Reconstituirea pandemică

L-am cunoscut bine pe Vladimir Găitan, un actor minunat, ca și omul, de o mare noblețe sufletească. O personalitate cu idei originale, un spirit liber, un rebel sui-generis.

L-am aplaudat în tot ce-a jucat, și m-am bucurat enorm când l-am revăzut recent la TVR1, care a programat in memoriam filmul lui Lucian Pintilie „Reconstituirea” (1968), care rămâne cel mai bun film al său, un film singular, de altfel, în cinematografia română. Aici, Vladimir Găitan și George Mihăiță fac cele mai bune roluri ale carierei lor. Sunt imaginea rebelilor, furioșilor români din anii ’60. Copii ale bitnicilor, desigur. De curând am văzut un documentar cu Beatles-ii, iar George și Vladimir, când apar în filmul lui Pintilie, au aceiași figură de rebeli și nonconformiști. Părul lui George, cel puțin, este tuns cu breton, exact ca John Lennon sau ca Malcolm McDowell din filmul „A Clockwork Orange” al lui Stanley Kubrick.

Lucian Pintilie nu a fost un regizor prolific, opera sa numără doar 13 filme, foarte inegale. O mare burtă în creația sa este experiența franceză, când a fost nevoit să emigreze. Timp de 14 ani, în plină putere creatoare, nu a realizat decât un film, și acela în fosta Iugoslavie, „Salonul nr. 6”! Tot în România a venit și a făcut grosul filmelor sale, mai ales după 1990, când i s-a înființat și un Studio de film pe numele său, un adevărat privilegiu de care n-a mai beneficiat niciun artist român. S-a legat de noua generație, de noul val, pe care l-a acuzat însă de plagiat, de furt de idei. Plus că i-au făcut praf și studioul! S-a retras într-o singurătate de tip „bricabrac”, s-o numim, un fel de ironie a sorții. Dar niciunul dintre filmele de după ’90 nu are simplitatea și forța „Reconstituirii”.

Sigur, nu este cazul să-l uităm pe Horia Pătrașcu, autorul povestirii omonime și al scenariului. El are meritul să fi fotografiat întâmplarea din film și ideea reconstituirii. De fapt, această idee era comună în epocă, fiindcă era metoda miliției populare. În acei ani, s-a mai făcut un film tot cu titlul „Reconstituirea” (1959), un documentar semnat de Virgil Calotescu despre jaful Băncii Naționale, un mare scandal în epocă.

Dar filmul lui Pintilie, ca atmosferă, este sincron cu filmele din acea perioadă socialistă, cu cele mai bune realizări ale lui Polanski, Vajda sau Milos Forman. Filmul, realizat pe peliculă alb-negru, este chiar sincron cu epoca. O epocă alb-negru, desigur, așa cum a văzut-o și Polanski în „Cuțitul în apă”.

„Reconstituirea” este cuțitul în inima anilor ’60, dar ideea filmului depășește epoca, este valabilă și azi, și va fi mereu, fiindcă a reconstitui un fapt de viață este întotdeauna un risc, mai ales în zona criminalisticii. Dovadă că reconstituirea unei altercații dintre doi prieteni se termină cu moartea unuia dintre ei, ca și cu răbufnirea violenței într-o mulțime de oameni ce se întorceau de la un meci de fotbal. Ideea reconstituirii acestei altercații s-a vrut a fi de către autoritățile comuniste, reprezentate de un procuror și un milițian, o lecție pentru cei doi „huligani”, o lecție de educație, desigur. Procurorul chiar le spune băieților că așteaptă de la ei să termine liceul, să urmeze o facultate și să fie de folos societății. Dar clonarea, dacă nu este o imitare fidelă (fapt aproape imposibil), este o parodie, cum este scena când cei doi băieți arată cum au spart paharele!

