România ca proiect geopolitic şi interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale (VIII)

395 0

O doctrină de politică externă a României (continuare)

Principiile și obiectivele strategice ale raporturilor internaționale (bilaterale și multilaterale) ale României consacrate prin instrumente juridice

Întrucât o abordare exhaustivă a acestei teme ar avea o întindere prea mare, mă voi limita la enumerarea ideilor principale, după caz, sub forma unor scurte teze.

Tot din lipsă de spațiu și de timp, nu vor fi tratate aici unele proiecte importante de politică externă românească din anii 1990 implicând actori locali din vecinătatea imediată (excepție face Ucraina), precum tratatul politic de bază și acordurile de „parteneriat istoric” (în prelungirea „reconcilierii istorice”) cu Ungaria, și tratatul politic de bază cu Iugoslavia, sau din vecinătatea apropiată, precum parteneriatul aprofundat cu Polonia sau relația specială cu Israelul.

Esențial este, însă, ca ele să fie măcar menționate, așa cum am făcut aici, întrucât au fost acte de politică externă românească încărcate de importanță strategică la vremea respectivă. Odată cu intrarea României în NATO și UE, dar mai ales cu abandonarea suveranității naționale, diplomația românească le-a dat o atenție tot mai redusă, tratându-le doar prin prisma grijii de a îndeplini agenda geopolitică indicată de puterile continentale și globale intrate într-un adevărat rol de „puteri suzerane” (inițial cu precădere și în ultimă instanță cvasi exclusiv SUA).

Tratatul politic de bază cu Ucraina a avut ca obiective (enumerate aici în ordinea descrescătoare a importanței la data încheierii lui):

– Protecția comunităților române din Ucraina – prin înzestrarea cu forță juridică a Recomandării 1201 a PACE referitoare la drepturile minorităților, prin includerea drepturilor conferite de tratat minorității române în legislația națională ucraineană (tratatele internaționale încheiate de Ucraina și ratificate de Parlamentul ucrainean se consideră parte a dreptului național, în caz de contradicție cu normele dreptului intern, dispozițiile lor prevalând), precum și prin crearea euroregiunilor Dunărea de Jos și Prutul Superior (Bucovina). Constituirea euroregiunilor permitea o reunificare teritorială sui generis, prin spiritualizarea frontierelor, fără modificarea lor, și refacerea țesutului social și cultural românesc. Oportunitatea, astfel creată, nu a fost valorificată decât cu totul marginal.

– Crearea premiselor pentru realizarea trilateralei strategice România-Ucraina-Polonia – ceea ce însemna, pe de o parte, apropierea României, prin Polonia, de Grupul de la Viszegrád, favoritul puterilor Occidentului colectiv, iar pe de altă parte, satisfacerea dorinței americane de a se realiza un baraj geopolitic de la Marea Baltică la Marea Neagră care să zădărnicească reapariția unei alte alianțe ruso-germane de tipul Pactului Ribbentrop-Molotov.

– Realizarea condițiilor pentru recunoașterea și obținerea drepturilor României asupra platoului continental din Marea Neagră – prin tratat a fost admisă competența Curții Internaționale de Justiție de la Haga de a soluționa vechiul litigiu sovieto-român, moștenit în cadrul relațiilor româno-ucrainene, privind delimitarea platoului continental, și totodată a fost exclusă Insula Șerpilor (ca insulă nesusceptibilă de viață economică și prin aceasta lipsită de drept la mare teritorială și zonă economică exclusivă) din procedura de delimitare. În context, s-a convenit și asupra demilitarizării Insulei Șerpilor.

– Îndeplinirea condițiilor pentru intrarea României în NATO și UE – stabilirea unor relații de bună vecinătate și absența litigiilor cu vecinii era una dintre condițiile intrării în NATO, întrucât, la vremea aceea, era exclusă invitarea ca membru al acestei alianțe politico-militare defensive unui stat care ar fi adus cu sine tensiuni susceptibile a afecta securitatea aliaților. Noii membri se urmărea să fie furnizori de securitate în favoarea alianței, iar nu furnizori de insecuritate.

