Redefinirea zonelor de influență – Războiul tacit al marilor puteri
O nouă Yaltă
Acceptată, îndeobște, de actorii implicați, împărțirea sau „redefinirea” (după unii) ori „remodelarea” (după alții) zonelor de influență continuă să domine scena ocultă a unui teatru de operațiuni extrem de bine ascuns în spatele cortinei, dincolo de care puternicii momentului – independent de ce se mai petrece în adâncimea stalurilor – regizează fără încetare.
Implicit, subînțeles, neexprimat direct sau oficial, fiecare protagonist își manifestă discret interesul, cade de acord asupra celor prezervate și, cu o diplomație subtilă, își declamă replicile, spre satisfacția majorității, din partea căreia, persuasiv, smulge ropotele de aplauze. O mulțime credulă, ușor de manipulat, habarnistă, care nu are nicio idee despre ce le-a pregătit conspirația în culise și care, abia peste ani și ani, va realiza că nu totdeauna finalul încununează opera.
Probabil așa ceva s-a petrecut din cele mai vechi timpuri; dar, mai ales, din momentul în care s-au conștientizat de deplin interesul strategic și puterea monopolului. Respectiv, de când conflictele s-au globalizat și, mai ales, de când pe podiumul învingătorilor s-a înălțat elita din superioritatea lojelor. Acei „păpușari” ai protipendadei internaționale care conchid cum și când să fie atins punctul culminant, când și cum să fie ridicată ori lăsată cortina, fără de nicio considerare în privința celor rămași în partea de jos a reprezentației.
Așadar, odată cu punerea sau cu „expunerea” pe masa înțelegerilor, de dincoace de spațiul operațional, a intereselor strategice (politice, economice, sociale și militare, îndeosebi), ca și a controlului cu exercitare directă ori indirectă (prin alianțe, presiuni de toate categoriile etc.), se ating parametrii așa-ziși „speciali”, care premerg războaielor sau succed păcii. Ori, și mai exact exprimat: chiar dacă nu se determină neapărat vreun război, se asigură condițiile în care acesta devine posibil. Și exemplele abundă, până în contemporaneitate. Începând cu acel „Concert al Puterilor” din secolul XVIII, ca să nu aprofundăm prea mult în adâncimea istoriei.
Astfel, pentru a se menține liniștea în Europa și a se stabiliza teritorial ocupațiile, după războaiele napoleoniene, marile puteri au convenit să instituie un sistem bine definit de relații prin intermediul cărora să opereze în perspectivă, sub denumirea de „Concertul Puterilor” sau „Concertul European”. Scopul declarat – numai în exterior, desigur – a fost acela de a se evita orice confruntare directă și a se păstra, pe cât posibil, un echilibru pe marea scenă europeană. Bineînțeles, cu recunoașterea tacită a „frontierelor”, chiar și dincolo de teritorii. Un consens strict între marile puteri, cu limite de influență clare, cu reguli precise și cu mecanisme anume de punere în practică, inclusiv cu măsuri de descurajare. Un cadru aparent normal, în interiorul căruia interesele celorlalte state (mici) nu mai contau nicicum, și care, potrivit experților vremii, funcționa ca un fel de „supapă de stabilitate” a zonelor de influență, astfel convenite.
Tot așa, cu dedesubturi ferite de „ochii lumii” și motivații prăvălite în exces. Dintr-un început însă, este necesar să pricepem că înțelegerile în temă, cu toată strădania unora de a le menține cât mai îndelungat, nu reprezentau decât o pauză între confruntări, pentru că era de ajuns ca unul dintre participanți să escaladeze dincolo de ce s-a convenit, ca zonele de influență să se transforme dintr-un instrument de stabilitate într-un instrument de fractură, chiar fără implicarea automată a războiului. Deși – vrem ori nu vrem să acceptăm – odată cu ruperea echilibrului, conflictul nu era prea departe. Istoria marilor războaie, mai ales a conflagrațiilor mondiale, demonstrând că acestea nu se declanșează neapărat din lipsa zonelor de influență, cât, mai ales, din contestarea lor, ca și din dorința de extindere, de a se acapara cât mai mult. De aceea se mai spune că împărțirea și redefinirea zonelor de influență, după instaurarea păcii, reprezintă un simplu mecanism de gestionare temporară a stabilității, a conflictului – dacă vreți – și nu neapărat cauza declanșării acestuia.
