„Religie fără religie” sau spiritual but not religious: ce se petrece când vrei să faci „folositoare” ora de religie

O nouă idee frământă creierele creatorilor de pedagogii: un modul integrat de educație financiară și religie, în locul orei de religie. Ideea a fost formulată într-un articol de Daniela Vişoianu, consilier din Ministerul Educației: „Ora de religie la liceu, de la dogmă la nevoile adolescenţilor de a fi pregătiţi pentru viaţă”. Intenția este de a rupe religia de predarea ei tradițională.

De ce, de unde? Se crede că acestea ar fi nevoile adolescenților, iar această idee este o variantă de a face religia utilă, care altfel ar bălti în dogmatism și irelevanță. De pildă, elevii ar fi cazul să învețe cât costă un divorț, cât costă un copil, cât te costă un mariaj sau, de ce nu, o căsnicie.

Iată câteva întrebări care, ni se spune, i-ar frământa pe adolescenți. În epoca planificărilor, este necesar să știi ce alegeri să faci, măcar din punct de vedere financiar.

Că oamenii nu funcționează așa nicăieri este destul de clar, dacă raportezi, de pildă, rata fertilității, rata căsătoriilor etc. la venituri sau salarii. Astfel, îți dai seama că dacă fertilitatea și căsătoriile sunt într-un declin serios în vest, în schimb ele par să scadă mai puțin în estul Europei, adică sunt mai mari.

În același timp, salariul mediu pe oră în România lui 2024 e penultimul cel mai mic din Europa. Sub ea se află, evident, Bulgaria, dar cu rate și mai mari de căsătorii și fertilitate. Deci nu lipsa banilor pare să fie factorul principal de stres în vest, în orice caz nu așa cum este în estul Europei, confruntat cu lipsuri financiare mai mari. Și cu toate astea, ai căsătorii și rate de fertilitate mai mici în vest și mai mari, încă, în țări precum România și Bulgaria. Deși în declin. Ca atare, decizii esențiale de viață, care ne desenează până la urmă decisiv o traiectorie, nu se iau întotdeauna doar după criterii financiare. Ci mai este și un altceva acolo. Alte nevoi.

Între noi fie vorba, aici băltește o confuzie între educația financiară (clasa a VIII-a) și ideea de planning – un planning general: financiar, familial, personal.

Despre cealaltă parte a problemei, și anume ora de religie, mai exact religie și educație financiară, am mai multe de spus.

Să clarificăm un prim aspect. Punctul de pornire este din start greșit. Nevoile și curiozitățile adolescenților sunt fără îndoială importante, dar nu acesta e modul de abordare sau oricum nu asta înseamnă educație centrată pe elev.

Dacă ne-am modela educația doar în funcție de ideile lor, probabil că situația ar ajunge foarte repede să arate ca în Harry Potter sau The Hunger Games, cele mai citite cărți printre adolescenți, sau Minecraft, unul din cele mai jucate jocuri. În plus, într-o lume în care puține aspecte coincid, de pildă, estimările inițiale cu costurile reale finale privind doar renovarea unui simplu apartament, acest mod de a pune problema pare insuficient.

El nu e complet lipsit de importanță, să ne înțelegem, dar cu siguranță problema nu este doar de ordin financiar, așa cum rezultă din simpla comparație dintre societățile mai prospere și liberale din Occident și țările mai sărace și conservatoare est-europene, unde valorile morale mai degrabă decât motivele financiare par să fie prioritare în asemenea alegeri. Și nici nu reprezintă o temă cu care să îi atragi pe adolescenți prea mult, cel puțin nu la sfârșitul clasei a VIII-a sau la începutul liceului.

Este greșit inclusiv pentru că adolescenții au nevoi de care nu sunt perfect conștienți, dintr-un motiv sau altul (adesea mediul extrașcolar în care trăiesc se petrece să nu fie prea stimulativ), iar a-i ajuta să înțeleagă puțin despre ceva, mai degrabă decât nimic despre totul e, cu siguranță, mai folositor. Eticile religioase nu pot fi rupte de contextele lor teologice și contextele de viață și experiență ale celor ce cred, fără a face din ele altceva și a le lipsi de sens.

Să mai adăugăm, întrucât e relevant, că procentul femeilor americane, care au trecut printr-un program de planning familial și își regretă decizia de a nu avea copii în prima perioadă de fertilitate, a sărit de la 10% la 20% între 1985-2005, conform unui studiu. Planning familial individualizat, să ne înțelegem, nu educație financiară colectivă. Altceva cred că ar fi necesar să fie discutat aici, cu șanse mult mai bune de a folosi în viață, dar nu poate fi un subiect de educație financiară și poate nici măcar de planning.

