Regândind teoria «banalității răului» (II)
de Eva Illouz
Haaretz
Citiți prima parte a articolului
Concepțiile naziste despre lume deveniseră acceptabile pentru o varietate largă de germani nu peste noapte, ci printr-un proces gradual de schimbare a normelor. Regimurile politice diabolice rar apar peste noapte. Ele se ivesc după o perioadă în timpul căreia violența față de un alt grup devine în mod gradual normală, violența verbală și fizică este un fenomen zilnic, este justificată, tolerată și treptat nu mai este observată. Potrivit lui de Swaan, societățile în care violența împotriva unui grup este ceva obișnuit și tolerată sunt societățile în care mecanismul civilizației s-a defectat.
„Civilizația” este necesar să fie înțeleasă aici în sensul acordat cuvântului de către sociologul evreu Norbert Elias: un proces istoric în care statul monopolizează treptat violența, le interzice membrilor unei comunități să folosească violența împotriva celorlalți și ajunge să-și însușească, să exercite și să simbolizeze legea care a fost aplicată în mod universal.
Pe măsură ce procesul se desfășoară, statul joacă rolul de pacificator în relațiile dintre membrii săi. Civilizația se creează pe măsură ce oamenii trec prin lentul proces de a învăța să-și țină în frâu agresivitatea, de a acorda altora atenție prin intermediul codurilor politeței, de a împărtăși respectul față de litera legii. Civilizația nu are nimic de-a face cu prezența lui Mozart, a lui Heine, a înaltei tehnologii sau a internetului în mijlocul său. Universalitatea izvorăște în mod natural din societățile „civilizate” deoarece odată ce violența este interzisă, devine mai ușor să îi privești pe ceilalți ca egali și asemănători ție.
În consecință, teoria lui de Swaan este surprinzătoare: civilizația se surpă atunci când un grup din cadrul corpului colectiv începe să-și accentueze în mod excesiv unitatea și coeziunea, excluzând astfel alte grupuri, izolându-le spațial și simbolic. Excesul unității este cel care facilitează nerecunoașterea altor grupuri, încurajând astfel violența (imediat după votul Brexit, Anglia a fost martora unui astfel de colaps al codurilor politeței exprimat sub forma violenței verbale la adresa emigranților polonezi sau letoni). Paradoxul stă aici în faptul că civilizația sucombă prin ceea ce indivizii adesea consideră a fi sentimente binefăcătoare, calde, derivând din apartenența la un întreg mai mare decât ei, la un ansamblu imaginat ca unit și etern.
Puterea evazivă a analogiilor
Întrebarea ce face ca un regim politic să fie unul diabolic a devenit una fierbinte în Israel. Adjunctul șefului de stat-major al armatei israeliene, Yair Golan, a provocat un scandal relativ recent când și-a exprimat teama că Israelul de astăzi conține elemente care amintesc de perioada întunecată a Europei dintre cele două războaie mondiale. Fostul ministru al Apărării, Moshe Ya’alon, deloc cunoscut pentru tendințele de stânga, a vorbit despre „derapajul periculos” al țării.
Aceste afirmații, făcute de oameni care nu pot fi suspectați a fi niște pacifiști, ar fi necesar să pună pe gânduri orice cetățean inteligent și responsabil din Israel. Climatul politic și politicile Israelului din ultimii ani au fost definite ca fiind „fasciste”, „naziste”, „de apartheid” și amintind de Republica Weimar. În acest super-joc al super-analogiilor a devenit greu de identificat ce anume a transformat Israelul într-un stat al răului.
Vreau să spun de la bun început că oricât de mult ne-am opune ocupației, analogia dintre Israel și Germania nazistă trebuie ștearsă de pe harta noastră conceptuală. O țară mică, născută recent, implicată într-un conflict militar prelungit, dominată de o viziune religioasă asupra lumii și angajată într-o inițiativă colonialistă murdară nu poate fi comparată cu o țară veche hotărâtă să domine lumea printr-o viziune seculară și rasistă, angrenată în cucerirea sistematică a pământului și în distrugerea industrială a civililor care nu erau în vreun fel dușmanii săi declarați. A trage o linie directă între un soldat dintr-un lagăr de concentrare și un soldat care împușcă un atacator palestinian zăcând la pământ reprezintă o insultă la adresa inteligenței. Oricât de revoltătoare ar fi ambele situații și oricât ar decurge dintr-un presupus instinct primar de a ucide și a umili – ele apar în contexte foarte diferite.