– Obținerea dreptului de navigație pe apele interioare ale Ucrainei (brațul Chilia) – tratatul stabilea că libera circulație pe apele interioare ale părților era acceptată și urma a fi reglementată. Practic, aceasta însemna recuperarea drepturilor de folosință ale României asupra brațului Chilia, chiar dacă sub aspectul suveranității acesta rămânea a fi frontiera ucraineano-română.

– Obținerea unui spațiu-tampon între România și Rusia în condițiile unui anumit echilibru de putere între Ucraina și Rusia – un stat ucrainean viabil și autoguvernabil, independent, suveran, democratic, prosper, bucurându-se de integritate teritorială, siguranță și stabilitate, aflat în raporturi parteneriale cu România, ar fi consolidat securitatea națională a României, mai ales în eventualitatea renașterii imperialismului rus. Atingerea acestei ținte depindea de menținerea neutralității Ucrainei („finlandizarea Ucrainei”) și de calitatea raporturilor Occidentului colectiv cu Rusia. Deteriorarea relațiilor ruso-occidentale readuce în discuție problema frontierelor Ucrainei sovietice și a structurii sale politice interne (autodeterminare cu secesiune sau federalizare).

– Găsirea unui obiectiv strategic de prim rang al cooperării dintre Polonia și România, de interes maxim pentru SUA și UE, constând în ancorarea Ucrainei, prin efortul coordonat al celor două, în solul geopolitic vest european (cu perspectiva aducerii românilor din Ucraina, împreună cu teritoriile locuite de ei, în UE) – aceasta era necesar să aibă loc în condițiile îmbunătățirii relațiilor dintre Occidentul colectiv (în special UE) și Rusia, precum și ale federalizării și „finlandizării” Ucrainei.

– Contracararea acuzațiilor potrivit cărora România ar fi un stat revizionist (revizuirea Tratatului de pace de la Paris din 1947) și iredentist (revendicarea teritoriilor atribuite Ucrainei prin tratatul de pace, la finele celui de al Doilea Război Mondial) – prin asemenea acuzații se încerca izolarea internațională a României și, pe acest fond, lăsarea ei în afara taberei occidentale în care, dimpotrivă, Ungaria făcea figură de merituos și dorit membru.

Parteneriatul strategic al României cu Italia

– Italia era / este un actor cu relevanță regională (europeană) în egală măsură partener privilegiat al SUA și al Rusiei (ostilitatea rusofobă a guvernului Meloni, pe linie soroșistă, de neprevăzut în anii 1990, este trecătoare întrucât contrazice întreaga politică postbelică italiană, precum și, mai ales, interesele naționale obiective ale națiunii italiene), membru al G7 și fondator al UE și NATO, cu vocație la un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate ONU. România are nevoie de asemenea „avocați” și „sfătuitori” în raport cu celelalte puteri europene, în cadrul diferitelor organizații internaționale și în afara lor, în condițiile în care interesele strategice ale celor două state sunt congruente (ambele sunt interesate de o ordine globală a multipolarismului simetric și de o democrație transnațională europeană).

– Italia avea / are afinități culturale cu România – compatibilitățile culturale sunt esențiale pentru stabilirea solidarității de interese din care se alimentează strategia proiectelor comune.

– Italia era / este o trambulină a României către realizarea unui „Pact latin european” (Franța, Italia, Portugalia, România, Spania) și o punte către o relație specială cu statele Americii Latine (MERCOSUR și Pactul andin).

N.B. Parteneriatul strategic cu Germania nu s-a putut realiza, iar alte parteneriate așa zis „strategice” cu diferite state europene (ex. Franța), proclamate de diferite guverne române, sunt false întrucât le lipsește congruența intereselor strategice. De aceea nu au funcționat niciodată.