Filmul este astfel prezentat de „Cinemagia”: „Povestea reconstituirii unui banal incident, o bătaie între doi tineri, întreprinsă de Miliție, se transformă într-o crimă. Realizat în alb-negru, filmul a avut premiera în ziua de 5 ianuarie 1970, la București, însă a fost interzis la scurt timp. Sunt de reținut și interpretările de excepție ale actorilor George Mihăiță, Vladimir Găitan, George Constantin, Emil Botta, Ernest Maftei, Ileana Popovici, Ștefan Moisescu – cele mai valoroase din întreaga lor carieră cinematografică. Filmul a fost redifuzat abia în 1990. Este primul film, ca operă de artă, care în ton ironic, malițios, cinic, ne introduce în infernul românesc, moral și spiritual, în labirintul bășcăliei, varianta specific românească și degradată a spiritului balcanic.

Pretextul fiind reconstituirea în scopuri ipocrit educative a unui delict minor de către procuratură, miliție, cu sprijinul unei echipe de cineaști, Lucian Pintilie propune, în fond, o incursiune în subconștientul românesc colectiv, pe care o realizează cu același simț al concretului, al notației minuțioase, al personajelor, al confruntărilor afective, comportamentale, de mentalitate. Construit ca un reportaj, ca un film documentar, ca un film-anchetă, ca un film-dosar de existență, ca un film-fapt de cronică, «Reconstituirea», prin valoarea lui estetică, este o epopee, o frescă a infernului moral și spiritual românesc. Un film cu o densă suprapunere de straturi, cu multiple sensuri și semnificații filosofice.”

Desigur, nu avem nicio „epopee, o frescă a infernului moral și spiritual românesc”! A spune așa ceva, este o gogomănie, Avem o reconstituire a ceea ce înseamnă bășcălia la români. Totul e tratat în bășcălie. Și nu e nicio diferență între „Las Fierbinți” și locul unde se petrece acțiunea filmului, o zonă montană, cu parfum minier. Istoria filmată sau televizată a României este o permanentă reconstituire a bășcăliei, o trăsătură de caracter bolnavă, o plagă, care e greu de înțeles unde își are originea. Oricum, strămoșii noștri, dacii, nu cunoșteau bășcălia, ei cunoșteau râsul. Și mureau cu pumnul de pământ pe piept și râdeau. Erau fericiți că pleacă la Zalmoxe. Fiindcă ei credeau în zei.

Vuică, jucat genial de George Mihăiță, se sinucide din greșeală, pentru că el forțează momentul reconstituirii. Procurorul și echipa de filmare vor să reconstituie altercația dintre cei doi băieți, dar Nicu (Găitan) nu are chef să execute acest moment, i se pare penibil, nedemn, o prostie. El ar trebui să-i tragă un croșeu lui Vuică, dar nu o face. Atunci Vuică îl provoacă, îi spune ce să facă, și se rostogolește de pe dâmbul căii ferate într-o groapă cu nămol. Și iar repetă. E o scenă reluată în delir de Vuică. El se dă peste cap și în desele sale căderi se lovește de un par înfipt acolo, în nămol. Această lovitură se va dovedi fatală pentru el. Vuică moare ca un câine. Se stinge, spunând doar că-l doare. E o stingere una cu pământul. Această moarte a lui e poate pagina cea mai răscolitoare și revoltătoare a filmului românesc, fiindcă la acest fapt duce bășcălia, la crimă, la moarte.

Este exact ce se petrece azi cu pandemia. Milioane de oameni sunt forțați de alde Kalusfobie et co. să poarte măști, să se supună unor restricții absurde, unor fapte fără nicio logică. Însuși președintele țării după ce a venit dintr-o excursie europeană a declarat că măsurile restrictive luate până acum nu au dat rezultate bune! Păi noi spuneam asta de luni de zile! Se vede cu ochiul limpede că toate reconstituirile, cu starea de alertă, cu stările de boală, nu au dat rezultate bune, dimpotrivă, au dat mii de morți cu zile! Se reconstituie la infinit un scenariu, care a luat categoric forma bășcăliei. Pandemia la români a devenit clar un subiect de batjocură. Toată lumea se amuză, ia în tărbacă orice nouă măsură a autorităților. Și unde duce această bășcălie generală? La noi îmbolnăviri, la noi morți cu zile! Adică la tragedie!

