Rezultatele experimentului lui Deikman

Rezultate
Au existat fenomene experimentate într-o anumită măsură de către toţi subiecţii, dar au apărut de asemenea şi percepţii individuale foarte intense.

Fenomene comune pentru toţi subiecţii
Percepţia vasului:
Toţi subiecţii au relatat modificarea percepţiei vasului. După o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, ei au remarcat o intensificare a culorii vasului: un albastru mult mai profund; „mai viu” a fost expresia cel mai des utilizată. Subiecţii au notat de asemenea că vasul devenea mai luminos în timp ce tot ceea ce se mai afla în câmpul lor vizual nu se mai distingea şi era întunecat. Vasului i s-a atribuit destul de frecvent atributul de „luminos”, ca şi cum ar fi fost o sursă de lumină. De exemplu, subiectul B, în şedinţa a şasea, nota: „Vasul a fost cu mult mai albastru de data asta în comparaţie cu dăţile trecute… era mai întunecat şi mai luminos în acelaşi timp.” Un alt efect experimentat de subiecţi a fost o instabilitate a formei vasului, a mărimii sale, o pierdere a celei de-a treia dimensiuni şi o difuzie sau pierdere parţială sau totală a limitelor perceptuale. Suplimentar, s-a remarcat mişcarea vasului. Subiectul C, şedinţa a opta: „Apoi şi-a schimbat forma radical. Era tot forma unui vas, schimbarea era proporţională, dar exista şi o ondulaţie în sus şi în jos, o astfel de mişcare, nu doar la capetele vasului.” Subiectul A, şedinţa a patra: „Liniile exterioare ale vasului au dispărut. Aveam atunci impresia că ele pur şi simplu se dizolvă în întregime, iar vasul părea a fi un fel de fluid albastru… ceva foarte fluid…. un gen de mişcare.”
Percepţia timpului:
Toţi subiecţii au perceput că timpul trecea foarte repede, că durata unei meditaţii era mai scurtă decât timpul înregistrat pe ceas. Dacă însă exista o permanentă luptă pentru a atinge sau menţine concentrarea, iar perioadele de succes nu existau, subiecţii percepeau o durată foarte lungă a şedinţei.
Percepţii conflictuale:
Rapoartele subiecţilor au arătat că ei au experimentat astfel de percepţii. Subiectul B, şedinţa a treia: „Cu siguranţă îmi ocupa câmpul vizual”, iar câteva minute mai târziu: „Nu reuşea deloc să-mi ocupe câmpul vizual.” În cea de-a şaptea şedinţă, tot el, referitor la peisaj: „…este multă agitaţie… dar nu este agitant (agitaţie)… este plăcut…” În general, subiecţii au considerat foarte dificilă descrierea sentimentelor şi a percepţiilor lor din timpul meditaţiei. „Este foarte greu de spus în cuvinte”, a fost un comentariu frecvent. Această dificultate părea că se datorează parţial dificultăţii de a descrie experienţa fără termeni contradictorii şi nepotrivirii termenilor din vocabularul lor descriptiv cu ceea ce experimentaseră în meditaţie.
Dezvoltarea barierelor
împotriva stimulilor:
Unul dintre scopurile principale ale experimentului a fost verificarea ipotezei că în timpul practicii subiecţii contruiesc bariere psihice organizate şi stabile, împotriva stimulilor perturbatori interni sau externi. S-a remarcat o creştere gradată a abilităţii de a ţine departe agenţii perturbatori. Acest fenomen a avut două componente: 1) o descreştere a efectului de distragere a stimulilor, 2) o descreştere a înregistrării conştiente a stimulilor.
Subiectul A a afirmat că ceea ce era la început o activitate care cerea efort a ajuns ca la sfârşitul seriei de şedinţe să nu mai presupună nici un fel de efort. După cum spunea: „a închide exteriorul” a devenit „natural”. Mai specific, după a şasea şedinţă, subiectul A a remarcat: „Sunt sigură că în acel moment era blocată perceperea sunetelor. În acel moment tot ceea ce era exterior ieşise din conştienţa mea… când ea a revenit, am putut auzi din nou înregistrarea. În acea secundă nu auzeam absolut nici un sunet. Era ca şi cum întreaga lume ar fi fost cufundată în tăcere.” Această stare a mai fost atinsă de subiectul B, în cea de-a noua şedinţă: „Cred că am auzit cam o pătrime din ticăiturile ceasului. Sunt sigur că nu le-am auzit pe toate. Celelalte sunete au fost ca şi inexistente.” În cea de-a douăsprezecea şedinţă, subiectul B a afirmat: „…sunetele nu sunt atât de supărătoare. Există un anumit grad de control…. un fel de generalitate… familiaritate… am învăţat într-un fel să le ţin departe.”
Cel mai puţin deranjant stimul a fost muzica liniştită (cu o linie melodică omogenă) şi volum scăzut. Foarte deranjante au fost pasajele în proză clar audibile care prezentau un anumit grad de interes personal pentru subiecţi şi pasajele de trecere de la un tip de sunet la altul. Subiecţii au afirmat că la început fiecare astfel de trecere îi scotea din stare. Spre sfârşit însă, pe măsură ce şedinţele au continuat, aceşti stimuli au devenit din ce în ce mai puţin deranjanţi.
Ataşarea personală de obiectul de meditaţie:
Foarte surprinzătoare a fost implicarea personală a subiecţilor în ceea ce priveşte vasul, judecând după reacţia pe care au avut-o în cea de-a treisprezecea şedinţă, în care nu se asculta decât caseta, iar obiectul de meditaţie fusese scos din cameră. Toţi subiecţii îşi îndreptau privirea spre locul unde fusese vasul şi părea că absenţa lui îi şochează. Subiectul B a glumit: „Hei, termină. Pune-l la loc. Unde l-ai ascuns?” El privea foarte des spre locul unde fusese obiectul şi părea deranjat. „Sunt dezamăgit să nu-l văd acolo. Este ciudat.” A spus de asemenea că vasul îi părea a fi cel important lucru din cameră şi absenţa sa era deranjantă. Subiectul A nu a făcut comentarii verbale, dar disconfortul era evident. Într-un interviu ulterior, el a spus: „Îţi aminteşti ce încântat fusesem prima oară – ca şi cum găsisem o jucărie. Iar ultima oară părea că am pierdut ceva important, mai important decât un simplu obiect neanimat cu care mă obişnuisem… era ca un fel de experienţă emoţională de nostalgie, de rămas-bun de la cineva care te învăţase ceva… era cel mai viu obiect din cameră.”
În timpul celei de-a treisprezecea şedinţe, subiectul A a fost mai puţin capabil de concentrare decât se aşteptase, iar vasul îi apărea mereu în minte. Subiectul C de asemenea vedea vasul cu ochii minţii, ca şi cum era acolo. În general, toţi subiecţii s-au comportat ca şi cum pierduseră ceva de care erau foarte ataşaţi.
Factorul plăcere:
Toţi subiecţii au fost de acord că şedinţele fuseseră plăcute, interesante şi valoroase. Când o neplăcere apărea, era datorată neliniştii în ceea ce priveşte pierderea controlului cerut şi sentimentului de eşec – că nu vor acţiona conform aşteptărilor.