Regândind teoria «banalității răului» (I)

 

de Eva Illouz

Haaretz

 
Soldați israelieni arestând un băiat palestinian

A venit momentul să reexaminăm teoria Hannei Arendt. Nu tot răul este banal, cu siguranță nu acela care pune stăpânire pe o națiune cu un simț al superiorității rasiale. Israelul nu este nici nazist, nici fascist sau de apartheid – dar actualul său regim colonialist se aseamănă cu alte regimuri diabolice.

Ce face ca unele regimuri politice să fie diabolice? De ce anumite ființe umane, mai ales dacă aparțin unor majorități etnice, rasiale, religioase sau naționale, își doresc să îi alunge pe ceilalți din casele lor, să le răpească munca, pământul și proprietățile, să-i bage în închisori, să-i tortureze sau să-i ucidă – mai ales dacă cei din urmă sunt membri ai unor grupuri minoritare?

Răutatea inimii umane a preocupat îndelung teologii și filosofii. În 1960, un psiholog social a decis să folosească metodele științei pentru a înțelege natura răului, ce îi face pe oameni să se implice în masacre pe scară largă. În acel scop, a conceput ceea ce avea să devină unul dintre cele mai importante experimente din toate timpurile. Acest om se numea Stanley Milgram și era fiul unor evrei europeni care imigraseră în Statele Unite. Strălucitul psiholog experimental al universității Yale era profund tulburat de genocidul evreilor. După cum a declarat el însuși, imboldul din spatele studiilor sale a provenit direct din Șoah (Holocaust).

Experimentul, care a început să se dezvolte în 1961, a implicat recrutarea subiecților cărora li s-a spus că participă la un studiu care analizează felul în care învață oamenii. Acestora li s-a desemnat fără excepție rolul de „profesor”, în timp ce „elevii” făceau de fapt parte din echipa lui Milgram. Profesorul avea să-i citească elevului o pereche de cuvinte iar apoi avea să revină asupra listei, cerându-i elevului să își amintească cel de-al doilea cuvânt din fiecare pereche. De fiecare dată când elevul dădea un răspuns greșit, îi era administrat un șoc electric, intensitatea acestuia crescând cu fiecare nou răspuns greșit.

Erau 15 niveluri ale șocului, cel mai puternic dintre ele – marcat „șoc extrem: pericol” – era declarat a fi setat la 450 de volți. Pe măsură ce șocurile deveneau mai intense, „elevul”, care era de fapt un actor, începea să reacționeze tot mai puternic până ajungea să țipe de durere înainte de a cădea într-o muțenie amenințătoare. Dar și când voluntarul spunea că nu vrea să mai continue, că e îngrijorat pentru sănătatea elevului, persoana care supraveghea experimentul răspundea, cu o voce fermă, „trebuie să continui” sau „experimentul îți cere să continui”.

Ce face din acest experiment unul cu adevărat genial este că înainte de a-l demara, Milgram a efectuat un sondaj de opinie asupra unui eșantion larg de oameni și grupuri sociale și le-a cerut să evalueze probabilitatea ca oamenii să administreze șocul cel mai puternic dacă așa li s-ar cere. Aproape toți oamenii chestionați au prezis că procentajul va fi foarte scăzut, că majoritatea vor refuza să coopereze cu cel care ar conduce experimentul.

Rezultatele reale au fost șocante: 65 de indivizi au administrat încărcătura electrică maximă, cea de 450 de volți. Mulți au exprimat disconfort făcând acest lucru (transpirație, tremur, bâlbâială etc.), dar cu toate acestea au mers până la capăt. Așa cum a afirmat Milgram într-un articol din 1974: „Oameni obișnuiți pur și simplu își duc la capăt sarcina, și fără vreo ostilitate anume din partea lor, pot deveni agenți într-un proces distructiv oribil”. Milgram a identificat obediența față de ierarhie ca fiind crucială în procesul de distrugere a celorlalți.

Acest experiment rezonează cu o altă teză extrem de vehiculată oferită de Hanna Arendt în cartea sa Eichmann la Ierusalim: un raport asupra banalității răului. De fapt, procesul lui Adolph Eichmann, acoperit de filosoful politic Arendt, a avut loc tot în 1961, punându-se în mișcare cu câteva luni înainte de experimentele lui Milgram, așa încât nu se poate ca acesta să nu fi fost familiarizat cu tulburătoarea întrebare ridicată de lucrarea lui Arendt: Cataclismul Holocaustului a fost actul unor oameni monstruoși, anormali, atipici sau consecința unei nediagnosticate dar latente boli a unor ființe umane normale, obișnuite?

