România ca proiect geopolitic şi interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale (VII)

527 0

O doctrină de politică externă a României

După schimbarea de regim politic (reforma de sistem) intervenită în anii 1989-1991, până în anul 1997, România a avut o politică externă inerțială și reactivă, continuând să se deplaseze, fie și numai cu timiditate, pe liniile vechii politici externe antedecembriste, transpusă în contextul în care căuta înlocuirea vechilor sale alianțe estice cu alianțe occidentale, și reacționând, de regulă ezitant și prin tatonări, la evenimentele care se petreceau într-o lume aflată ea însăși în tranziție. Din 1998, se pornește, la început mai încet, iar apoi din ce în ce mai repede, pe panta subordonării față de agendele geo-strategice și geo-economice ale principalilor actori ai ordinii europene și mondiale. Din această alunecare nu ne-am mai oprit.

Între aceste două intervale de timp se plasează anul 1997 când a fost concepută o doctrină de politică externă românească și s-a trecut, din păcate pentru o durată de aproximativ numai un an, la aplicarea ei. Cu unele ajustări, această doctrină rămâne valabilă și astăzi întrucât surprinde constantele geografiei românești și aspirațiile istorice eterne ale poporului român.

Doctrina celor trei cercuri concentrice

Doctrina în discuție putea purta numele de „doctrină a celor trei cercuri concentrice”. Ea distingea, în cadrul marelui grup al actorilor străini relevanți pentru promovarea agendei naționale românești în lume, între vecini, puterile regionale și puterile globale, fiecare categorie fiind așezată în cerc în jurul unui centru comun reprezentat de România însăși.

Pentru a se putea manifesta dezinvolt și a-și face obiectivele acceptate pe oricare dintre aceste cercuri, România era necesar să își pună în aplicare și să obțină succesul în promovarea unei strategii a „reconcilierii” care avea atât componente interne cu relevanță externă – reconcilierea interetnică, interconfesională și istorică, cât și componente nemijlocit externe.

Reconcilierea interetnică se referea la relațiile dintre majoritatea română și minoritățile naționale, cu special accent pe minoritatea maghiară. Aceasta urmărea să permită stabilirea de raporturi raționale și constructive cu vecinul Ungaria, dar și cu statele de cultură germanică (Germania, Austria etc.), pentru care teoria națiunii organice și legătura cu trecutul erau esențiale.

Pentru realizarea unei asemenea reconcilieri era necesar să se recunoască minorităților naționale statutul de cofondator al statului român modern (inclusiv al României Mari), caracterul civic și multicultural al statului român, natura originară, iar nu derivată, a drepturilor culturale conferite persoanelor aparținând minorităților naționale, minorități care nu erau tolerate, ci direct îndreptățite să trăiască pe teritoriul statului român. De asemenea, era necesar să se asigure, prin măsuri afirmative (de discriminare pozitivă) o egalitate reală (în primul rând egalitatea de șanse) între majoritari și minoritari, precum și asocierea minorităților la guvernarea statului român în integralitatea sa.

Reconcilierea interconfesională privea raporturile dintre biserica ortodoxă română și biserica romano-catolică (în acest sens vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România era privită ca o deschidere istorică de-a dreptul revoluționară), dar mai ales raporturile ortodocșilor cu greco-catolicii (biserica ortodoxă unită cu Roma). De aceasta depindea amploarea și eficacitatea acțiunii externe românești în lumea catolică, pornind de la caracterul și conținutul relației cu Vaticanul. Se preconiza, printre altele, obținerea sprijinului Vaticanului pentru marile proiecte internaționale ale României precum integrarea euro-atlantică, dar și spre aplanarea tensiunilor interne românești dintre ortodocși și greco-catolici. (În contextul acestor eforturi s-a luat și decizia, neuzuală în state care nu sunt majoritar catolice, ca Nunțiul papal să fie ex officio decanul corpului diplomatic acreditat în România.)

Reconcilierea istorică viza normalizarea raporturilor dintre republică și monarhie prin găsirea unui loc familiei regale române în ordinea constituțională republicană (reconcilierea între republică și monarhie), precum și prin recunoașterea obiectivă a meritelor monarhiei române în edificarea statului român modern. Dincolo de efectul consolidării unității spirituale a națiunii române, extrem de importantă în promovarea acțiunii externe naționale, faptul unei asemenea reconcilieri facilita relațiile României cu statele având regimuri monarhice (Marea Britanie, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Spania) și neutraliza unele dintre tezele propagandei anti-românești (printre care și cele absurde potrivit cărora România nu își accepta trecutul și, în același timp, era prea atașată de trecut).

