentele perioadei respective în scopul vostru.

Regula 9:
Amenințarea e de obicei mai înfricoșătoare decât fapta în sine.

Regula 10:
Premisa majoră a tacticilor e dezvoltarea de operațiuni care să mențină o presiune constantă asupra opoziției.
Tocmai această presiune neîntreruptă duce la reacții din partea inamicului care sunt esențiale pentru succesul campaniei. Trebuie reținut nu doar că acțiunea stă în reacțiune, ci și că acțiunea este ea însăși consecința reacției și a reacției la reacție, la infinit. Presiunea produce reacție, iar presiunea constantă susține acțiunea.

Regula 11:
Dacă împingi o campanie puternic negativă suficient de mult, aceasta va străpunge opoziția și va avea un rezultat pozitiv.
Asta se bazează pe principiul că fiecare aspect pozitiv are un aspect negativ. Am văzut deja conversia negativului în pozitiv în tactica rezistenței pasive dezvoltată de Mahatma Gandhi.

Regula 12:
Prețul unui atac de succes este o alternativă constructivă.
Nu puteți risca să fiți prinși de inamici în capcana acordului lor subit cu revendicarea voastră, când vor spune: «Aveți dreptate – nu știm ce să facem în această privință. Arătați-ne voi.»

Regula 13:
Alege ținta, îngheaț-o, personalizeaz-o și polarizeaz-o.
În tacticile de conflict, există câteva reguli pe care organizatorul ar trebui să le perceapă ca universale. Prima e că opoziția trebuie identificată ca țintă și «înghețată». Prin asta vreau să spun că într-o societate urbană complexă, internaţională, devine din ce în ce mai greu să scoți în evidență cine e vinovat pentru o anumită fărădelege. Există o constantă și într-o oarecare măsură legitimă pasare a mâței din sac.

În aceste vremuri ale urbanizării, ale guvernelor metropolitane complexe, ale corporațiilor mamut cu întrepătrunderi complicate și în care viața politică din orașe, județe și metropole se amestecă indefinit, problema care amenință să se contureze tot mai pregnant este cea a identificării inamicului. Evident că tacticile nu au niciun sens dacă nu ai o țintă asupra căreia să-ți centrezi atacurile. O mare problemă este pasarea constantă a responsabilității de la o jurisdicție la alta – indivizi și birouri, unul după altul, se spală pe mâini de responsabilități pentru condiții particulare, atribuind altor forțe autoritatea oricărei schimbări. Într-o corporație poți întâlni situația în care președintele spune că nu are el responsabilitatea, că problema ține de comitetul director, care la rândul său pasează responsabilitatea acționarilor etc. etc.

Trebuie ținut cont că ținta va încerca întotdeauna să mute responsabilitatea pentru a înceta să mai fie o țintă. Va exista o viermuială și o ticluire constantă de noi strategii – uneori cu sens, alteori malițioase, de cele mai multe ori doar pentru asigurarea supraviețuirii – din partea țintei desemnate. Forțele schimbării trebuie să nu piardă acest lucru din vedere și să pironească ținta fără ezitări. Dacă o organizație permite ca responsabilitatea să fie disipată și distribuită într-un număr mare de sfere de acțiune, atacul devine imposibil.”

Aşa cum nu există nicio preocupare pentru mijloace etice în atingerea obiectivelor, remarcam din cele citate mai sus că nu există nicio preocupare pentru adevăr sau realitate. Alinsky spune clar că ţinta e aleasă nu în conformitate cu responsabilitatea reală, ci în conformitate cu imperativele luptei revoluţionare, care are nevoie de un duşman identificabil, conturat. După ce e ales sau inventat un astfel de duşman, pui presiune infernală pe el şi polarizezi societatea. Exact ce se petrece sub ochii noştri.

De aceea, ceea ce a făcut Victor Orban în Ungaria nu e altceva decât preluarea acestei reţete şi aplicarea ei părintelui fondator – George Soros. Sigur că fenomenele migraţiei şi raportul cu Bruxelles-ul sunt realităţi care depăşesc cu mult aria de cuprindere a miliardarului american, sigur că e o hiperbolizare reducerea tuturor acestor teme la „planul Soros”, însă se vede treaba că nu doar activiştii leninişti l-au citit pe Alinsky. Orban nu a făcut decât să aplice aceste reguli în propria sa bătălie politică, identificând o ţintă şi polarizând în jurul ei.

Citiți și:

Saul Alinsky, mentorul lui Hillary Clinton, avea un mare cult pentru Lucifer

Ce sunt «fake news»? Despre ce este vorba în scandalul «știrilor false»

 

yogaesoteric
17 noiembrie 2018