 
Hannah Arendt, academician și filosof politic

Arendt susținea că Holocaustul nu a fost un act neobișnuit, ci mai degrabă expresia supremă a unei capacități banale și universale de a nu pune întrebări, de a îndeplini ordine, de a avea încredere în superiorii tăi. Analizând cazul lui Eichmann, Arendt ajunsese la concluzia că persoana care a semnat ordinele de ucidere a sutelor de mii de evrei fusese doar o rotiță a unei vaste mașinării birocratice de ucis.

Clasicul studiu din 1992 al lui Christopher Browning despre Batalionul de Poliție de Rezervă 101 (Ordnungspolizei) a furnizat dovezi istorice suplimentare care susțineau teza: Browning a studiat o unitate de rezervă ai cărei membri erau germani obișnuiți din clasa muncitoare, care fuseseră recrutați să servească în Polonia ocupată și în sarcina cărora intra omorârea, prin gloanțe, a zeci de mii de evrei (83.000 în total). Trăgeau de aproape, fără încetare, de dimineața până noaptea, în bărbați, femei, copii, bătrâni, bebeluși. Și deoarece era o misiune înfiorătoare – uniformele lor se îmbibau repede în sânge și erau martori de aproape ai grămezilor de cadavre care se înmulțeau – comandantul lor le-a oferit opțiunea, în timpul unui anume masacru deosebit de sângeros, să nu participe. Cu toate acestea, majoritatea copleșitoare a soldaților a continuat să tragă: au preferat să plece capul în fața presiunii atât din partea superiorilor cât și a colegilor lor.

Din 500, numai 12 (!) au profitat de opțiunea de a nu trage. Chiar și titlul lucrării lui Browning, Oameni obișnuiți, subliniază normalitatea oamenilor care sunt capabili de a executa acte monstruoase: oamenii Batalionului de Poliție de Rezervă 101 nu erau naziști devotați și niciunul nu avea un dosar criminal. Pur și simplu au făcut ceea ce au făcut și ceilalți și ceea ce li s-a spus să facă.

Teoriile oferite de Milgram, Arendt și Browning sunt șocant de convergente. Toți au ajuns la concluzia că o explicație-cheie a răului, chiar și în formele cele mai extreme ale acestuia, era o tendință latentă a tuturor ființelor umane: predilecția spre a urma ordine și spre conformare. Teoria „banalității răului” – ideea puterii strivitoare a autorității ierarhice sau a presiunii – universaliza atât victimele cât și criminalii. În același fel în care Holocaustul a devenit simbolul universal al tuturor victimelor rasismului și ale urii, autorii săi au devenit simbolurile universale ale înclinației umane latente de a se manifesta cu brutalitate.

Așa încât, pentru Milgram, Arendt și Browning, un monstru nu are nevoie de coarne și coadă; nici nu trebuie să fie bolnav mintal, un tată defectuos sau un soț crud. Și cel mai surprinzător, monstrul nici măcar nu are nevoie să urască persoana pe care o ucide. Un monstru are nevoie de numai câteva aptitudini banale: să accepte autoritatea fără să pună întrebări, să fie sensibil la presiunea exercitată de grup sau de colegi și să manifeste un soi special de uitare – a umanității ființelor pe care le distruge.

Teoria banalității răului a devenit influentă mai ales în mediul academic, probabil pentru că se potrivește axiomelor psihologiei sociale și ale sociologiei potrivit cărora comportamentul oamenilor este modelat de către grup. Însă teza aceasta are trei defecte și de aceea a venit momentul să o reexaminăm.

Primul defect este acela că face ca însuși răul să fie banal. Dacă toată lumea are un nazist ce doarme înăuntru devine mai dificil să te scandalizeze barbaria. Și face și să fie mai greu să-i culpabilizezi pe cei care comit actele barbare.

Al doilea, teza tinde să decontextualizeze răul: un soldat care împușcă un adolescent care aruncă o piatră la un punct de control devine echivalent cu un soldat care eliberează acid cianhidric într-o cameră de gazare.