Teoria „banalității răului” tinde să facă asemenea analogii, dar ignoră diferențele cruciale dintre contextele istorice și de altă natură și în ultimă instanță confundă similaritatea furiei morale cu similaritatea contextelor. Israelul nu este nazist (nu își dorește să cucerească lumea și nu a industrializat oprimarea palestinienilor), nu este fascist (are câteva partide ce se luptă pentru putere și o presă liberă); nici nu controlează un un sistem de apartheid ca în Africa de Sud. Apartheidul nu era parte a unui conflict militar, în timp ce grupul pe care Israelul îl oprimă și îl segregă, al palestinienilor, e și el implicat printr-un sistem de identificare cu dușmani auto-declarați ai Israelului precum Hamas, Hezbollah, Iran, Siria, Liban. Însă mulți din Israel și din lume sunt tot mai îngrijorați de declarațiile și acțiunile politice ale reprezentanților guvernului, așa încât putem vorbi despre un nou regim politic ce preia controlul. Deci care este mai exact actualul regim al Israelului?
Filosoful Ludwig Wittgenstein a oferit un concept care ar putea să îi ajute pe cei dezorientați: activitățile de tipul jocului de cărți, jocurile de interior, jocurile cu mingea și jocurile strategice toate sunt diferite (cu reguli și obiective diferite) și de fapt nu au nimic în comun (Monopoly, Scrabble și șahul nu au nimic în comun). Totuși, spune Wittgensttein, știm că toate sunt jocuri și posedă ceea ce el numește o „trăsătură de familie”. Știm că sunt jocuri în același fel în care recunoaștem trei membri ai unei familii dacă ne uităm la fețele lor, chiar dacă nu putem identifica o trăsătură identică anume. Poate fi o aparență comună a diferitelor obiecte, chiar dacă nu putem izola o trăsătură comună suprapusă.
Analogia lui Wittgenstein se referea la limbaj, dar o putem folosi pentru a înțelege miza jocului: regimul colonialist actual al Israelului deține o aparență comună cu a altor regimuri diabolice, chiar dacă nu împărtășește cu ele o trăsătură distinctă. Nu este nazist, nu este fascist – și cu toate acestea aparține acelei familii nefericite. Cum știm asta? James Waller – specialist în studierea Holocaustului și a genocidului în general – ne dă un indiciu: „Cele mai mari catastrofe apar atunci când distincțiile dintre război și crimă pălesc; când se dizolvă granița între comportamentul militar și cel criminal, între civilizație și barbarie… Asemenea acte sunt rele umane la scară largă.”
Întrebarea care se impune este următoarea: se estompează distincția dintre război și crimă în Israel? Întrebarea aceasta a fost ilustrată usturător de actul soldatului IDF Elor Azaria, care a împușcat mortal un palestinian rănit aflat la pământ, încălcând regulamentul militar. Nu este întâmplător că povestea aceasta a zguduit societatea israeliană, trimițând acasă un ministru competent al Apărării și băgând zâzanie între clasa politică, armată și populația generală. Asta din cauza întrebării care răsuna în urechile tuturor – se estompează distincția dintre război și crimă în Israel?
24 martie 2016, soldat israelian țintind un palestinian rănit înainte de a-l împușca
Pentru ca diferența dintre război și crimă împotriva unei populații să se șteargă, statul însuși trebuie să fie sursa și originea violenței cotidiene direcționate către cetățeni obișnuiți. Mai mult, un asemenea stat și reprezentanții săi trebuie să se folosească de o ideologie pentru a justifica violența împotriva grupului minoritar și trebuie să încerce să-i ofere un caracter sacru pentru a o face să pară inevitabilă, necesară și chiar morală.
În Israel, rabinatul a jucat un rol tot mai puternic în transformarea naționalității într-o definiție cvasi-rasială, rezervată doar acelui grup care întrunește condițiile biologice clare (procedurile de convertire sunt atât de dificile și umilitoare încât sunt de fapt o manevră politică al cărei scop este descurajarea non-evreilor de la aderarea la poporul evreiesc, întărind astfel concepția biologică potrivit căreia un evreu este cineva născut dintr-o mamă evreică). Nu este întâmplător că în Israel oamenii religioși sunt liderii opiniilor rasiste. Rabinii salariați publici solicită neangajarea arabilor și boicotarea magazinelor care fac asta; acești rabini fac apel la populație să nu-și închirieze sau să-și vândă apartamentele arabilor. Citează adesea din Tora pentru a justifica ideea că viețile evreilor și ale non-evreilor nu sunt egale. De fapt, concepția că evreii și non-evreii sunt copiii Domnului în mod egal este un sacrilegiu pentru mulți evrei religioși, o profanare a iudaismului. Organizația Lehava, care militează pentru interzicerea căsătoriilor interconfesionale și are ca scop păstrarea purității rasiale a evreilor este, așa cum a dezvăluit Haaretz în 2011, finanțată indirect de către statul Israel.
