Războiul total împotriva populației Sudului Global

Actele de război economic și social ale Americii au ucis milioane de oameni

Introducere

Articolul din Global Research intitulat „Genocid mondial? Istoria uciderii în masă a civililor de către SUA: Planul monstruos de ucidere a palestinienilor este pe deplin aprobat de Washington”, s-a axat pe victimele numeroaselor războaie americane din timpul unei perioade (1945-2023), numită eufemistic „epoca postbelică”.

„În timpul și de la cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite au ucis peste 40 de milioane de oameni într-o serie de țări, majoritatea civili, fie direct, fie prin împuternicire de către regimurile sale marionetă.”

Victimele rezultate în urma operațiunilor militare întreprinse de SUA și de regimurile sale proxy nu iau însă în considerare actele de război economic și social ale Americii îndreptate nu numai împotriva Sudului Global, ci și, în ultimii ani, împotriva țărilor dezvoltate din Uniunea Europeană, unde sărăcia este galopantă și Statul Bunăstării este făcut praf.

Războiul economic și social

Scopul războiului economic (care merge mână în mână cu războiul militar) este de a închide și de a jefui resursele economiilor vizate și de a supune aceste țări unor niveluri din ce în ce mai ridicate de sărăcie și depopulare, în beneficiul elitelor financiare occidentale care, în ultimii ani, au devenit extrem de bogate.

Sunt mai multe instrumente folosite de această elită pentru a atinge aceste obiective, în special:

• Programele de ajustare structurală (PAS) ale Băncii Mondiale și ale Fondului Monetar Internațional (FMI),
• Cedarea unor întregi economii și sectoare din Sudul Global către companii americane de investiții, precum BlackRock și către corporații occidentale din domeniul minier și al cerealelor, cum ar fi Newmont, Cargill și Monsanto.
• Generarea de foamete pe scară largă, în special în Africa.
• Dezindustrializarea în Occident ca urmare a acordurilor de liber schimb și a externalizării producției, care a crescut semnificativ șomajul și sărăcia, în special în SUA și Canada. Clasa de mijloc a fost redusă drastic în ambele țări.
• Creșterea în spirală a prețurilor la energie, apă, alimente și locuințe la nivel global, care au făcut ca necesitățile de bază să nu fie la îndemâna a milioane de oameni.
• Închiderile induse de covid în 190 de țări începând cu anul 2020, care au provocat colapsul economic al multor țări.

Și, bineînțeles, toate acestea se fac în conjuncție cu răspândirea războaielor la nivel mondial.

Colonialism fără de sfârșit

Modelul pentru războiul economic a fost stabilit de 600 de ani de colonialism, care nu s-a încheiat niciodată, ci doar a căpătat noi nume și forme pe măsură ce elita occidentală a continuat să atace și să jefuiască Sudul Global și, din ce în ce mai mult, propria sa populație. Combinația de imperialism economic și militar este deosebit de proeminentă în cazul Africii, unde:

„Guvernul SUA, prin intermediul Pentagonului, CIA, Băncii Mondiale și FMI, a demolat sistematic economiile africane, sectoarele sănătății, educației și a alimentat 12 războaie pe continent prin transferuri de arme și pregătire militară. Această strategie imperială genocidară a ucis peste patru milioane de africani și a permis SUA și Occidentului să obțină bogățiile naturale abundente ale Africii la prețuri mici.”

Țările occidentale au colonizat 80% din suprafața lumii, iar acest proces a distrus economiile Africii, Asiei și Americii Latine timp de mai bine de cinci secole, răspândind sărăcia și foametea la nivel mondial.

India, care a fost „cea mai bogată organizare statală a epocii sale” (conform New York Times) (epoca Indiei fiind secolele XVII și XVIII), a fost transformată de 200 de ani de colonialism britanic într-un abis al sărăciei. Britanicii au jefuit India de 45 de trilioane de dolari și au ucis circa 165 de milioane de indieni prin perioade de foamete, masacre, dezindustrializare și taxe ridicate.

Potrivit profesorului britanic Jason Hickel (membru al Societății Regale de Arte):

„Marea Britanie a folosit acest flux de tribut din India [45.000 de miliarde de dolari] pentru a finanța expansiunea capitalismului în Europa și în regiunile de colonizare europeană, precum Canada și Australia. Astfel, nu doar industrializarea Marii Britanii, ci și industrializarea unei mari părți a lumii occidentale a fost facilitată de extracția din colonii.”