O similitudine în acest fel de „război” – hai să-i spunem „invizibil” – și cel clasic este dificil de realizat, cu toate că, în ultimă instanță, efectele pot fi la fel de „vizibile”. Fapt ce ne determină să accedem la ideea elaborată de experți că zonele de influență din timp de pace reprezintă una dintre cele mai tipice forme ale acestui tip de „confruntare atipică”. Cu alte cuvinte, deși, efectiv, am putea zice că nu suntem în prezența unui război în sensul juridic al noțiunii, este necesar să recunoaștem că în zonele de influență se pregătește războiul. Acel „război sub prag” sau „războiul hibrid”, în care un stat puternic acționează împotriva altuia folosind metode non-convenționale; adică, sub nivelul unui conflict militar direct și deschis.
Surprinzător, aceste tipuri de război sunt cele de preferat și în prezent pentru marile puteri, din simplul motiv că sunt ușor de negat, sunt mai flexibile, mai puțin riscante și, de ce nu, mai puțin costisitoare. Și uite-așa, chiar dacă fără un teatru teritorial de desfășurarea a confruntării, zonele de influentă pot deveni un spațiu de luptă fără front și fără mobilizări de trupe și tehnică. Din acest punct de vedere, putem afirma că războiul din interiorul zonelor de influență sau din mărginimea acestora nu urmărește, direct, distrugerea fizică a adversarului, ci „modelarea” acestuia prin „remodelarea” zonei, potrivit intenției declanșatorului. Importantă fiind evoluția conflictului în timp, graduală, sigură, fără pierderi și, adesea, fără victoria imediată. Oricum ar fi, este necesar să fim de acord cu poziția acelora care privesc zonele de influență (în opinia noastră, reiterăm și sferele de influență, pentru că acestea își întind aria și dincolo de teritoriul propriu-zis, în alte spații, precum cel politic, economic, social, cultural, cosmic etc.) ca pe un teren experimental geopolitic, un fel de „spațiu de test” sau „poligon de încercare”.
În cele ce urmează, vom căuta să efectuăm o trecere în revistă a principalelor confruntări invizibile care au generat sfere și zone de influență cu efecte vizibile, începând cu secolul al XIX-lea, secol ce ne oferă cel puțin două exemple reprezentative: împărțirea Europei, de după Congresul de la Viena din anul 1815, care i-a avut drept actori pe Austria, Rusia, Prusia și Marea Britanie, precum și așa-zisul „Marele Joc”; respectiv, acordurile (din anul 1907) între Imperiul britanic și Imperiul țarist pentru controlul și influența în Asia Centrală. Fie și numai dacă am desprinde învățăminte doar din acestea și ar fi necesar să ne dăm seama că, prin delimitarea zonelor (sferelor) de influență, s-a evitat prelungirea conflictului, chiar dacă, ulterior, tensiunile acumulate în interiorul lor au explodat, cu repercusiuni destabilizatoare. Sigur, ar putea fi amintite și alte cazuri, care au succedat îndeosebi destrămării coloniale, căci paleta manifestărilor în domeniu – se înțelege – poate fi extinsă cât globul pământesc. Dar să ne apropiem de ce a reprezentat culminația, începând cu ce i-a fost dat să suporte Europei (cea de Est, mai ales) în perioada interbelică. Adică, odată cu accentuarea confruntărilor „invizibile” pentru extinderea influenței asupra altor state și instaurarea revizionismului. O radicalizare din mai toate punctele de vedere, care a sporit presiunile, a fragilizat pacea și a extins la maximum teatrul operațional. Începând cu cele mai importante așa-zise „alianțe”: Conferința de la Teheran (noiembrie-decembrie 1943), cu participarea SUA, Marii Britanii și URSS, când s-a hotărât deschiderea celui de al doilea front în Normandia; recunoașterea URSS ca partener; coordonarea finală a eforturilor împotriva Germaniei și cu „cea mai importantă pentru împărțirea zonelor de influență” – Conferința de la Yalta (februarie 1945). Atunci când s-a hotărât dezarmarea și denazificarea Germaniei și împărțirea acesteia în zone de ocupație, inclusiv intrarea URSS în războiul contra Japoniei.