O prohibiție legală a nunților civile și non-ortodoxe împiedică 660.000 de evrei israelieni – inclusiv 364.000 de emigranți din fosta Uniune Sovietică (sau copiii lor) să se căsătorească, deoarece unul sau ambii parteneri ai cuplului nu se potrivesc biologic cu definiția de iudaicitate a rabinilor, din moment ce mama nu este evreică. Un membru al Knessetului ortodox religios a declarat cu mândrie că soția sa nu este dispusă să împartă un salon în același pavilion de maternitate cu o mamă arabă. Soția sa a cerut spitalului să o scoată din grija unui obstetrician arab, deoarece în momentul special al nașterii și-a dorit să fie înconjurată numai de evrei.
O asemenea abordare este obișnuită în rândul unei anumite secțiuni a publicului ortodox și sugerează o definiție rasială a „sanctității”. Ministrul Educației, ortodox și el, a ordonat înlăturarea unui roman din programa școlară a liceului deoarece prezenta povestea de dragoste dintre o evreică israeliană și un palestinian din Israel (și aceasta împotriva recomandării unei comisii profesionale). O asemenea măsură ar fi comparabilă cu cele luate de multe state sudiste din SUA înainte ca sclavia să fie abolită.
Un MK (membru al Knessetului), un colonist care în trecut a declarat că arabii israelieni care se întorc împotriva „noastră” ar trebui decapitați, a fost promovat la rang de ministru al Apărării. Un MK din Habayit Hayehudi (partidul Jewish Home) a declarat că bătrânii și femeile palestiniene pot fi ținte legitime în timp de război, violând legea internațională elementară. Aceeași femeie este acum ministrul Justiției.
Rabinul-șef al armatei israeliene – cineva care se presupune că oferă îndrumare morală și spirituală în situații de dileme morale extreme – a declarat în trecut că viețile evreilor și ale non-evreilor nu ar putea avea niciodată aceeași valoare. În teritoriile ocupate, armata însăși închide ochii în fața crimelor zilnice împotriva palestinienilor, devenind astfel niște complici la acestea.
Statul Israel adesea trimite la închisoare bărbați, femei și copii palestinieni fără a formula o acuzație împotriva lor, pur și simplu în baza unor vagi bănuieli. O poetă palestiniană – și cetățeană israeliană – care a făcut apel la frații ei arabi să opună rezistență în fața ocupației israeliene, a fost aruncată în închisoare.
În acest context, nu este surprinzător că mulți israelieni din publicul general și-au exprimat cu entuziasm sprijinul pentru Elor Azaria (82% dintre cei care au comentat pe rețelele de socializare și-au exprimat suportul față de actul soldatului) și la fel și politicieni importanți. În acest caz, distincția dintre crimă și act de război pălește și armata este tot mai atrasă în acest proces.
A numi toate aceste acte evenimente sporadice sau mai puțin semnificative decât faptul că Israelul se bucură de o „democrație vibrantă” este echivalent cu falimentul moral. Aceste acte constituie o matrice coerentă ce își are rădăcinile nu în principiile teoriei Zioniste, ci în ideologia colonialistă, care, chiar dacă reflectă anumite teme-cheie ale Zionismului timpuriu, a distorsionat în mod fundamental spiritul și intențiile acestuia, încorporându-le într-o perspectivă mesianică a istoriei evreiești și a sacralizării pământului.
Coloniști israelieni aruncând cu pietre în palestinieni în colonia evreiască Yitzhar, lângă Nablus
Recentul film al lui Shimon Dotan, The Settlers (Coloniștii) este o documentare puternică a acestei ideologii. Așa cum prezintă filmul, mișcarea colonialistă a fost de la început atât mesianică dar și ilegală, motivată de un impuls mistic, religios, de a elibera pământul evreiesc și mormintele evreiești, de a face posibilă re-afundarea în pământul străbunilor. Diferiți rabini (Abraham Isaac Kook și Moshe Levinger, de exemplu) au jucat un rol crucial în întemeierea mișcării și au prezentat aceste idei cu mult patos, transformând astfel poporul evreiesc dintr-o entitate politică într-una mistică, trans-istorică, beneficiind de un drept natural asupra pământului promis de către însuși Dumnezeu. Coloniștii se consideră moștenitorii direcți ai proiectului lui Iosua de a coloniza pământul, reproducând astfel narativa istorică a Bibliei. De aceea disprețuiesc democrația și consideră de la sine înțeles că evreii sunt poporul ales, selecționați în mod direct de Dumnezeu.
Poate mai mult decât orice alt grup, aceștia privesc cu groază amestecarea grupurilor etnice și pledează pentru izolare etnică (exceptând cazurile în care non-evreii pot fi mână de lucru ieftină sau gratis). Ideologia colonialistă este astfel fundamentalistă și fără de lege în același timp: disprețuiește autoritatea statului și jurisdicția și are ca scop restaurarea împărăției lui Dumnezeu, chiar prin mijloace violente dacă este necesar. Această ideologie fundamentalistă, ilegală, anarhică și mesianică a penetrat treptat centrul aparatului de stat. Apelurile la violență provin acum de la nivel de stat, generând astfel un colaps al statului de drept și al civilizației în rândul populației generale.