Acest jaf al britanicilor a distrus societatea indiană, după cum explică Hickel:

„În ultima jumătate a secolului al XIX-lea – perioada de glorie a intervenției britanice – veniturile din India s-au înjumătățit. Speranța medie de viață a indienilor a scăzut cu o cincime între anii 1870 și 1920. Zeci de milioane de oameni au murit inutil din cauza foametei induse prin politici.”

După cum a spus Shashi Tharoor, membru al Parlamentului indian, într-un discurs ținut la Oxford Union în iulie 2015:

„Ponderea Indiei în economia mondială atunci când Marea Britanie a ajuns pe țărmurile sale era de 23%. Până la plecarea britanicilor, aceasta a scăzut la mai puțin de 4%. De ce? Pur și simplu pentru că India a fost guvernată în beneficiul Marii Britanii. Ascensiunea Marii Britanii timp de 200 de ani a fost finanțată pe seama deprecierilor din India.

De fapt, revoluția industrială a Marii Britanii a fost întemeiată pe dezindustrializarea Indiei… India a trecut de la 27% din comerțul mondial, la mai puțin de 2%.”

Colonialismul și comerțul cu sclavi au avut un impact la fel de distructiv asupra continentului african. Timp de 400 de ani, peste 20 de milioane de africani au fost înrobiți de Marea Britanie, Portugalia, Spania, Olanda și Franța.

Acești sclavi au fost munciți până la moarte (în multe cazuri) pe plantațiile din Caraibe și pe cele din Statele Unite și America de Sud. După cum explică profesorul Sabelo J. Ndlovu Gatsheni:

„Acest fapt a secătuit Africa de forța de muncă cea mai robustă de care avea nevoie pentru dezvoltarea sa economică. De asemenea, a sărăcit economiile africane, în timp ce a îmbogățit enorm țările occidentale.”

Articolul din Guardian (august 2005) al profesorului de istorie de la Universitatea Cambridge, dr. Richard Drayton, este intitulat „Bogăția Occidentului a fost construită pe exploatarea Africii”. Drayton se întreabă:

„De ce, și cel mai important, nu a existat nicio recunoaștere a modului în care bogăția extrasă din Africa și din africani a făcut posibilă vigoarea și prosperitatea Marii Britanii moderne? Nu era cazul ca Marea Britanie să plătească despăgubiri urmașilor sclavilor africani?… Sclavia și colonialismul african nu sunt o istorie străveche sau străină; lumea pe care au creat-o este în jurul nostru, în Marea Britanie.”

Potrivit lui Drayton, doar bogăția pe care Marea Britanie a jefuit-o din Africa este atât de mare încât datoria sa față de continent este incalculabilă:

„Căci fără Africa și fără extensiile plantațiilor din Caraibe, lumea modernă, așa cum o cunoaștem, nu ar fi existat.

Profiturile din comerțul cu sclavi și din comerțul cu zahăr, cafea, bumbac și tutun, reprezintă doar o mică parte din întreaga istorie. Ceea ce a contat a fost modul în care atracția și împingerea acestor industrii au transformat economiile Europei occidentale. Băncile englezești, asigurările, construcțiile navale, fabricarea lânii și a bumbacului, topirea cuprului și a fierului, precum și orașele Bristol, Liverpool și Glasgow, s-au înmulțit ca răspuns la stimulentele directe și indirecte ale plantațiilor de sclavi.”

Efectul colonialismului a fost acela de a închide economiile Sudului și de a le subordona cerințelor occidentale de forță de muncă ieftină sau gratuită, de piețe captive pentru bunurile occidentale și de materii prime ieftine pentru industrializarea occidentală. Acest proces de închidere și de creare a sărăciei a continuat în epoca neocolonialismului, care a urmat celei a colonialismului. Neocolonialismul continuă și astăzi, sub forma unui război economic și militar.

Banca Mondială și Programele de Ajustare Structurală (SAPs) ale FMI

În arsenalul de război economic al Occidentului se remarcă programele de ajustare structurală (SAPs) impuse de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI) în ultimii șaizeci de ani, pentru majoritatea țărilor din Sud. Atât Banca Mondială, cât și FMI sunt dominate de SUA și urmează dictatele Washingtonului.

„Practic, toate țările în curs de dezvoltare, în special din America Latină și Africa, au pus în aplicare… SAPs.”

