România ca proiect geopolitic și interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale (IX)

479 0

O doctrină de politică externă a României

Reacții externe la doctrina de politică externă a României

În demersul de a-și pune în aplicare doctrina de politică externă, construită în scopul promovării intereselor sale într-un context internațional dificil, România a avut de întâmpinat reacțiile diferiților jucători regionali și globali. Mă voi referi aici, ceva mai pe larg, la poziția a doar patru dintre ei – SUA, Germania, Franța și Rusia.

Cu privire la China, mă rezum la a spune că ea a acceptat integral și fără nicio obiecțiune doctrina de politică externă adoptată de România în anul 1997 (în care, de altfel, deținea un loc important), pe care a considerat-o ca „refondând relația strategică sino-română” și cu referire la care „a arătat înțelegere” inclusiv față de dorința României de a intra în NATO (la a cărei extindere, altminteri, de principiu se opunea).

Înainte de orice altceva este obligatoriu, însă, să fie înlăturate criticile, adesea auzite, care afirmă că un anumit stat sau altul a avut sau are o atitudine ostilă față de România, spre deosebire de statele „prietene”. Adevărul se cere spus fără echivoc: nimeni nu are antipatii sau simpatii vis a vis de România; toți au interese și pe acestea le servesc. Când interesele unui membru al comunității internaționale intră în coliziune cu cele ale României, decisiv este raportul de putere între acesta și România. De menajamente nici nu poate fi vorba.

România nu este nici urâtă, nici iubită. Ea nu iubește și nu urăște. Dacă în concursul cu alții interesele acestora prevalează în detrimentul său, vina nu este a lor, ci este vina ei că nu a vrut (destul), nu a știut sau / și nu a putut să își impună punctul de vedere.

În acest context repet că nimeni, inclusiv România, nu are aliați sau inamici eterni. De aceea este înțelept să te porți cu orice aliat ca și când ți-ar putea deveni inamic, și cu orice inamic ca și când ți-ar putea deveni aliat. După cum tot înțelept este să te alături inamicului atunci când războiul cu el nu poate fi câștigat, decât să prelungești la nesfârșit un război pierdut.

Etern cu toții avem numai interese și nu există niciun principiu al loialității în relațiile internaționale care să ceară cuiva să își sacrifice interesele vitale pentru a le promova pe cele ale aliatului său. Toată lumea înțelege sau ar fi cazul să înțeleagă aceasta. Loialitatea constă în aceea că se renunță la o alianță numai în situații limită, după ce s-au făcut eforturi maxime pentru a se evita divorțul și s-au luat toate măsurile rezonabile pentru ca pierderile aliatului de care te desparți, survenite ca efect al despărțirii, să fie minime. Când congruența intereselor strategice dispare, parteneriatul strategic dispare și menținerea lui forțată dăunează tuturor.

Iată cheia în care să fie citite reacțiile externe față de doctrina de politică externă a României din anii 1990.

Poziția SUA

SUA a exprimat un interes major pentru încheierea Tratatului României cu Ucraina și pentru funcționarea trilateralei Polonia-Ucraina-România. Această poziție a fost adoptată în siajul doctrinei Brzezinski, doctrină potrivit căreia „Rusia fără Ucraina este o putere regională, în timp ce Rusia împreună cu Ucraina este un imperiu cu pretenții globale”. România și Polonia ar fi urmat să fie ancorele care să lege Ucraina de solul euro-atlantic și cele trei, împreună, constituie un baraj, întins de la Marea Baltică la Marea Neagră, care despart Rusia de Germania, împiedicând repetarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Se înțelege că Rusia și Germania nu aveau cum simpatiza cu asemenea demersuri.

În același timp, SUA a manifestat interes pentru trilateralele back-to-back România-Bulgaria-Turcia și România-Bulgaria-Grecia, ca modalitate de a ajuta la menținerea unei relații neconflictuale între Turcia și Grecia, doi aliați ai SUA în NATO cu vechi tradiții de inamiciție reciprocă. (Departamentul de Stat, așa cum se spunea într-o scrisoare a Secretarului de Stat, Madeleine Albright, adresată omologului român, a creat un colectiv care să studieze această formă de „diplomație trilaterală” promovată de România.)

În schimb, SUA a fost reticentă față de ideea ridicării României ca lider regional și față de aceea a apariției unui minibloc central, est și sud-est european în afara alianțelor inițiate și controlate de ea. În mod paradoxal, în timp ce Washingtonul critica statele central, est și sud est europene pentru incapacitatea de a coopera între ele (cooperare care ar fi exclus intervenția germană, rusă sau franceză în regiune), tot el împiedica orice coagulare în parteneriate locale care se situau în afara influenței sale, la o distanță mai mare decât lungimea brațului său și capabile, la limită, să îi forțeze mâna. Or, politica externă românească și doctrina sa adoptată în 1997 tocmai asta se ambiționa să facă.