Nenumărate interacțiuni obișnuite în Israel sunt negociate prin aserțiunea violentă a dreptului și a puterii unui grup. Violența pătrunde în legăturile sociale evreiești, șerpuind și unduindu-se în multe feluri. O politică hiper-naționalistă creează situația unui război al tuturor împotriva tuturor și niciun grup nu e scutit de a constitui subiectul urii: în primul rând arabii, așkenazii, mizrahii, non-evreii, stângiștii, cei de dreapta, secularii, religioșii, coloniștii. Cum altfel am putea caracteriza dominația partidului Likud asupra statului, dacă nu ca o normalizare subtilă a violenței, ca o dezintegrare treptată a legii, a ordinii și a justiției?
Un recent sondaj efectuat în rândul tinerilor israelieni, realizat de cotidianul Israel Hayom, surprinde fără efort aceste tendințe profunde. Dintre elevii din clasele a 11-a și a 12-a, 59% s-au identificat de dreapta, 23% de centru și doar 13% au declarat că se consideră de stânga. În mod similar, 85% au afirmat că „iubesc” Israelul, 89% că își văd viitorul aici și 65% au spus că sunt de acord cu citatul, atribuit eroului militar Zionist de dinaintea formării statului Israel, Joseph Trumpeldor, „este bine să mori pentru țara ta”.
Același sondaj a dezvăluit că aproape jumătate dintre studenții evrei israelieni susțin că arabii nu ar trebui să aibă drept de vot. La întrebarea „Credeți că arabii israelieni ar trebui să fie reprezentați în parlament?”, 48% dintre ei au răspuns „Nu”. Întrebați ce iubesc cel mai mult la Israel, cele mai multe răspunsuri au afirmat că deoarece țara pare a fi o familie și israelienii sunt uniți pe timp de criză.
Filmul lui Dotan arată o abundență uluitoare de cadre în care coloniști veseli cântă și dansează, sărbătoresc nunți, mițvah, nașteri, sărbători religioase, înșfăcarea de pământ, noi colonii ilegale, expulzarea palestinienilor, victoriile împotriva statului – și mai ales, desfătarea în cadrul comuniunii intime și vesele a marii familii a poporului evreu. Chiar mai deranjante decât apelurile la viitorul unui Israel care se întinde de la Nil la Eufrat sunt imaginile de neuitat ale oamenilor obișnuiți, cântând și dansând bucuroși, câștigând victorie după victorie, convinși că au fost aleși în mod divin, atât la nivel colectiv cât și personal, și indiferenți la prăbușirea furtunoasă a statului de drept, a justiției și a umanității însăși. Hoți de pământ hrăpăreți au devenit busola morală a iudaismului israelian.
În lucrarea sa, intitulată provocator Omul moral și societatea imorală, publicată în 1932, marele teolog creștin Reinhold Niebuhr susține că există „o diferență fundamentală între moralitatea individuală și moralitatea colectivelor, fie că e vorba de rase, clase sau națiuni”.
Reinhold Niebuhr
Care este această diferență fundamentală? Pentru el, grupurile sunt în mod inerent egoiste și nepăsătoare. Prin asta Niebuhr înțelege că grupurile au tendința de a se ermetiza și a se fetișiza și că atunci când se aglomerează prea tare în jurul credințelor despre ele însele, distrug delicata țesătură normativă ce ține împreună ființele umane.
Sunt de acord cu Niebuhr, grupurile ermetice sunt egoiste, au tendința de a-și justifica violența și suferă de un deficit de inteligență. Dacă există un aspect pe care democrațiile puternice l-au învățat, este acela că solidaritatea și forța colectivă sunt construite în mod incluziv, nu prin excludere, prin amestecarea diferitelor umanități și contemplând rezultatul uimitor al formelor de inteligență hibride. Solidaritatea construită pe baza trecutului mitologic și a mesianismului are frumusețea trecătoare și imbecilitatea inginerească a unui castel de nisip și va fi rapid spulberată de către istorie.
În fața extazului melodios dansant al coloniștilor, putem să-l cităm pe gânditorul francez al secolului al 19-lea Gustave Le Bon: „Un grup … acceptă ca reale imaginile evocate de mintea sa, deși de cele mai multe ori au o legătură foarte îndepărtată cu faptele observate… Cine poate să îi alimenteze iluziile este stăpânul său; cine încearcă să i le distrugă, întotdeauna va sfârși ca victimă a sa”.
Citiți și:
Israelul se scufundă tot mai mult în tiranie
Rothschild recunoaște că acest clan a creat Israelul
yogaesoteric
15 februarie 2019