Regiunea cea mai devastată de SAPs a fost Africa, unde acestea au decimat economiile naționale și sectoarele sănătății și ale învățământului. SAPs oferă împrumuturi cu condiția ca guvernele să reducă drastic cheltuielile publice (în special în domeniul sănătății, al educației și al subvențiilor alimentare) în favoarea rambursării datoriilor față de băncile occidentale, să crească exporturile de materii prime către Occident, să încurajeze investițiile străine și să privatizeze întreprinderile de stat; ultimele două etape înseamnă să vândă orice active naționale pe care o țară săracă le-ar putea avea, corporațiilor multinaționale occidentale.

În cadrul SAPs, datoria externă a Africii Subsahariene a crescut de fapt cu peste 500%. În anul 1997, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a declarat că, în absența plății datoriei, țările africane puternic îndatorate ar fi putut salva viețile a 21 de milioane de oameni și ar fi permis accesul la educație de bază pentru 90 de milioane de fete și femei până în anul 2000. Conferința Tuturor Bisericilor Africane a numit datoria „o nouă formă de sclavie, la fel de vicioasă ca și comerțul cu sclavi”.

După patruzeci de ani de SAPs, 490 de milioane de africani se aflau în sărăcie extremă (40,8 % din cei 1,2 miliarde de locuitori) în anul 2021. Această cifră este în creștere față de 313 milioane de africani care trăiau în sărăcie extremă în anul 2001.

Speranța de viață în Africa este astăzi de 63 de ani, cea mai mică din lume. În februarie 2023, o cincime din populația africană (278 de milioane) era subnutrită, iar 55 de milioane de copii africani cu vârsta sub cinci ani erau atrofiați din cauza malnutriției severe, potrivit OXFAM.

Din cauza SAPs, între anii 2001 și 2015, cheltuielile guvernamentale pentru sănătate, ca proporție din totalul cheltuielilor, au scăzut în 21 de țări africane. Mai mult de jumătate dintre cetățenii africani nu au acces la asistență medicală și, în fiecare an, 97 de milioane de africani se confruntă cu „costuri catastrofale pentru asistență medicală”, care împing 15 milioane dintre aceștia în sărăcie.

În contextul reducerii bugetelor guvernamentale pentru educație din cauza SAPs, 182 de milioane de adulți africani nu știu să scrie și să citească, 98 de milioane de copii nu merg la școală în Africa Subsahariană, 48 de milioane de tineri sunt analfabeți, peste 75% din toți copiii (cu vârste cuprinse între 5 și 9 ani) nu merg la școală, iar rata de alfabetizare a adulților din Africa este de numai 67%, cu mult sub media țărilor în curs de dezvoltare, care este de 73%. 72% dintre persoanele analfabete din lume se află în Africa.

Având în vedere impactul social anihilant al SAPs în toată Africa, nu este surprinzător că Emily Sikazwe, directoarea grupului zambian de combatere a sărăciei Women for Change (Femei pentru Schimbare), a pus întrebarea:

„Ce ar spune ei [Banca Mondială și FMI] dacă i-am duce la Curtea Mondială de la Haga și i-am acuza de genocid?”

Gatsheni rezumă cele patru faze ale jefuirii Africii de către Occident, astfel:

„Prima este epoca sclavagismului africanilor și a expedierii lor ca marfă în afara continentului. Aceasta a secătuit Africa de forța de muncă cea mai robustă de care avea nevoie pentru dezvoltarea sa economică. A doua a fost exploatarea forței de muncă africane în plantațiile și minele din America, fără nicio plată, pentru a permite chiar proiectul euromodernității și al colonialității sale.

Cel de-al treilea este momentul colonial în care Africa a fost cotropită și împărțită între șapte puteri coloniale europene (Belgia, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia), iar resursele sale (atât naturale, cât și umane) au fost exploatate în beneficiul Europei.

Al patrulea moment este cel actual, caracterizat de «sclavia datoriei», prin care un continent sărac finanțează țările dezvoltate ale lumii. Această sclavie a datoriilor este supravegheată de republica financiară globală constituită de Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional (FMI), Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și alte instituții financiare. Toate aceste parcursuri exploatatoare ale capitalului au fost permise prin colonialism și colonialitate.”