O concluzie provizorie în acest punct este că cineva nu pare să înțeleagă nimic despre nimic. Nevoile și preocupările adolescenților sunt mai degrabă altele, deși trăiesc într-o lume în care se planifică mult. Asta poate și pentru că trăiesc în cea mai individualistă și hedonistă dintre epoci, care în societățile prospere a condus deja la degrevări și modificări de life style, altădată de neconceput. Or asta nu are cum să nu îi afecteze, plus cultura concubinajului și a planning-ului, care altminteri au început să domine peisajul alegerilor morale și la noi. Există deja adolescenți care nici măcar nu au terminat încă liceul, nu se întrețin singuri și au aceleași hobby-uri, dar aleg să locuiască împreună, separat de părinți, ca niște cupluri, însă degrevate de răspunderile specifice unor oameni căsătoriți. Și mai sunt și încurajați în acest sens. Cultura comună (adică valorile și instituțiile ei, deci domeniul practicii) pare să fie cea care suferă mai mult, mai degrabă decât disciplina și conceptele financiare.

Să revenim însă la problema religiei. Scopul, unul dintre ele, ni se spune că este acela de a o scoate din irelevanța dogmatică în care se găsește, de a o face bună la ceva. Și ca s-o spun din capul locului, niciuna din cele patru opțiuni / topici prezentate în articolul amintit, precum abordarea comparativă a religiilor sau religia ca fenomen social, nu are vreo legătură cu educația financiară.

Imaginați-vă, de pildă, o discuție despre ascensiunea sufletelor în religia indiană (care a condus, într-un fel sau altul, la doctrina reîncarnărilor succesive și societatea de caste, atât de specifică Indiei) și alcătuirea unui buget sau decizia de a divorța, pe care ar fi necesar să ți-o lămurești sub aspect financiar din clasa a opta.

Cele patru opțiuni sau topici invocate, ca să le enumăr, sunt: istoria comparată a religiilor; religia ca fenomen social și filosofic, adică un fel de sociologie a religiei; etică și valori morale; în sfârșit, explorarea spiritualității personale într-un spațiu sigur. Nicio noutate până aici, poate cu excepția ultimului punct, care pare coborât dintr-un vis.

Cum spuneam, e greu să faci ca o discuție de educație financiară despre drepturile consumatorului sau banking instruments (sau chiar alegerea personală de a face un copil) să se potrivească cu ceva din zona comparată a religiilor și sociologia religiilor sau a unei etici transreligioase care s-ar putea să întâmpine dificultăți de alt ordin, teologic de pildă.

De altfel, situația pare să nu treneze prea mult în această zonă comparativă, întrucât este necesar să fie făcut totuși ceva în final cu aceste discuții și justificată într-un fel ideea inițială de a vorbi de educație financiară la ora de religie. Iar această direcție, pe care o impune o astfel de abordare comparativă dincolo de dogmă a religiilor, spre un fel de esență comună a tuturor religiilor, unde să fie accentuate câteva principii morale universale, dă naștere, de ce nu, unui soi de summum bonum al marilor religii sau unei noi versiuni de religie fără religie (religion without religion), la modă altminteri în Occident (spiritual but not religious), dar străină de țelul și practica oricărei religii dintre cele cunoscute.

Predarea dogmatică îl afectează pe intelectualul liber-cugetător, deoarece el e pentru o abordare dincolo de dogme. Pentru el, predarea dogmatică e probabil prea puțin, insuficient de plurală sau democratică și astfel periculoasă, adică o amenințare pentru diversitatea religioasă a lumii și, într-un fel, pentru noua și ambițioasa idee inerentă de umanitate transreligioasă: îi pregătim pe cei mai neștiutori dintre noi să fie o parte a acestei diversității, nu ca ortodocși sau catolici sau protestanți sau altceva, ci mai curând ca diversitatea însăși a întregului mapamond religios, redusă eventual la o esență comună. Pentru curiozitatea acestui tip de intelectual, se cuvine reamintit, conform unui inventar al religiilor, că doar în lumea protestantă există la ora actuală 45.000 de confesiuni, în general ireconciliabile*, care nu încetează să ridice întrebări. Se înțelege, discutate cu alte mijloace, de pildă Kevin Vanhoozer etc.** Va fi dificil!

Să ajungem și în punctul mai dureros al discuției. Înlocuirea orei de religie (dogmatice, ca să păstrez vocabularul) cu un curs de istorie comparată și sociologie a religiilor este o absurditate. Câteva motive le-am expus deja. Încercând să îi înveți pe copii câte ceva despre toate, sfârșești prin a nu-i învăța de fapt nimic.