Principiile și obiectivele parteneriatului strategic al României cu SUA

– România a optat în anii 1990 pentru un parteneriat strategic / o alianță cu unica superputere globală a momentului în condițiile în care:

Rusia nu avea nicio ofertă strategică pentru România (și nici nu putea avea în perioada 1990-2014), preferând înțelegeri directe cu SUA și UE.
România se pronunța pentru ca SUA să rămână un „actor european”, întrucât era singura capabilă să asigure Europei umbrela de securitate nucleară în raporturile cu terții și totodată să impună puterilor europene înseși evitarea războiului între ele.
România era interesată în și avea în vedere pe termen mediu realizarea unei ordini mondiale multipolare ai cărei principali piloni ar fi urmat să fie cele două puteri hard ale fostei ordini bipolare, acum în declin – SUA și Rusia, și cele două puteri soft emergente – China și UE. Având parteneriate strategice cu SUA și China, fiind membru al UE și întreținând legături de cooperare normale cu Rusia, România era în siguranță.
România susținea ideea creării unei capacități de apărare europene (în cadrul UE), capabilă să acționeze autonom atunci când participarea SUA nu era necesară sau posibilă, dar cu păstrarea legăturii strategice cu SUA;
România spera și se aștepta la o înțelegere ruso-americană, din punct de vedere românesc utilă pentru a evita prinderea ei într-un nou clește germano/maghiaro-rus, dar, în același timp dorea să evite ca acea înțelegere să se facă fără ea și pe contul ei, ceea ce s-ar fi putut petrece dacă la data acordului ea nu ar fi avut o relație privilegiată cu niciuna dintre părți – Rusia și SUA. (Un război între SUA și Rusia, de altfel, de neconceput în anii 1990, nu este în favoarea României.)

Principiile prevăzute în documentul fondator al parteneriatului convenit la București în octombrie 1997 pot fi sintetizate în „cei patru C”: comunicare; consultare; concertare; cooperare. Aceste principii urmau a fi observate în toate domeniile de interes strategic comun pentru cele două părți, cu precizarea că, la data nașterii sale, parteneriatul nu era considerat ca un substitut al intrării României în NATO și nu includea o componentă militară în sens strict.

Cu privire la relația trilaterală România – SUA – NATO, în luna aprilie 1997, ministrul român de Externe a precizat că „România preferă să devină membru al NATO ca partener al SUA, decât să devină partener al SUA ca membru al NATO.”

Principiile și obiectivele relației strategice a României cu China

– Relația cu China a plecat de la recunoașterea caracterului obiectiv al legăturii româno-chineze bazată pe solidaritatea intereselor lor strategice, independent de ideologii, regimuri politice și guverne. Ambele state sunt interesate într-o lume multipolară în care centrele de putere să fie în echilibru (conceptul de „multipolarism simetric”) și în care pacea să fie asigurată prin dezvoltare, aceasta avându-și sursa în solidaritate; ambele state au interesul vital de a considera securitatea ca fiind indivizibilă și pledează, de aceea, pentru crearea de sisteme de securitate colectivă și cooperativă.

– România a promovat și e indicat să continue a promova recunoașterea nevoii de a include China într-un sistem al globalismului multipolar simetric (echilibrul dinamic al principalelor puteri împreună cu alianțele realizate de acestea este garanția pentru durabilitatea ordinii sistemului) care să asigure stabilitatea ordinii mondiale. China poate acționa ca un factor de temperare a exceselor de „dragoste” sau de „antipatie”, după caz, deopotrivă în relația României cu SUA și în cea cu Rusia.

– Relația româno-chineză a avut / are în vedere valorificarea potențialului economic și comercial al Chinei, precum și a tradițiilor în relațiile bilaterale româno-chineze care au capacitatea de a face din România poarta de intrare a Chinei în UE (între timp, Ungaria a încercat să înlocuiască România în această funcție, dar aportul românesc în relația cu China, deocamdată numai potențial, nu are cum fi suplinit de nicio altă țară est și central europeană).