Și, într-un final, teoria aceasta ne distrage atenția de la alte forme, poate mai puternice, ale răului – acelea derivate din credința unor oameni că alții le sunt inferiori, că reprezintă un pericol pentru grupul lor și pentru societate și că merită să fie expulzați, închiși sau uciși. Teoria banalității este insuficientă pentru a acoperi disponibilitatea oamenilor de a-i priva pe alții de proprietăți, demnitate și libertate, nu pentru că așa li s-a ordonat, ci dintr-un simț moral al îndreptățirii și al misiunii spirituale. Liderii politici ai regimurilor diabolice nu execută niște ordine atunci când incită la ură împotriva unui grup minoritar, când propun legi rasiste, când încurajează armata și poliția să comită acte violente sau când îi stigmatizează ca trădători pe cei ce urmăresc să apere drepturile membrilor grupurilor minoritare. Când fac lucrurile acestea, politicienii acționează potrivit propriilor convingeri. De unde întrebarea: ce trebuie să se petreacă într-o societate pentru ca un grup mare de oameni și reprezentanții acestuia să transforme violența într-o formă de conduită morală?

Într-o importantă lucrare, Diviser Pour Tuer (Separă pentru a ucide), care a inspirat și a dat forma reflecțiilor de mai sus, sociologul olandez Abram de Swaan respinge teoria banalității răului analizând condițiile ce precedă genocidele. De Swaan a examinat contextul cultural și cadrul diferitelor națiuni care au masacrat atât de mulți oameni în secolul 20 în întreaga lume. Circa 100 de milioane de oameni, spune de Swaan, au pierit de mâna altor oameni în Congo, Indonezia, Africa de Sud-Vest, China, Mexic, Cambogia, Pakistan, Ruanda, Turcia, Uniunea Sovietică, Yugloslavia și bineînțeles cei din Germania.

 
Sociologul olandez Abram de Swaan

Genocidele, scrie de Swaan, sunt precedate de două puternice trăsături cognitive și emoționale. Prima este capacitatea unui grup anume de a crea o coeziune internă foarte strânsă, de a se simți unit de un trecut istoric comun puternic și glorios și de o accepțiune împărtășită a unei misiuni; a doua este capacitatea de „des-identificare” cu alte grupuri, de trasare a unei demarcații rigide între „noi” și „ei” – un proces care de obicei are loc după ce grupul minoritar a fost izolat, fizic sau simbolic, de majoritate. Strategiile de izolare pot include plasarea membrilor minorității în ghetouri, obligarea acestora să poarte un semn distinctiv (cum era steaua galbenă)sau ridicarea de ziduri care efectiv să împartă oamenii în „noi” și „ei”. Potrivit lui de Swaan, acestea constituie condițiile necesare (dar nu suficiente) pentru ca masacrele sau genocidele să aibă loc.

Sunt grupurile o sursă a răului?

Identificarea colectivă nu derivă în mod automat din faptul natural și spontan de a te fi născut în același grup. Ea este menținută în mod activ prin credința în unicitatea și măreția grupului. Identificarea cu un grup este facilitată prin expunerea poveștii nașterii acestuia, adesea localizată într-un trecut îndepărtat, în care participă un zeu (sau mai mulți). Unele grupuri chiar au o poveste despre cum au fost alese de către Dumnezeu pentru a îndeplini o anumită misiune pe pământ. Identificarea cu grupul este accentuată mai departe prin sublinierea diferențelor dintre propriul grup și celelalte grupuri.

Naziștii au excelat la ambele aspecte. Au conferit germanilor o presupusă filiație străveche cu arienii. Arienii se aflau în vârful ierarhiei ființelor umane; erau das Herrenvolk (rasa supremă), căreia îi fusese încredințată o misiune specială (de a cuceri pământul și a eradica rasele inferioare – slavii, evreii). Credința într-o descendență comună a facilitat articularea unei vocații mesianice a grupului: naziștii credeau că originile lor nobile îi făceau un popor ales investit cu misiunea izbăvirii lumii.

Istoricul german Hartmut Lehman a arătat că de-a lungul secolului 19, tabăra protestanților religioși devotați și naționaliști din Germania a dezvoltat noțiunea de legământ special între Dumnezeu și germani. Ideea a prins forță mai ales după victoria din 1870 a Germaniei asupra Franței în războiul franco-prusac. Acei protestanți erau cei mai predispuși la aderarea la mișcarea națională germană și la a-i urî pe francezi (care au inventat drepturile umane și Iluminismul), cât și pe socialiștii și liberalii din Germania. Așa cum a formulat Lehman: „Ideea că germanii erau un popor ales și că ar trebui să facă sacrificii speciale pentru a-și recâștiga măreția a fost unul dintre cele mai periculoase și înșelătoare sloganuri naziste după 1933”. Simțul măreției unui grup, al misiunii sale istorice, al superiorității sale, poate construi o puternică narativă colectivă care să îi unească membrii.