Dacă mă întrebați pe mine, mult mai folositor ar fi dacă ai lăsa ora de religie așa cum este, i-ai încuraja pe profesorii de religie să predea religia dogmatică, nu să fie emisarii unui soi de creștinism redus la esențe care nu există sau ecumenism de facto (fiindcă asta se petrece deja la unele ore de religie în școli), sau emisarii vreunui ghiveci de educație financiară și istorie sau sociologie a religiilor, și i-ai trimite pe adolescenți la biserică, așa cum se petrecea la începutul anilor ’90.

Nu am intenția de a oferi un curs despre ceva acum, la final, ci doar aș creiona principalele obstacolele în calea oricărei versiuni transreligioase de teologie / etică, de religie fără religie, care ar putea să ne facă să pierdem vremea.

1) Sociologia și istoria comparată a religiilor sunt ceea ce în mod curent numim, metodologic, știință. O știință a religiei care funcționează în paralel și adesea în conflict cu conștiința sau înțelegerea de sine a religiei, care este teologia în sensul cel mai larg. Între știință și teologie diferența este capitală. Dacă sociologia și istoria comparată a religiei, care s-au format prin analogie cu științele naturale, tind să dea religiei o înțelegere psihologică sau socială, teologia în schimb începe și se încheie cu credința.

Metoda teologiei este lex orandi, lex credendi (legea rugăciunii este să ai credință). Teolog, credeau Sfinții Părinți, este doar cel ce se roagă. „Cercetarea fenomenului religios de către cineva căruia îi este complet străin nu este de natură să ducă la concluzii valabile”, o spuneau foarte bine cei care s-au ocupat de primul manual de istoria religiilor de liceu (Istoria religiilor pentru învățământul preuniversitar, 1991).

John Milbank este cel care a identificat științele sociale cu o formă de religie sau teologie seculară și a conchis că singura alegere este nu între știință și non-știință, ci între religie și neoreligie; religie seculară, întrucât întreaga moștenire a gândirii despre adevăr, onestitate, amabilitate, iubire etc, spune el, are un background metafizic în întregime religios. Secularitatea sau rațiunea seculară este o formă de teologie perversă care funcționează ca și cum Dumnezeu nu există, separat de narativele și practicile credinței creștine (methodological atheism). Milbank a respins, din acest motiv, atât științele sociale ca doctrine ale unei ideologii seculare (neoreligie), cât și neutralitatea domeniului sau spațiului public, dominat de gândirea sau rațiunea seculară, ca profund îndreptate împotriva religiei și a bisericii,*** ceea ce nu e greu de verificat în atitudinea elitelor de astăzi față de religie în general și biserică. Background-ul unor idei ca aceasta este un rezultat al ideologiei seculare.

Pe scurt, ideea de a renunța la predarea dogmatică a religiei în favoarea unei istorii comparate sau sociologii a religiilor prezintă acest minus ontologic fundamental, care nu poate fi compensat de nimic, dacă adolescentului îi lipsesc noțiunile și experiența pe care practica și/sau legătura strânsă cu biserica le oferă. În egală măsură, prezintă un alt minus esențial, întrucât este învățat să gândească doar dintr-o perspectivă seculară și/sau scientistă (methodological atheism).

Dincolo de dificultățile de ordin filosofic, pe care le ridică o asemenea paradigmă, consecințele sunt imense, mai ales dacă contextul e favorabil. Câteva se văd deja în inadecvarea noilor generații față de valorile și vechile forme și structuri de existență morală și socială, care are un aspect radical și demolator, de pildă mișcarea woke. Păstrarea și predarea religiei de către preoți și profesori pregătiți în facultățile de teologie, în aceste condiții, e poate ultimul mohican al unei educații publice încă normale, aflată pe punctul de a fi nivelată, riscând să fie definitiv preschimbată într-un instrument de îndoctrinare seculară și/sau neoreligioasă.

2) Ideea de a ne focaliza pe aspectul etic al religiei / religiilor într-un dincolo de dogmă creează mai multe probleme decât rezolvă. A te situa dincolo de dogmă, într-o formă sau alta de religie fără religie, este un ecou al încercărilor de a concepe etica drept un domeniu autonom, începând cu epoca iluministă.

Astfel, respingând concluziile teologiei medievale, conform cărora ceea ce ține de domeniul esențelor poate fi cunoscut de facultățile umane ‒ un impuls a venit, de pildă, și din direcția respingerii argumentului ontologic medieval, pe motiv că face o confuzie între existență și atributele ei ‒, filosofia iluministă a respins posibilitatea ca Dumnezeu să fie sursa și țelul moralității creștine, căutând baza moralității, în aceste condiții, în rațiunea practică (un vol. excelent este Roger Scruton, Kant, Humanitas, 1998).