– În „Secolul Asiei”, China este națiunea cu o veche cultură și neîntreruptă istorie cea mai bine plasată pentru a accede la statutul de super-putere globală (deja îndeplinește multe dintre criteriile acestui statut), care prin poziția sa geografică, tradițiile sale politico-diplomatice, concepția sa despre lume și filosofia sa partenerială nu pune în niciun fel în pericol securitatea României. După ce România a sprijinit afirmarea Chinei la nivel mondial, imediat după proclamarea Republicii Populare Chineze, a renunța la parteneriatul strategic cu China în momentul în care ea devine o superputere mondială în ascensiune, de dragul parteneriatului cu superputerea în coborâre americană, motivat prin argumente exclusiv ideologice, reprezintă un exemplu perfect de iraționalitate și o lovitură dură dată realismului politic în detrimentul interesului național românesc.

Principiile și obiectivele relației României cu Rusia

– În relația cu Rusia nu poate fi ignorat imensul potențial economic și uriașa capacitate de absorbție a pieței ruse, plecând de la care devine esențial obiectivul cooperării economice ruso-române, inclusiv în ceea ce privește proiectul strategic South Stream (conductă de gaz rusesc care să traverseze Marea Neagră și România către Europa centrală). Vecinătatea cu piața rusă este pentru România un atu de neignorat.

– Nevoia unei relații cordiale cu Rusia se definește în contextul interesului vital al României de a evita o înțelegere germano-rusă care să reia Pactul Ribbentrop-Molotov. (În acest sens e necesar să fie utilizată și trilaterala România-Ucraina-Polonia.) Rămâne valabil avertismentul lui Nicolae Titulescu, potrivit căruia România este pierdută dacă în momentul unei înțelegeri germano-ruse nu se află în alianță cu niciuna din cele două. Or, în prezent, Germania nu s-a arătat interesată să răspundă favorabil deschiderilor României vizând un parteneriat strategic. Rusia nu a avut la ce răspunde.

– Construcția unei relații cordiale cu Rusia este necesară și din perspectiva interesului vital al României de a evita o înțelegere americano-rusă peste capul României. Avertismentul lui Nicolae Titulescu referitor la o înțelegere ruso-germană se poate aplica, mutatis mutandis, și în cazul unei înțelegeri americano-ruse. În acest sens este util parteneriatul strategic româno-american, cu mențiunea că, în timp ce SUA urmărește perpetuarea ordinii unipolare, România, la fel cu Rusia, este interesată într-o ordine mondială multipolară. (În întreaga lor istorie, românii au profitat numai de pe urma multipolarismului.)

– Cu privire la arhitectura de securitate din Marea Neagră (și la gurile Dunării), România are interesul strategic (definit tot de Nicolae Titulescu) congruent cu cel al Rusiei, ca aceasta să fie „Marea riveranilor”. Calitatea României de membru NATO și UE are a fi folosită pentru a determina aceste entități să se manifeste spre promovarea intereselor lor în regiunea Mării Negre prin intermediul României, întărind-o din punct de vedere militar și economic astfel încât să facă față eventualelor demersuri inamicale nedorite ale celorlalți riverani, iar nu ocupând-o militar și economic, și transformând-o în avanpost al protagoniștilor (ca să nu spunem hegemonilor) euro-atlantici pe prima linie a „frontului rusesc”.

– Folosirea calității de membru NATO și UE să se facă în așa fel încât, de pe pozițiile de siguranță oferite ei de un asemenea statut, România să furnizeze Rusiei o vecinătate sigură și stabilă aptă a-i spori propria-i siguranță, pe o asemenea bază românii și rușii putând ridica un sistem solid de securitate reciprocă. Misiunea României e necesar să fie de a construi punți între NATO și UE, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte, iar nu de a săpa tranșee între ele.

– România e bine să cultive cordialitatea în relația cu Rusia întrucât este interesată strategic (la fel cu Rusia) de includerea acesteia într-un sistem al globalismului multipolar simetric (ea fiind, de altfel, o componentă sine qua non a unui asemenea sistem), precum și de a se coordona cu ea pentru temperarea exceselor dominatoare ale hegemonilor euro-atlantici (SUA, Europa germană etc.), fie ei și aliați ai României (așa cum a demonstrat Turcia care, ca membru al NATO, a constatat că nu își poate păstra autonomia strategică decât cooperând cu Rusia).