Războiul militar și economic combinat cu dominația corporatistă, aduce cea mai gravă foamete în Africa

Suferința nesfârșită a Africii continuă să crească, în timp ce continentul se prăbușește într-o foamete alarmantă, provocată de războaiele create de Occident, de SAPs și de controlul corporațiilor multinaționale asupra sectoarelor miniere naționale și a sistemului alimentar mondial. Avem aici un exemplu îngrozitor al modului în care aceste trei elemente ale sistemului colonial occidental de război lucrează împreună pentru a devasta un întreg continent.

În prezent, Africa se confruntă cu cea mai gravă criză alimentară din toate timpurile, provocată de o furtună perfectă de condiții de criză climatică – secetă și inundații – alături de conflicte armate violente și de creșterea în spirală a prețurilor de import al cerealelor.

Un număr record de 278 de milioane de africani – unul din cinci – se confruntă cu foametea. Numărul africanilor din estul Africii aflați în această situație dificilă a crescut cu 60% numai în anul 2021, iar în Africa de Vest a crescut cu 40%.

Potrivit Programului Alimentar Mondial al Organizației Națiunilor Unite (WFP) și Organizației pentru Alimentație și Agricultură (FAO), „conflictele violente rămân principalul factor care determină foametea acută [în Africa și în alte zone]”.

Începând cu anii 1980, Statele Unite au alimentat 12 războaie pe continent prin transferuri de arme și pregătire militară, precum și prin invazii prin procură și invazii directe.

Printre aceste războaie se numără Republica Democrată Congo (RDC), Libia, Somalia, Sudan, Sudanul de Sud, Angola, Etiopia, Uganda, Burundi, Rwanda, Congo-Brazzaville și Nigeria. Statele Unite au acordat asistență militară pentru 51 din cele 54 de țări africane.

„Atunci când există un conflict, devine practic imposibil pentru agricultori să producă alimentele necesare pentru a susține populația. Există o corelație clară între numeroasele conflicte în curs de desfășurare în Africa, lipsa de hrană, seceta și schimbările climatice”, explică Omolade Adunbi, profesor de studii afroamericane și africane la Universitatea din Michigan.

RDC și Libia au fost țările cele mai destabilizate de intervenția militară americană în Africa. Statele Unite au instigat invazia RDC de către delegații săi, Rwanda și Uganda, în perioada anilor 1996 și 1998, iar masacrul ulterior a peste șapte milioane de congolezi a distrus țara.

Scopul Washingtonului a fost acela de a jefui bogățiile minerale din Congo prin utilizarea prin procură a trupelor din Rwanda și Uganda. Statele Unite s-au asigurat că bogatele mine din Congo au fost cedate companiilor miniere occidentale. Ruanda și Uganda și-au retras forțele din Congo în anul 2003, dar au continuat să îi jefuiască mineralele prin intermediul milițiilor lor marionetă, perpetuând astfel starea de război.

„Statele Unite au finanțat și au dat o direcție generală celui mai grav genocid de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace”, afirmă Glen Ford, editor al Black Agenda Report, cel mai important site web privind politica americană față de Africa.

Nu este de mirare că, potrivit WFP, „în Republica Democrată Congo se înregistrează una dintre cele mai mari crize de foamete din lume. Foametea și conflictul se alimentează reciproc, conflictul armat și strămutarea pe scară largă prevalând în ultimii 25 de ani”. Mai mult de 25 de milioane de persoane (aproape un sfert din populație) se confruntau cu niveluri de criză, de insecuritate alimentară, la sfârșitul lunii septembrie 2023.

Creșterea abruptă de 23,9% a prețurilor la produsele alimentare din Africa în anul 2022 este de obicei atribuită de presa mainstream războiului dintre Rusia și Ucraina, dar întrebarea care ar fi necesar să fie pusă este: de ce au nevoie țările africane să importe cereale din Rusia, Ucraina și alte țări?

Acest fapt se datorează debilitării agriculturii africane, cauzată în principal de programele de ajustare structurală impuse de Banca Mondială și de Fondul Monetar Internațional în majoritatea țărilor africane, care reduc subvențiile oficiale pentru agricultori și impun importul de cereale și exportul de culturi comerciale.

Aceste trei politici – reducerea subvențiilor oficiale pentru agricultori, impunerea importului de cereale și exportul de culturi comerciale – au subminat securitatea alimentară în Africa încă din anii 1980.