Aceasta ne duce din nou cu gândul la cuvintele lui Milbank că gândirea așa-zis nonreligioasă este pe fond o formă de religie perversă, profund anti-religioasă, susținută de practicile și filosofiile seculare, nu ceva apărut natural doar prin simpla îndepărtare a influenței religiei. Dar nu acest aspect mă interesează să îl demonstrez. Semnalul pe care îl dau majoritatea teologilor este că a desprinde etica de contextul ei teologic și contextul de viață și experiență al celor ce cred înseamnă a face din ea altceva și a o lipsi de sens.

John Zizioulas, de pildă, a argumentat în favoarea caracterului profund eshatologic al eticii, recunoscând realitatea păcatului și a sfințeniei ca o problemă ontologică mai degrabă decât morală. Obiectivul eticii nu este corectarea unui păcat sau dobândirea unor virtuți în vederea unei socialități mai bune sau a perfecțiunii morale, ci sfințenia, fiindcă păcatul sau răul este descris nu ca o încălcare a unei legi, ci „ca o consecință a rupturii comunității dintre Creație și Dumnezeu și a sclaviei față de moarte”.

Rezolvarea nu poate veni în acest caz de la morală, oricâte virtuți am dobândi, ci doar de la ontologie, o ontologie ancorată în noua viață în Hristos, în care am intrat prin botez. Nu întâmplător, Zizioulas ne amintește că termenul „etică” era necunoscut în tradiția ortodoxă până de curând, întrucât morala se confunda cu noua viață în Hristos și astfel cu sfințenia al cărei țel era, în același timp. Și este foarte atent să precizeze cadrul trasat de ontologia eshatologică a bisericii atunci când vorbește de etică, de pildă esența ontologică a eticii (ontological essence of ethics).****

Iar Vigen Guroian va puncta că dacă ortodocșii ezită să vorbească de morală ca de o disciplină separată, este fiindcă „moralitatea este strâns legată de sacramente, binecuvântări și doxologie…….

În etica Bisericii de Răsărit, moralitatea are de-a face în principal cu țelul credinței în sine, restaurarea imaginii lui Dumnezeu în ființele umane, theosis-ul lor sau creșterea în sfințenie și asemănarea cu Dumnezeu. Dragostea este sacramentul sau tratamentul care vindecă păcătoșenia umanității și condiția mortalității, fiind totodată energia care unește persoanele în comuniune cu Dumnezeu.

În această viziune, nu există așadar loc pentru autonomia eticii. Mai curând etica este un mod uman deosebit de realizare și trăire a adevărului existenței. Dublul țel al moralității umane este sfințenia și nemurirea”(p. 216-7).*****

Ca și Zizioulas, Guroian punctează aspectul ontologic al eticii. El spune că Dumnezeu a imprimat datoria în inima omului ca un imperativ înnăscut, dar că de fapt creștinismul răsăritean nu a acceptat niciodată dualismele dintre natură și grație și lege și evanghelie ale Occidentului catolic medieval și protestant, care au condus acolo la dezvoltarea eticii și teoria dreptului natural. Fiindcă Întruparea lui Dumnezeu este mijlocul prin care păcatul și moartea sunt îndepărtate, iar prăpastia dintre Dumnezeu și creatură e depășită.

Mântuirea nu a fost și nu este un corectiv moral sau un remediu al păcatului originar. Mântuirea este o continuare, spune Guroian, a acțiunii creatoare a lui Dumnezeu în lume și a perfectibilizării, întrucât țelul ei este ca toate creaturile, dar în mod special omul, creat după propria imagine, să fie atrase „într-o mereu mai mare comuniune cu ființa lui Dumnezeu Treimic”. Etica nu poate fi atunci decât teocentrică. Guroian continuă: „Ea depinde de pocăință (metanoia) și credința în adevărul mântuirii și al vieții eterne, revelate deplin de Dumnezeu în Iisus Hristos.”

Ca să închid această discuție despre o morală fără sau dincolo de Teologie, cel care a punctat excelent problemele unei asemenea morale, în același timp cu soluționarea lor, este părintele John Breck:

„Dacă există în prezent atâta confuzie în privința luării deciziilor etice, aceasta nu se petrece din cauza noutății şi complexității problemelor cu care ne confruntăm. Motivul principal este faptul că disciplina eticii a fost tăiată de rădăcinile ei teologice. Dacă e să se constituie ca o veritabilă «teologie morală», reflecția etică este necesar să pornească de la credința Bisericii şi să o exprime pe aceasta.