De fapt, din acel moment, prin intrarea Europei de Est în sfera de influență a URSS, se îndreptățește afirmația că la Yalta, în anul 1945, deși nu s-a încheiat niciun tratat, s-a realizat o „înțelegere de putere”. A urmat Conferința de la Moscova din octombrie 1944, supranumită și „Acordul procentajelor”, unde URSS și Marea Britanie și-au „echilibrat” influența în Europa. Astfel – potrivit celebrelor procente – URSS avea să obțină 90% procente asupra României; 75% procente asupra Bulgariei; 50% procente asupra Iugoslaviei; 50% procente asupra Ungariei și 10% procente asupra Greciei. Restul rămânând la dispoziția Marii Britanii. Desigur, nici aici nu a fost vorba de vreun tratat oficial, ci doar o înțelegere care poate fi categorisită „pragmatică”, fiind – potrivit analiștilor – „exemplul perfect de împărțire a zonelor de influență în timp de pace”. După care a urmat Conferința de la Postdam (iulie-august 1945), cu participarea SUA, URSS și Marii Britanii. O altă „conferință” (sub patronajul acestui cuvânt se acoperea reala definitivare a împărțirii), în care liderii și-au consolidat influența în spațiu. Între timp, au mai avut loc și alte „conferințe”, cu alte decizii, pe potriva dorințelor marilor puteri: ex. instaurarea „Cortinei de Fier”, în 1946; Doctrina Truman, în 1947; Planul Marshal, în 1948; crearea NATO, în 1949 și a Pactului de la Varșovia, în 1955.
Din nefericire pentru întreaga omenire, dincolo de paravanul care nu a expus „lumii” cele convenite, zonele de influență s-au instituționalizat, iar dincoace, prin încetarea cooperării reale s-au creat condiții pentru începutul unei alt fel de confruntări: „Războiul Rece” (1947-1991). De reținut că, în timpul ce avea să urmeze, dominanta a constituit o altă confruntare, tot așa, „invizibilă” dintre SUA și URSS, în arealul destinat numai celor două mari zone de influență.
Revenind în contemporaneitate, de o importanță fundamentală pentru România a fost ceea ce s-a stabilit la Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989 între George Herbert Walker Bush (SUA) și Mihail Sergheevici Gorbaciov (URSS), unde, deși nu s-a finalizat cu vreun tratat, cu vreo hartă sau delimitare oficială, s-a sfârșit Războiului Rece și, pe această bază, s-au convenit transformările ce au survenit, ulterior, în Europa (de Est, îndeosebi, inclusiv în privința URSS). Pentru noi, dincolo de aspectele convenite verbal – care și pentru viitoarea Rusie – vor avea efecte incomensurabile. Dintre acestea interesându-ne, îndeosebi, ceea ce s-a pus în sarcina Românei. Adică: înlăturarea fostului președinte Nicolae Ceaușescu și trecerea, de îndată, la o tranziție „democratică” post-comunistă, în contextul general al prăbușirii Blocului de Răsărit. Desigur, fără vreo intervenție militară din exterior, deși – dacă este să luăm aminte – am fost la un pas de escaladare. În orice caz, ceea ce s-a discutat la Malta, în 1989, nu poate fi considerată o împărțire directă a sferelor de influență (după unii), ci doar o „reconfigurare” tacită, negociată indirect, care a funcționat ca și cum ar fi avut loc o „reîmpărțire” (după alții).