– În condițiile unei vecinătăți românești prietenoase, se crează cadrul necesar pentru clarificarea unor aspecte litigioase din trecutul relațiilor româno-ruse (problema tezaurului, problema Basarabiei / moldovenismului și problema reactivării Mitropoliei Basarabiei, printre altele).

Principiile și obiectivele intrării în NATO

Primul principiu și primul obiectiv adoptate de România cu privire la intrarea sa în NATO au fost acelea de a-și consolida capacitatea de apărare împotriva oricărui agresor terț, fără ca apartenența sa la alianță să fie îndreptată împotriva unui terț, direct sau indirect. (Acest principiu exclude actuala participare a României, ca membru al NATO și în baza hotărârilor acesteia luate inclusiv cu votul său, la războiul din Ucraina, statul ucrainean nefăcând parte din alianță, iar alianța fiind una exclusiv defensivă dedicată doar apărării aliaților împotriva atacurilor venite din partea terților.)

– Un al doilea principiu adoptat la lansarea negocierilor privind intrarea în NATO (ulterior și mai ales după intrare, abandonat) a fost ca România să fie tratată ca membru egal cu toți ceilalți membri. Aceasta însemna respingerea sugestiei ca aprioric România să nu găzduiască baze militare sau armament NATO pe teritoriul său, dar includea ideea că România avea dreptul de a refuza asemenea prezențe, cererile făcute în acest sens urmând a fi totdeauna trecute prin filtrul parlamentar.

(La această concepție s-a renunțat parțial prin și după revizuirea Constituției, din 2003, rămânând ca executivul să accepte cvasi-automat deciziile NATO privind intrarea și staționarea de forțe armate străine pe teritoriul românesc, Președintele Republicii având doar obligația de a anunța Parlamentul. Într-o interpretare riguroasă, aceasta ar putea însemna, totuși, că legislativul are capacitatea de a anula aprobarea și a respinge decizia NATO, dar numai post factum; adică, practic, cu trupele străine deja pe teritoriul național.)

– Intrând în NATO și angajându-se să aloce înarmării un anumit procent din bugetul național, România urmărea ca alianța să permită dezvoltarea propriilor sale capacități de apărare fără ca pe teritoriul României să staționeze trupe străine sau să fie stocate arme de distrugere în masă. Armata română e necesar să fie adusă la capacitatea care să îi permită respingerea unui eventual prim atac declanșat de o putere terță, până când aliații se puteau mobiliza pentru a veni în ajutorul său cu propriile forțe.

Ideea ca în locul unei armate române puternice, pe teritoriul României să staționeze trupe străine, teoretic gata să o apere la nevoie, iar până atunci pregătite să supravegheze păstrarea unei anumite linii de politică externă a statului român, nu a fost și nu putea fi avută în vedere. (Cu trupe străine în țară, este greu de crezut că România și-ar putea modifica politica externă sau ar putea refuza aplicarea deciziilor NATO, admițând prin ipoteză că ar dori-o. Un eventual spor de securitate este plătit astfel prin reducerea suveranității, ceea ce nu s-a dorit în anii 1990.)

– Intrând în NATO, România a urmărit să se plaseze în aceeași alianță politico-militară cu Ungaria. Aceasta a fost și e bine să rămână unul dintre principiile politicii externe românești, cu atât mai mult cu cât Ungaria a fost mereu capabilă să își găsească sprijin în Germania, dar și în Rusia, în SUA și la unii parteneri ai României din vecinătatea apropiată, precum Turcia sau Polonia, iar mai recent Serbia.

– Ca membru al NATO, România a urmărit să ofere o vecinătate stabilă și sigură Rusiei, de pe poziția căreia să poată dezvolta o relație rațională și favorabilă cu aceasta.

– Prin consolidarea securității sale ca membru al NATO, România și-a facilitat accesul la piața financiară și de capital internațională, obținând credite mai ușor și mai ieftin, și atrăgând investiții străine în economia românească. Pe această cale și-a ușurat și intrarea în UE.