Reconcilierea internațională avea în vedere în primul rând depășirea tensiunilor (multe având rădăcini istorice) care marcau raporturile României cu vecinii săi. De normalizarea relațiilor cu vecinii și, mai mult decât atât, de stabilirea unor parteneriate strategice cu ei depindea și depinde anvergura construcției relațiilor României cu puterile regionale (Franța, Germania, Italia, Rusia etc.) și cu puterile globale (SUA, China, Rusia etc.), dimensiunea, fezabilitatea și durabilitatea arhitecturii de securitate a României.

În contextul oferit de politicile de reconciliere, România a putut și poate lansa „Strategia parteneriatelor strategice” în format bilateral, trilateral și cvadrilateral cu statele din vecinătatea imediată și apropiată (Polonia, Ucraina, Republica Moldova, Ungaria, Austria, Bulgaria, Grecia, Turcia, Croația, Serbia / Iugoslavia, Slovacia), toate intersectându-se sub aspect geopolitic la București, acolo unde se află punctul lor obiectiv de legătură. Aceste parteneriate era și este necesar să confere membrilor lor:

– capacitatea de a obține securitate în afara alianțelor cu puterile regionale și globale;

– capacitatea de a furniza securitate puterilor regionale și globale, în condiții de reciprocitate;

– capacitatea de a negocia cu puterile regionale și globale, de pe poziții de influență și eficiență superioare, integrarea în structurile de securitate create de acestea;

– capacitatea de a-și apăra, prin acțiuni comune sau concertate, drepturile și interesele legitime în cadrul structurilor de securitate colectivă și cooperativă, continentale sau globale la care au aderat, precum și de a influența deciziile acestora;

– capacitatea de a se insera util, fiecare sau împreună, după caz, dar, în orice caz, concertat, în strategiile regionale (Balcani, Marea Neagră, Dunărea) ale puterilor globale.

Cu aceste principii și obiective în atenție, diplomația românească a edificat (în anii 1990) structuri de rezistență ale arhitecturii de securitate în vecinătatea imediată și apropiată a României (în Europa centrală, de est și de sud-est). Pentru a desena harta rețelei constituite sau care s-a conceput a fi constituită prin agregarea acestor structuri ale arhitecturii de securitate proiectată de România sunt de avut în vedere cele mai importante dintre ele, care la un moment dat și cel puțin pentru o vreme au prins viață. Acestea au fost:

– Parteneriatul strategic cvasiconfederal România-Ungaria

– Parteneriatul aprofundat România-Polonia

– Patrulaterul România-Moldova-Ucraina-Polonia

– Trilateralele „spate în spate” România-Bulgaria-Grecia și România-Bulgaria-Turcia

– Trilaterala România-Ungaria-Austria (care se dorea a fi prelungită către Slovacia)

– Trilaterala Polonia-România-Turcia (care se dorea a fi prelungită către Israel și Egipt)

Unele dintre aceste parteneriate, deși inaugurate, au rămas din păcate în nelucrare, iar altele, după o perioadă de activitate mai lungă sau mai scurtă, au fost abandonate (ex. Trilaterala România-Ungaria-Austria și chiar Patrulaterul România-Moldova-Ucraina-Polonia).

La nivel regional (prin regiune înțelegându-se de această dată continentul european), România a urmărit (la data la care doctrina amintită a fost adoptată) și ar fi cazul să urmărească și în prezent constituirea de parteneriate strategice cu Germania și Italia, iar la nivel global cu SUA și China. Aceste parteneriate nu urmăreau să înlocuiască vechii parteneri ai României cu alții noi, ci să adauge parteneri noi celor vechi.

Cu privire la parteneriatele implicând state de pe cercurile de putere doi și trei, se impun a fi făcute trei remarci, și anume:

1. Alegerea partenerilor depinde de existența congruenței intereselor strategice precis identificate, cu înțelegerea faptului că dinamica respectivelor interese poate duce în timp la dispariția acesteia și astfel la caducitatea parteneriatului, fără ca părțile să își poată reproșa, în asemenea cazuri, una alteia lipsa de loialitate (loialitatea include libertatea desprinderii din relația partenerială atunci când aceasta se impune din perspectiva intereselor vitale ale părților, ele fiind obligate doar să ia toate măsurile rezonabil necesare pentru a diminua la maxim pagubele rezultate din încetarea parteneriatului);

2. Numărul parteneriatelor constituite pe cercurile de putere doi și trei nu poate fi excesiv de mare, el fiind limitat la cele referitor la care congruența intereselor strategice este cea mai extinsă și apare a fi cea mai durabilă (nu este posibil să fii partener strategic cu toată lumea, înmulțirea artificială a unor asemenea parteneriate fie banalizându-le și astfel, lipsindu-le de eficiență, fie sporind riscul ca ele să intre în conflict și ca partea sau părțile comune în mai multe parteneriate paralele să ajungă în conflicte de interese greu de soluționat);

3. Spre deosebire de conceptul clasic al alianțelor, parteneriatele (mai ales atunci când ele se constituie în scopul realizării unor proiecte concrete menite a asigura pacea prin dezvoltare) permit unuia dintre parteneri (ex. România) să coopereze în paralel cu doi sau mai mulți jucători regionali sau globali aflați în raporturi de rivalitate strategică între ei (ex. SUA și China), cu condiția ca zonele în care există riscul ca acesta să intre în conflict de interese să fie precis delimitate și izolate (excluse din agenda partenerială), ideal fiind ca în cadrul unei asemenea scheme trilaterale partenerul comun să contribuie la evitarea sau soluționarea eventualelor conflicte dintre ceilalți parteneri ai săi. (Un exemplu în acest sens au fost „trilateralele spate în spate” care au asociat România și Bulgaria, precum și două state cu relații problematice – Turcia și Grecia.)