Totodată, SUA a respins orice sugestie privind purtarea de negocieri, direct sau prin intermediul NATO, cu statele foste comuniste din Europa centrală și orientală în bloc. Teza americană a fost aceea a evaluării separate a candidaturii fiecărui stat doritor să intre în alianță cu SUA, atât în format bilateral cât și în format multilateral, potrivit „meritelor” fiecăruia – adică a plus valorii pe care fiecare o putea furniza Americii. (În acest sens, în primăvara anului 1997 au fost lansate „principiile de la Sintra”, referitoare la primirea de noi membri în NATO; prilej cu care șeful diplomației române l-a înfruntat pe colegul american de o manieră care a creat mari emoții la Washington, dar care apoi a permis un dialog sincer și decomplexat.) În final, nu principiile au contat, ci calculele politice.

Poziția Germaniei

Germania s-a remarcat prin opoziția față de o politică aptă a crea un bloc central-est european de state care și-ar fi putut afla și negocia securitatea împreună. Dimpotrivă, Berlinul a urmărit fragmentarea Mittel Europei pentru a o controla mai ușor și a o tranzacționa mai simplu, în special cu Rusia. Până la intervenția armată a Rusiei în Ucraina, orice demers de politică externă ar fi inițiat România ținea seama de antanta germano-rusă. Se pare, însă, că Berlinul a întreținut cordialitatea și caracterul special al relației cu Moscova numai pentru a câștiga timp ca să își regleze toate conturile cu aceasta de îndată ce se va fi ivit un moment potrivit și mai ales pentru a împiedica un acord ruso-american încheiat fără participarea sa. În ceea ce o privește, România era interesată de un asemenea acord, încheiat în condițiile în care era partener strategic al SUA și întreținea o relație normală cu Rusia.

Politica germană a fost aceea de a privilegia statele membre ale Grupului de la Viszegrád, în general și în special în raporturile cu România. Prin aceasta Germania a urmărit să scape de statutul statului de primă linie față în față cu puterea Rusiei și totodată să traseze o linie de demarcație între partea sa din Mittel Europa și cea lăsată la dispoziția Rusiei. Pentru Berlin, Balcanii continuau să nu merite nici măcar „viața a doi grenadieri din Pomerania” (după expresia lui Otto von Bismarck) și de aceea ei ar fi urmat să fie lăsați Rusiei, după ce se vor fi extras de acolo statele catolice, iar România (preferabil cea extracarpatică) urma să fie drumul de trecere al rușilor spre sud-estul ortodox (pravoslavnic) al Europei. O atare viziune era total incompatibilă cu doctrina de politică externă a României și cu bilateralele, trilateralele și cvadrilateralele lansate în conformitate cu aceasta.

Ca stat dunărean, Germania era interesată să își asigure apărarea intereselor în Marea Neagră, drept pentru care a ajuns la o adevărată antantă germano-ruso-turcă în regiunea pontică. O asemenea schemă se ciocnea de teza românească potrivit căreia „Marea Neagră să aparțină riveranilor”. România era dispusă să accepte ca interesele germane în aceea regiune să fie recunoscute și promovate, dar asta numai prin intermediul ei, după ce va fi ajuns membru al UE și astfel UE ar fi devenit o entitate politică riverană, și numai în măsura în care erau armonizate cu interesele vitale românești.

În mod firesc, Germania se opunea renașterii proiectului intermarium (conceput în perioada interbelică de mareșalul Pilsudski și susținut acum de SUA, inclusiv, mai târziu, prin „Inițiativa celor trei mări”) care ar fi prezentat pentru ea riscul ridicării unui zid apt a îngreuna, dacă nu chiar a zădărnici, revenirea la strategia sa impusă de rațiuni geopolitice perene, rațiuni ce au primit cândva, (aparent) întâmplător, numele lui Ribbentrop și Molotov.

Germania aprecia dorința României de a intra într-un parteneriat strategic cu ea, similar celui convenit de România cu SUA și cu Italia (la urma urmei România era punctul cel mai avansat de expansiune a culturii germane), dorind chiar să ia locul Franței ca interlocutor legitim al României în dialogul strategic european (spre iritarea, uneori nedisimulată a Parisului), dar nu a putut accepta să își redefinească interesele strategice în contextul unei asemenea relații și spre a-i asigura viabilitate, armonizându-le cu cele românești. De aceea, proiectul parteneriatului strategic româno-german nu a prins viață.

Poziția Franței

Înainte de reunificarea germană, Franța a fost gata să ofere Rusiei o Ungarie Mare în schimbul opoziției față de unificarea Germaniilor de est și de vest. După reunificarea germană a văzut în „sora” română avanpostul Franței în Europa de est și la Marea Neagră, în vecinătatea imediată / apropiată a Rusiei.

Franța respingea, însă, doctrina românească de politică externă în partea esențială care favoriza parteneriatul strategic cu Germania (iar nu cu Franța) și preconiza apropierea strategică de SUA.

În oglindă cu destinul inițiativei române privind parteneriatul româno-german, Franța dorea un parteneriat strategic cu România, întrucât acesta i-ar fi putut aduce avantaje politice și economie în competiția generală europeană (în special competiția cu Germania și Italia în cadrul UE), dar România nu avea interese strategice congruente cu cele ale Franței. (De pildă, Parisul dorea să aibă România în NATO și o sprijinea în acest sens cu gândul că astfel va putea, în schimbul abandonării ei, să primească o poziție de comandă în flancul sudic al alianței, dar nu se grăbea să o aibă concurent în UE.)