Acel simt al unității, al apartenenței la grup este manifestat și prin excluderea zilnică și regulată a celorlalți – prin acte, prin lege și prin ideologie. Naziștii erau rasiști, dar, ironic, erau rasiști înainte de toate deoarece adoptaseră o viziune rasistă asupra lor înșiși pe care au instituționalizat-o prin intermediul mecanismului de stat. Naziștii împărțeau germanii în adevărați și neadevărați, plasând astfel o misticitate a sângelui în centrul naționalității lor. Adevărații germani erau acum definiți prin descendență ca fiind urmașii arienilor.

 
Adolf Eichmann la tribunalul din Ierusalim unde a fost judecat în 1961 pentru crime împotriva umanității

Filiația și obârșia au transformat germanicitatea într-o rasă. Acesta era încă unul din motivele pentru care naziștii deveniseră atât de preocupați de păstrarea „purității” sângelui și rasei lor. Odată ce descendența a devenit crucială pentru naționalitate, aceasta s-a definit în termeni biologici: cineva ori era născut german ori nu era; ori avea „sânge” german, ori nu. Această concepție rasistă despre ei înșiși a dus la stabilirea unui proces care urmărea puritatea descendenței familiei și demonstra originea ariană. Începând cu aprilie 1933, acest certificat era solicitat tuturor angajaților și oficialilor din sectorul public. Această concepție rasistă a națiunii germane explică mai departe de ce naziștii detestau căsătoriile mixte dintre evrei și germani.

Dacă un german autentic era cineva cu origine ariană – adică dacă cetățenia devenea o chestiune de filiație biologică – era mult mai ușor să transformi peste noapte cetățeni bona fide în non-cetățeni. Naziștii ilustrau astfel ceea ce sociologii știu: și anume, că grupurile nu au granițe intrinseci sau naturale. Această separație – între „noi” și „ei” – poate fi deplasată cu ușurință. Evreii se considerau membri deplini ai națiunilor germane sau franceze până când aceste națiuni i-au „reclasificat” după criterii etnice sau rasiale. Noțiunea nazistă de rasă a împărțit umanitatea în grupuri umane nemiscibile, făcând din amestecare o crimă, semnul unei umanități degenerate.

O caracteristică distinctivă a regimurilor diabolice în general este credința în nevoia păstrării purității rasiale sau etnice sau religioase a grupului dominant, în timp ce grupurile minoritare – fie ele ale „evreilor”, „musulmanilor”, „tutsilor” sau ale „armenilor” – deveneau grupuri calitativ distincte, entități compacte percepute ca fiind în mod fundamental „celelalte”, diferite de majoritate în virtutea unei legi puternice și invizibile. Căsătoriile mixte reprezentau o amenințare periculoasă de poluare a purității rasei.

O asemenea polarizare între grupuri sociale, spune de Swaan, nu se naște peste noapte. Capacitatea de a distinge atât de tranșant între „noi” și „ei” și de a-i privi pe „ei” ca pe elemente străine în mijlocul nostru, este rezultatul unui proces istoric prin care noi moduri de gândire sunt dobândite.

Naziștii ar fi putut inculca obiceiuri noi de a gândi printr-un număr de factori care au mocnit și s-au infiltrat în societatea germană de un deceniu. Germania pierduse Marele Război și într-o țară cu o tradiție militaristă și autoritaristă îndelungată această înfrângere a reprezentat o lovitură aplicată identității și mândriei naționale. Deși Germania fusese un agresor, acasă mulți o priveau ca pe o victimă. Resentimentul față de înfrângerea militară a Germaniei s-a cristalizat în anii ce au urmat armistițiului în jurul „dușmanului din interior”: propaganda politică, presa, mediul academic și clerul religios, toți căzuseră de acord să-i privească pe evrei ca inferiori și periculoși și să-i desemneze pe ei și pe susținătorii lor ca trădători din interior. Aceste temeri erau intensificate de dificultăți economice care au creat un climat general al frustrării în rândul claselor muncitoare și de mijloc. Un antagonism viguros între taberele politice, una internaționalistă și una hiper-naționalistă, era acompaniat de o slăbire progresivă a forțelor democratice, liberale. Toate acestea explică felul în care naziștii au implementat în mod progresiv legi rasiste într-o manieră practic nestingherită.

Citiți partea a doua a articolului

Citiți și:

Este șocant dar adevărat: Naziștii și masonii, «părinții» Uniunii Europene (I)

Devine Israelul o teocrație?

 

yogaesoteric
8 februarie 2019