Unele dintre parteneriatele menționate ca fiind dorite de România nu și-au putut lua zborul (ex. parteneriatul strategic cu Germania, mai ales din cauza reticențelor germane), în timp ce altele au fost practic abandonate (ex. parteneriatul strategic comprehensiv cu China, exclusiv din vina României, căzută sub controlul total al agendei geopolitice americane). Multe parteneriate așa-zis „strategice” cu diferite state europene (ex. Franța), proclamate de diferite guverne române, sunt false întrucât le lipsește congruența intereselor strategice. De aceea, nu au funcționat niciodată. (Faptul de a fi funcționat exclusiv în interesul uneia din părți neagă însăși ideea de parteneriat.)

Unul dintre obiectivele fixate prin „doctrina celor trei cercuri concentrice” a fost și e indicat să rămână acela de a profila România ca lider regional. Locului central al României în această expresie geometrică („centrul cercului”) îi corespunde și o funcție (geo)politică.

Un asemenea obiectiv nu poate fi atins prin retorică, prin cultivarea obsesivă a contactelor personale cu conducătorii statelor având statut de protagonist global sau prin personalizarea proiectelor geopolitice regionale. Ca să ajungă a juca rolul de lider regional și a fi recunoscută ca atare, România era necesar să îndeplinească șase condiții minimale și anume:

– să aibă capacitatea de a mobiliza resurse economico-financiare pentru a sprijini realizarea de proiecte comune de interes regional;

– să reprezinte punctul nodal al unei rețele de comunicații regionale;

– să dovedească imaginație și inițiativă în construcția solidarității de interese pe care să se bazeze propunerile de proiecte comune;

– să facă proba abilității diplomatice și a resurselor politice pentru a negocia eficient cu puteri terțe (în special cele globale) teme de interes regional (formând interesul membrilor regiunii);

– să se plaseze în poziția în care colaborarea sa cu oricare dintre statele regiunii în cauză să nu poată fi percepută ca o amenințare la adresa securității celorlalte (ori a unora dintre ele);

– să aibă resursele politico-diplomatice și economice necesare pentru a juca rolul mediatorului onest în disputele dintre celelalte state membre ale regiunii în cauză, putând astfel preveni conflictele sau gestiona crizele din regiune.

România avea și are capacitatea de a îndeplini aceste condiții în (sub)regiunea Europei centrale, de est și de sud-est, la Gurile Dunării, pe cursul inferior al fluviului, ca și în vestul Mării Negre.

Calitatea de lider regional este de natură să îi confere României aptitudinea de a fi membru al rețelei internaționale informale a liderilor regionali, precum și pe aceea de a deveni partener strategic al unor actori regionali care sunt parteneri strategici ai jucătorilor globali. Astfel, diplomația românească își poate extinde influența în întreaga lume, negociind în interes propriu prin intermediul negocierilor în interes colectiv, în cadrul unui joc de sumă pozitivă (win-win game).

Doctrina de politică externă românească concepută în 1997 a generat și proiecte strategice transnaționale sau ideea asocierii la asemenea proiecte. Astfel au fost avute în vedere asocierea României la proiectul chinez al „Noului Drum al mătăsii” (pe traseul sud-caucazian), ideea rămânând actuală și fiind integrată în „Inițiativa drumului și centurii” promovată de China (formal încă și obiectiv mereu partener strategic al României), lansarea unui proiect comun polono-român al „Drumului chihlimbarului” (un coridor de infrastructuri critice pentru transport și telecomunicații întins de la Gdansk / Marea Baltică la Alexandropolis / Marea Egee) și explorarea posibilităților ca România să își stabilească centre de operație pe un ipotetic „Drum al sudului” constituit printr-un șir de acorduri politico-economice bilaterale care, plecând din România spre sud și aplicate în sinergie, să traverseze Orientul Mijlociu extins și să ajungă în Golful Persic. Niciunul dintre aceste proiecte nu se găsește în prezent pe agenda de politică externă a României.

Citiți continuarea articolului

Autor: Prof. dr. Adrian Severin

Citiți și:
Diplomația românească în lupta pentru independență deplină a țării
Eminescu: Neutralitatea este singura politică bună pentru România

yogaesoteric
7 mai 2024