Sistemul alimentar mondial, dominat de corporațiile multinaționale occidentale, a „eliminat micii fermieri din multe țări din Sudul Global. Nicăieri nu este mai aplicabil acest program decât în țările africane”, potrivit lui Adunbi.

„Practicile neoliberale de a cere țărilor africane să întrerupă regimurile de subvenții au un impact mai devastator asupra fermierilor care nu au acces la credite pentru a-și susține activitatea agricolă. Ironia este că multinaționalele se bucură de subvenții uriașe din partea țărilor din Nordul Global, în timp ce micile exploatații agricole din Africa nu se bucură de aceleași beneficii.

Acolo unde sunt puse la dispoziția fermierilor din Africa facilități de creditare, condițiile stricte le afectează capacitatea de a accesa aceste facilități. Această practică echivalează cu un dublu standard, prin care africanii sunt în mod constant învinuiți pentru probleme care nu sunt creația lor.

Al doilea aspect care este necesar să fie remarcat este faptul că actuala insecuritate alimentară este, de cele mai multe ori, pusă pe seama africanilor, în timp ce adevărata problemă este lipsa unor condiții de concurență echitabile pentru fermierii care au fost nevoiți să suporte o formă de dublă condamnare – strangulată de guvernul lor și de corporațiile multinaționale.”

Depopularea

Agenda depopulării a Statelor Unite a fost clarificată în timpul administrației președintelui Richard Nixon (1969-1974) în Memorandumul de studiu al securității naționale (NSSM) 200 (1974) intitulat Creșterea Populației Mondiale și Securitatea Statelor Unite.

Potrivit lui Stephen Mumford, un expert în cercetarea fertilității:

„NSSM 200 s-a dorit a fi, și este, un studiu interinstituțional definitiv al amenințării pe care o reprezintă suprapopularea pentru securitatea SUA. NSSM 200 detaliază cum și de ce creșterea populației mondiale amenință grav securitatea SUA și a întregii lumi… Încă din primele zile de mandat, președintele Nixon a înțeles pericolele grave ale ratelor ridicate de creștere a populației – mai mult decât orice alt președinte. El a reacționat în mod corespunzător atunci când a înțeles că poporul său și modul său de viață erau grav amenințate.”

NSSM 200 afirmă că „ar putea fi necesare programe obligatorii [pentru reducerea populației] și că ar fi necesar să luăm în considerare aceste posibilități acum”. Documentul ridică următoarele întrebări:

(1) Ar fi indicat ca Statele Unite să se angajeze în totalitate la o limitare majoră a populației mondiale, cu toate costurile financiare și politice internaționale, precum și interne, pe care le-ar implica?

(2) Ar fi indicat ca SUA să își stabilească obiective de producție agricolă și mai ridicate, ceea ce le-ar permite să furnizeze resurse alimentare majore suplimentare altor țări? Ar fi necesar ca acestea să fie controlate la nivel național sau internațional?

(3) Pe ce bază ar fi indicat să fie furnizate atunci astfel de resurse alimentare? Ar fi necesar ca produsele alimentare să fie considerate un instrument al puterii naționale? Vom fi forțați să facem alegeri în ceea ce privește pe cine putem ajuta în mod rezonabil și, dacă da, ar fi necesar ca eforturile demografice să fie un criteriu pentru o astfel de asistență?

(4) Este SUA pregătită să accepte raționalizarea alimentelor pentru a ajuta oamenii care nu pot/nu vor să-și controleze creșterea populației?

NSSM 200 a fost cunoscut și sub numele de „Raportul Kissinger”, fiind supervizat de Henry Kissinger, consilierul pe probleme de securitate națională al lui Nixon.

„Depopularea ar fi necesar să fie cea mai înaltă prioritate a politicii externe cu privire la lumea a treia” – Henry Kissinger.

Textul documentului arată clar că acesta avea ca scop „reducerea populației mondiale în vederea servirii intereselor strategice și de securitate națională ale SUA”, după cum spune profesorul Michel Chossudovsky.

Aceasta nu este o surpriză venind din partea lui Nixon și Kissinger, doi lideri americani genocidari care tocmai contribuiseră masiv la depopularea lumii prin uciderea a 4,3 milioane de vietnamezi, cambodgieni și laoțieni în Războiul din Vietnam.

Kissinger a fost, de asemenea, în spatele loviturii de stat militare din 11 septembrie 1973 din Chile.