În ce ne privește – fără să excludem extinderea occidentală înspre Est – considerăm că ceea ce s-a petrecut în state ca Germania, Cehoslovacia și România, precum și în alte țări „foste socialiste”, reprezintă o confruntare invizibilă dinspre exterior, rezolvată în interior diferit, fără însă să se mai recurgă la război (exceptând ce s-a petrecut în Iugoslavia, mai apoi). Ceea ce ar fi cazul să intrige Rusia însă, ca și pe analiștii de pretutindeni, este cum de URSS – o mare putere – a renunțat atât de rapid la doctrina Brejnev și a acceptat să piardă, fără niciun război sau vreo presiune de necontracarat, cea mai mare parte a sferelor sale de influență, însăși existența unională. Totul fără garanții ferme, consacrate juridic, acceptându-se o înfrângere strategică de o asemenea anvergură, imposibil de echilibrat vreodată.
Nu degeaba experții sunt unanimi în a conchide că, ceea ce s-a petrecut atunci, reprezintă „singurul mare moment din istorie când o sferă de influență dispare prin consens tacit, nu prin război”. Repercusiunile fiind grave, de așteptat și nicidecum în favoarea Rusiei, pentru că acele „angajamente verbale”, ca și ideea că „NATO nu se va extinde niciun inch înspre Est” au rămas fără de valoare. Tot atâtea aspecte care azi alimentează tendința de „revenire” și tensionează și mai mult animozitățile. Iar învrăjbirile, care se desfășoară sub ochii noștri, într-un „teatru în aer liber”, pot degenera oricând confruntări extrem de vizibile. Așa cum, de pildă, se petrece în prezent în Ucraina și în Orientul Mijlociu, în pofida oricăror declamații aruncate aiurea.
Iată cel mai relevant învățământ, care ne demonstrează fără putință de tăgadă că sferele de influență stabilizează liniștea pe termen scurt, dar creează tensiuni pe termen lung. Și dacă ar fi să aprofundăm în ceea ce astăzi constituie subiecte delicate, dificil de depășit, ar fi necesar să ne întrebăm ce se petrece în America Latină, în America de Sud, în Marea Chinei, în regiunea Indo-pacifică, în Artica, în Atlantic (Groenlanda), ca și în Orientul Apropiat sau Mijlociu. Întrebări fără de răspuns, în pofida oricăror întâlniri bilaterale ori multilaterale, unde în spatele ușilor închise se discută „chestiuni” care nu vor fi prezentate niciodată în spațiul românesc.
Așa, de pildă, există opinii că la întâlnirea dintre Trump și Putin din august 2025 în Alaska, dincolo de ce era necesar să fie întreprins pentru încheierea ostilităților din Ucraina, s-ar fi discutat și problema viitoarelor sfere de influență. Tot ce se poate, dar niciunul dintre participanți nu va confirma un asemenea aspect, care ar putea deveni extrem de periculos. Pentru că, dacă este să privim cu seriozitate în temă, este necesar să fim de acord că deși ambii lideri au amintit despre posibilitatea unor înțelegeri, nu s-a stabilit un plan concret de încetare a războiului sau de retragere a trupelor de pe frontul ruso-ucrainean, după cum nimeni n-a extins dincolo de ce avea să se petreacă în ianuarie-februarie 2026. Dar – dacă suntem suficient de atenți – vom observa că atât președintele Putin, cât și președintele Trump au recunoscut că au mai discutat și alte chestiuni, între care„cooperarea” în tehnologie, în spațiu și industrie, fără ca detaliile să fie publice. De înțeles, pentru un asemenea înalt nivel de reprezentare și de subînțeles pentru ce-i avizați în diplomația de expunere (am în vedere doar diplomații de carieră).