Și Vuică moare cu zile. A murit prostește. Fiindcă procurorul (George Constantin), un fel de Klausfobie al timpului, voia să-și facă treaba, să execute o sarcină de partid, să dea o lecție de educație nu numai pentru cei doi rebeli, Nicu și Vuică, ci pentru întreaga țară, fiindcă scena era filmată și urma să fie dată la televizor. Dar acest reportaj este sinistru, fiindcă este o înscenare. Nu e nimic real. Totul e fals. Reală este numai moartea lui Vuică. Și poate răbufnirea lui Paveliu (Emil Botta), care reprezintă aici vocea justițiarului, cel care se îmbată ca să spună adevărul, ca să-i spună procurorului că ce face el nu e „principial”! Paveliu este și el o victimă a sistemului, de fapt, o conștiință moartă a lui.

Singurul personaj normal este fata (Ileana Popovici), un racord cu fata din „Cuțitul în apă”, desigur, care privește tot acest circ al reconstituirii cu distanțare. Ea îi consideră pur și simplu nebuni pe cei care fac acest circ (arată cu degetul la tâmplă). Ea venise la ştrand, să facă baie, o vedem mereu în costum de baie, dar la sfârșit apare îmbrăcată și fuge, pleacă, lasă în urmă acest marasm uman! Normală mai este și femeia cu gâștele, parcă e luată dintr-un tablou de Grigorescu. Gâștele devin treptat un personaj principal, dar și prevestitor, fiindcă una dintre ele moare călcată de o mașină. Viața liniștită a bătrânei și a gâștelor ei este tulburată de această vizită pandemică, având în ea virusul reconstituirii.

Cu totul năuc este plutonierul de miliție (Ernest Maftei), care acum îi pune pe băieți să facă flotări la sânge (supremul act educativ!), acum se întinde cu ei de vorbă tovărășește și le dă o țigară. El e întruchiparea lipsei de comunicare. La un moment dat, „comunică” cu procurorul strigând de pe un pod, ba trece și trenul, nu se aude nimic, în timp ce procurorul se află lângă apă, întins la soare, descălțat, răspunzându-i prin semne că se va încălța și va veni la fața locului, când operatorul e gata de filmare.

Sunt multe momente tratate de Pintilie în stilul gagurilor din comedia clasică, așa cum este momentul când din mașina miliției, un Aro, ies toate personajele filmului. Nu există secvență să nu ni se servească o brimadă, câte o „poantă”. Cinismul e cu totul altceva. Apar și câteva lungimi, dar și meteahna lui Pintilie, vizibilă mai ales în „Terminus Pardis”, care are mai multe finaluri. Parcă nu știe cum și unde să oprească filmul.

Nu atitudinea față de sistem e importantă aici. Fiindcă și noi avem atitudine față de diriguitorii înscenărilor pandemice, față de anomalii în general. Dar ele nu se opresc. Un film nu oprește un sistem. Un reportaj despre morți nu oprește pandemia. Așa cum zeci de reportaje despre Colectiv nu au oprit marasmul. Așa cum mii de ore de educație/anchete asupra unui anume criminal din Caracal nu au pus stavilă violurilor. Așa cum mii de morți nu astupă gura „profeților” Rafila, Tătaru, Arafat! Pare că trăim într-o țară ineducabilă. Fiindcă are drept soluție bășcălia. Ea este antidotul la toate. Dar ea omoară și fapta bună. Adică e o falsă soluție. Fiindcă bășcălia nu este decât o degradare a umorului.

Rămânem cu tragedia. Cu moartea lui Vuică. Și cu privirea uluită, în stop-cadru, întrebătoare și condamnabilă, a lui Nicu (Găitan), care ne judecă. E o privire ca a rebelilor furioși din curentul „Free Cinema”, al furioșilor englezi, care au dat cele mai multe capodopere justițiare.

Autor: Grid Modorcea, dr. în arte

Citiți și:
«Songbird» – un film american de ficțiune despre a 214-a săptămâna de lockdown din SUA anului 2024…
Dictatura klauswerniană şi pandemia ticăloşiei globaliste creează monştri
Filme care au schimbat istoria

yogaesoteric
26 ianuarie 2021