Ea este necesar să înceapă şi să sfârşească cu convingerea că Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viața, temelia şi finalitatea oricărei acțiuni morale, oricât de specifică (concretă) sau trivială ar părea. Etica este teologie aplicată, teologia în acțiune. Ca atare, ea îşi găseşte cea mai elementară şi elocventă afirmare în cunoscuta exhortație liturgică ce încheie multe slujbe ortodoxe: «Pe noi înşine şi unii pe alții şi toată viața noastră lui Hristos Dumnezeul nostru să o dăm».”******

Nu e nevoie de comentarii elaborate, părintele Breck e lămuritor. Reflecția etică este necesar să pornească de la credința bisericii și să o exprime pe aceasta. Confuzia și problemele apar tocmai fiindcă etica a fost tăiată de rădăcinile ei teologice și contextul de viață și experiență al celor ce cred, nu invers. Părintele Breck a exprimat aici întreaga convingere a bisericii că etica creștină este fundamental teonomă sau teocentrică, este teologie aplicată. Iisus Hristos este temelia și finalitatea oricărei acțiuni morale.

Pe scurt, ideea de a oferi un fel de curs combinat de probleme financiare și istorie comparată și sociologie a religiilor la și în locul orei de religie este de natură să genereze mai multe probleme decât rezolvă, atât morale, cât și practice, sfârșind prin a spori confuzia și dilemele. Nu spun că între economie și religie nu există punți, departe de mine, dar acest mod de a face religia atractivă, dezbrăcând-o de caracterul ei dogmatic și organizat, dând impresia că rolul religiei este de a cârpi viața socială, e cum nu se poate mai greșit și departe de adevăr.

Încercările de acest tip nu au început cu articolul amintit la început, să ne înțelegem, și probabil nu se vor sfârși, dar acum au găsit la guvern și ME unii consilieri fără cunoaștere a fenomenului religios.

Nota bene: Singurul mod de a discuta despre economie și religie într-un mod convenabil pentru ambele este cel care depășește separatismul dintre natură și grație, sacerdotium et regnum sau sacru și profan, și face din economie mijlocul prin care, așa cum spunea Serghei Bulgakov, va reda creația sensului și identității ei esențiale. Doar păstrând sau căutând să susțină această legătură cu sensul sau identitatea esențială a ceea ce există (natura naturans), activitatea economică sau acțiunea omului asupra acestor aspecte (natura naturata) nu va degenera în ceva mecanic și întunecat, contribuind la transformarea lumii într-un cosmos, în sensul originar al cuvântului.*******

Nu acesta este cazul lumii în care trăim. Și, din păcate, nici nu există o asemenea cultură și valori la unele figuri din sfera de decizie și programe pedagogice.

Autor: Constantin Bălășoiu

Note:

* Donavyn Coffey, “Why does Christianity have so many denominations?”, iulie 29, 2022, https://www.livescience.com/christianity-denominations.html

** Kevin Vanhoozer, Holy Spirit and Scripture, https://youtube.com/watch?v=jU6LUHL_hCA&feature=share

*** John Milbank – The Myth of the Secular, https://youtu.be/M7Jd0kL0plo?si=aJ60ojr2hbSeOKjN

Radical Orthodoxy: an overview, https://www.hprweb.com/2018/07/radical-orthodoxy-an-overview/

****John Zizioulas, “Ontology and Ethics”, Sabarnost 6, 2012, https://www.scribd.com/document/422822884/John-Zizioulas-Ontology-and-Ethics-Sabornost-Vol-6-2012

***** Vigen Guroian, “Differentiation in Christian Ethics”, The Blackwell Companion to Religious Ethics, 2007, http://ndl.ethernet.edu.et/bitstream/123456789/10877/1/14.pdf.pdf

****** John Breck, Darul sacru al vieții, Patmos, 2001, https://archive.org/details/John_Breck-Darul_sacru_al_vietii/mode/2up

******* Daniel Paine and Christopher Marsh, “Sergei Bulgakov’s Sophic Economy: An Eastern Orthodox Perspective on Christian Economics”, Spring 2009, https://christianeconomists.org/article/sergei-bulgakovs-sophic-economy-an-eastern-orthodox-perspective-on-christian-economics/

Citiți și:
Noua Religie Mondială (I): Schimbarea conștiinței umane în susținerea Agendei 2030 – Primul proiect-pilot – Strategia: crize catalizatoare
Televiziunea și școala – dar nu cum credeți (Jacques Barzun) (I)

 

yogaesoteric
1 octombrie 2025