Pentru a mai calma iritarea Parisului și în speranța de a primi sprijinul său în UE, unde România era condamnată la un statut de mâna a doua, Președintele Băsescu a acceptat, mult mai târziu, să proclame un parteneriat special franco-român, care, însă, simplă cochilie vidă, nu a adus nimic românilor, în afara satisfacției de neinvidiat de a oferi un al doilea „comisar european francez” (sic!) în persoana lui Dacian Cioloș.

Poziția Rusiei

Până la revoluțiile portocalii, prioritatea Rusiei a fost aceea de a se asocia cu Occidentul colectiv pentru ca împreună cu acesta să delimiteze sferele de influență în Europa de est (cu România plasată pe drumul rusesc spre slavii și ortodocșii din Balcani).

Deși nu ostilă sistemic României, Rusia nu putea vedea cu ochi buni nici opțiunea exclusivistă a Bucureștiului pentru integrarea euro-atlantică (de multe ori liderii politici români au încercat să își dovedească atașamentul față de valorile occidentale și loialitatea față de puterile occidentale criticând fără rost Rusia și afișând atitudini inamicale față de ea), nici politica sa de vecinătate orientată spre construirea unor structuri de rezistență locale ale unei arhitecturi de securitate aflate în afara controlului Moscovei (ca și a partenerilor occidentali ai acesteia, de altfel). În mod special, Rusia a fost (și este) alergică la orice formule geopolitice care amintesc de „cordonul sanitar” al lordului Curzon (precum patrulaterul România-Republica Moldova-Ucraina-Polonia, urmat în anii 2000 de „Inițiativa celor trei mări”).

Rusia a evoluat de la circumspecție la opoziție față de orice încercare de a deplasa Ucraina spre alianțele occidentale. Dacă asocierea politică, integrarea economică, uniformizarea legislativă și interoperabilitatea instituțională ale Ucrainei cu UE au fost, în cele din urmă, admise (dar și aceasta în condițiile unei cooperări aprofundate și ale unui „parteneriat pentru dezvoltare” între Rusia și UE, care să evite, printre altele, deschiderea fără reciprocitate a pieței ruse pentru mărfurile și serviciile agenților economici vest și central europeni), intrarea Ucrainei în NATO a fost barată prin „linii roșii” a căror trecere însemna (și a însemnat) războiul și dezmembrarea statului ucrainean.

Tocmai pentru a se evita un asemenea deznodământ, s-a crezut că este util să fie alimentate tensiuni între România și Ucraina. (Kievul a cooperat, conștient sau nu, la exacerbarea acestor tensiuni, alături de agenți de influență din societatea românească, infiltrați sau exploatați în orb, mandatați sau idioți utili.)

Pe de o parte, Rusia nu a făcut României nicio ofertă personalizată în materie de securitate, preferând să trateze cu ea prin intermediul liderilor alianțelor din care făcea parte sau spre care se îndrepta. În puținele ocazii în care Bucureștiul a cerut Moscovei să își definească o „politică românească”, independent de relațiile Rusiei cu Occidentul colectiv în care statul român se integrase sau aspira să se integreze, răspunsul a întârziat (poate și din cauza suspiciunii privind nesinceritatea unor asemenea cereri) suficient de mult pentru ca „fereastra de oportunitate” să se închidă. Noii aliați occidentali ai României au acționat în același sens, ei preferând să fie singurii interlocutori ai Rusiei referitor la relațiile acesteia cu vecinii săi și cu arhitectura de securitate din Europa de est, de la Marea Neagră și Gurile Dunării.

Pe o astfel de linie s-a ajuns ca, mai ales după 2014, atât UE cât și SUA să interzică României purtarea unui dialog în nume propriu și, cu atât mai mult, în interes propriu, cu Rusia (ca de altfel, și cu China). Bucureștiul a acceptat, din nefericire, această situație, iar Moscova nu a făcut eforturi pentru a o modifica.

Pe de altă parte, Rusia a apreciat că România nu reprezenta un pericol similar celui polonez sau baltic, nefiind un neprieten ereditar. De aceea se credea că ea va rămâne într-o relație constructivă cu vecinul rus, chiar și în condițiile intrării în NATO și UE.

Moscova a calculat că, în mod obiectiv, românii nu aveau de ce vedea în Rusia o amenințare sistemică, în același timp ei având o serie de interese strategice similare cu rușii (în special în ceea ce privește edificarea unei ordini globale multipolare simetrice a cărei stabilitate să fie garantată de un sistem universal al echilibrului puterilor). Aceasta poate fi o explicație pentru care Rusia nu s-a străduit nici să împiedice intrarea Românei în NATO și UE, nici să își apropie România oferindu-i argumente de natură a-i stimula înclinații parteneriale.

Citiți continuarea articolului

Autor: Adrian Severin

Citiți și:
E vremea resetării alianțelor (I)
La negocierile pentru lumea post-unipolară, noi tot între mese vom cădea?
yogaesoteric
22 mai 2024