Chossudovsky adaugă că „NSSM 200 a fost sursa de inspirație a lui Klaus Schwab și alții, în formularea Agendei Depopulării a Forumului Economic Mondial”.

„Big Money” (Marile Interese Financiare) și Agenda Depopulării

Agenda de depopulare a elitei occidentale nu este un secret. La 26 mai 2009, The Wall Street Journal a relatat într-un articol intitulat „Miliardarii încearcă să reducă populația lumii”, că Bill Gates, Warren Buffett, David Rockefeller, George Soros și Michael Bloomberg, printre alții, s-au întâlnit la New York pentru a discuta în privat despre această reducere.

Chossudovsky subliniază că:

„Micșorarea populației mondiale” (titlul WSJ) merge dincolo de Planned Parenthood, care constă în „reducerea creșterii populației mondiale”. Aceasta constă în „Depopulare”, și anume în reducerea dimensiunii absolute a Populației Mondiale, ceea ce necesită, în cele din urmă, reducerea ratei natalității (ceea ce ar include o fertilitate redusă) împreună cu o creștere semnificativă a ratei mortalității.

Bill Gates a părut să confirme aceasta în discursul său TED din februarie 2010, când a declarat:

„Și dacă facem o treabă foarte bună în ceea ce privește noile vaccinuri, îngrijirea sănătății, serviciile de sănătate reproductivă, am putea reduce [populația mondială] cu 10 sau 15 procente.”

Potrivit declarației lui Gates, „aceasta ar reprezenta o reducere absolută a populației mondiale (2010) de ordinul a 680 de milioane la 1,02 miliarde.” 

Rothschild & co

În completarea celor de mai sus, un aspect esențial este acela că revoluția industrială în Europa s-a făcut pe banii familiei Rothschild şi a familiilor prietene. După cum recunoaşte chiar Pro tv:

„Aceștia au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea sistemului bancar european și au avut o influență considerabilă asupra finanțelor, politicii și afacerilor internaționale. Cunoscută ca o casă bancară chiar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, familia Rothschild a avut o influență economică considerabilă în Europa în secolele XIX și XX. Familia Rothschild a avut un rol important și în finanțarea proiectelor guvernamentale și industriale din Europa, inclusiv în timpul perioadei de industrializare și în finanțarea infrastructurii feroviare.”

Dar banii lor n-au venit doar din exploatarea directă sau indirectă a Africii, ci, în primul rând, chiar din activitatea sistemului financiar bancar pe care tot ei l-au creat.

Așadar, Marea Britanie nu este în epoca modernă decât un vehicul. „Şoferii” sunt alţii, care aveau nevoie de o revoluţie industrială extinsă pe mai multe continente, deoarece aceasta reprezenta o etapă esenţială lor pentru controlul întregii economii mondiale, dar şi pentru stricarea a ceea ce încă mai era bun în societatea umană.

În SUA, revoluţia industrială a fost făcută de locotenenţii familiei Rothschild: Rockefeller, Carnegie, Harriman, P. Morgan, care au creat şi Federal Reserve.

De la al Doilea Război Mondial încoace, familia Rothschild a ieşit din luminile rampei, căci era bătător la ochi să fie ei peste tot, direct sau prin interpuşi. Totuşi, marionetele nu pot să nu le aducă elogii. De exemplu, simbolic, la ceremonia anunţării cotaţiei zilnice (Bursa Aurului de la Londra) participă şi astăzi un membru al familiei. Iar conform Capital:

„În luna martie 1994, s-a sărbătorit la Frankfurt cea de-a 250-a aniversare a naşterii lui Mayer Amschel Rothschild, rabinul care a pus bazele dinastiei bancherilor internaţionali Rothschild. Au venit să-şi depună omagiile cancelarul german Helmut Kohl, primarul Frankfurt-ului Andreas von Schoeler şi preşedintele Băncii Naţionale germane, Hnas Tietmeyer. Au participat circa 250 de membri ai familiei Rothschild care s-au adunat din toată lumea. Primarul von Schoeler a propus ca pe noua bancnotă a Europei unificate, Euro, să fie tipărit chipul lui Mayer Amschel Rothschild.”

Citiți și:
Dezvăluirile unui asasin economic confirmă punerea în practică a directivelor trasate de Protocoalele maeştrilor francmasoni
Sărăcia e sursa bogăţiei: Inventarea Capitalismului

 

yogaesoteric
15 decembrie 2023

 

Also available in: Français