Oricum, în „Marele Joc” al prezentului, au apărut și noutăți, între care recentul conflict israeliano-american și iranian atestă o evoluție multipolară pentru punerea sub control (ca să nu zicem sub stăpânire) și a unei zone de interes global. Detaliile, fiind de prisos să le mai prezentăm, chiar dacă motivațiile „umanitare”, pentru instaurarea „democrației”, pentru nimicirea completă a „teroriștilor” și restabilirea completă a ordinii în regiune fiind extrem de străvezii (exemplele oferite de ce s-a petrecut în Afganistan, Irak, Siria, Liban și chiar în fâșia Gaza fiind relevante). Mirosul de sânge și norii loviturilor de orice categorie domină întinderea arabă, marea resursă de petrol, modernizarea fără precedent a emiratelor și civilizația de secole a perșilor (față de care puzderia de ong-uri nu mai catadicsesc să condamne agresiunea și genocidul, încălcarea drepturilor și libertăților instituționalizate în Cartea ONU, dispozițiile tratatelor de neagresiune și nici măcar poluarea fără precedent).
Tare mă tem că, dacă războiul (căci, ce altceva poate fi) nu va fi stopat cât mai curând, în scurt timp, priveliștea aceea de vis, ca și cea de lux – care se așezase atât de spectaculos peste întinderea deșertică a statelor arabe (cu deosebire, a Emiratelor) – nu ne va mai prezenta decât un peisaj apocaliptic, iar omenirea va fi privată, pentru totdeauna, de petrolul atât de necesar, ca și de frumusețea exorbitantă a împrejurimilor, unde turismul atinsese cote maxime. Îmi asum ce spun, fiind unul care – împreună cu un temerar grup – cu doar câteva zile înaintea închiderii spațiului aerian, ne-am înapoiat dintr-o interesantă expediție în partea emiriană a Deșertului Rub’ al Khali și dincolo de granița cu Omanul, până înspre Strâmtoarea Ormuz. Desigur, după ce am ales să explorăm și întreaga regiune de coastă a celor șapte emirate. Acolo unde aveam să constatăm că civilizația și-a pus amprenta la superlativ. Cu Burj Khalifa, a cărui înălțime de 828 de metri și 163 de etaje încununează supremația arhitectonică mondială, cu Jumeirah Al Arab, cu Burj Al Arab, cu Dubai Frame, cu monumentalul observator-muzeu Louvre, cu marea Moschee a șeicului Zayed și cu Palatul Regal din Abu Dhabi și cu atâtea alte obiective de excepție, care îți taie răsuflarea doar când le privești. Acolo unde – nu știu cum și de ce – m-a străfulgerat nefasta idee că ansamblul arhitectonic realizat atât de superb în Emirate, bogăția, nivelul superior de trai, ca și foloasele indubitabile ale turismului, nu vor scăpa „atenției” celor care râvnesc la tot mai mult și nu permit ca astfel de realizări să se petreacă nicăieri altundeva. Independent de orice se petrece în Iran, pe drept sau pe nedrept, căci mie adevărul îmi scapă.
Iată cum, în ce ne privește, când vorbim despre sferele de influență, înțelegem să privim și dincolo de „zonele de influență”, adică dincolo de teritorii, deoarece competiția globală, la ora actuală, și-a extins aria și asupra „altor spații”, considerate până acum „non-tradiționale”, dar la fel de strategice dacă luăm în considerare și alte „complementarități”. Sens în care, prin sofisme bine ticluite, se sfidează orice raționament și se reconsideră logica, potrivit intereselor.
Între timp, nouă – mulțimii neavizate, adică – dincolo de felul în care MAE a înțeles să gestioneze aducerea în țară a românilor rămași în regiunea în conflict, nu ne rămâne decât să privim neputincioși și contrariați cum se dau în stamba televiziunilor fel de fel de „analiști” din mai toate „sferele”, influențate și, categoric, manipulate de cei puși să escamoteze realitatea. Și să ne întrebăm – adesea fără să înțelegem – cum este mai bine și care să fie poziția României în tot acest „Mare joc”, care deja s-a internaționalizat.
Doamne, ocrotește-i pe români!
Autor: General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate
Citiți și:
Zoe Dantes: România nu mai stă la masă. România stă pe margine. Pe o fâșie îngustă de asfalt geopolitic, între două lumi care nu ne mai privesc cu adevărat în ochi
Joseph Stiglitz, Nobel pentru Economie: Oamenii obișnuiți vor plăti factura războiului din Iran, iar Rusia este adevăratul câștigător
yogaesoteric
27 martie 2026