Principiile și obiectivele intrării în UE

– Intrarea României în UE a fost concepută la București, în anii 1990, ca parte a procesului de reunificare a Europei, consecință a reconcilierii dintre geografia și istoria Europei. Atunci s-a insistat a nu se vorbi despre extindere, ci despre refondarea UE, România, alături de noii membri din Europa centrală și orientală, urmând a fi membru co-fondator. (Această teză a fost susținută de unii dintre reprezentanții României în Convenția pentru viitorul Europei, la începutul anilor 2000, pentru a fi apoi abandonată de negociatorii români, care au considerat-o, probabil, un produs pur filosofic / ideologic, fără valoare practică.)

– Inițial, România a cerut ca extinderea UE să fie tratată ca proces de sinteză a istoriei și culturii vechilor și noilor membri, iar nu ca proces de expansiune colonială / imperială a Occidentului european în teritoriile din Estul european. (După anul 2000, negociatorii români au considerat că acesta este un principiu ideologic pe care nu l-au mai adus în negocieri sau lăsat să stânjenească progresul acestora.)

– România a avut în vedere intrarea în UE ca soluție pentru depășirea crizei statului național și consolidarea statului-națiune român. Aceste obiective puteau fi atinse în condițiile în care România nu a cedat suveranitate UE, ci a continuat să își exercite suveranitatea națională prin delegarea (nu cedarea) unora dintre atributele ei simultan unor instituții transnaționale și comunităților locale – europenizare și descentralizare. (Teza cedării de suveranitate a fost adoptată și acceptată de conducerea României în discursul politic de după 2004, fără ca ea să își găsească suport, însă, în tratatele constitutive ale UE.)

– Organizarea UE a fost concepută ca o uniune de state și cetățeni funcționând pe baze federale ca o democrație transnațională (nu supranațională) mandatată de națiunile membre să gestioneze interesele lor comune, prin instituții create în comun și aflate sub control democratic comun, spre profit comun. Aceasta urma să fie natura „Statelor Unite ale Europei” ca federație sui generis de state-națiune suverane; suveranismul și federalismul urmau a fi împăcate în UE.

– Prin aderarea la UE, România urmărea promovarea intereselor naționale ale românilor constând în obținerea securității individuale (personale) și colective (sociale), naționale (identitare) și internaționale (geostrategice). În expresie sintetică obiectivul strategic era nu acela de a fi membru al UE, ci de a aduce națiunii române, prin intermediul calității de membru al UE, pace, bunăstare, libertate, demnitate.

– Aderarea la UE era văzută și ca o cale pentru realizarea obiectivului reunificării naționale prin adunarea tuturor teritoriilor istorice românești, cu românii care le locuiesc, înăuntrul unei singure structuri politice – Uniunea Europeană.

Relația cu Republica Moldova

Relația cu Republica Moldova a fost privită mereu ca una specială și ea a fost definită în contextul problematicii legate de reîntregirea națională. Cu privire la această temă, fac trei precizări prealabile.

a) Prima dintre ele se referă la faptul că, oricât de ridicat ar fi nivelul costurilor, niciun guvern român demn de acest nume nu poate fi indiferent față de idealul reîntregirii naționale și nu poate lăsa acest ideal în afara agendei sale politice.

b) Cea de a doua precizare se referă la faptul că, din motive variate, multe ținând tocmai de geopolitică, acest ideal nu poate fi și nu a putut fi exprimat într-o retorică explicită sau foarte persuasivă. Pentru a-l împlini, îndemnul lui Gambetta, cu privire la Alsacia și Lorena, se cere a fi urmat: „Să ne gândim tot timpul la ele (Basarabia și Bucovina), dar să nu vorbim niciodată despre ele!”

c) A treia precizare aduce în discuție opoziția internă față de promovarea idealului reîntregirii venind în special din partea elitelor politice ardelene. Este vorba, culmea, de aceleași elite din comunitatea cărora vin și nostalgiile cezaro-crăiești, precum și complexul de superioritate față de „miticii dâmbovițeni”, ambele reprezentând una dintre principalele amenințări (mai mare decât segregaționismul sau secesionismul presupus al minorității maghiare și secuiești) la adresa coeziunii și unității naționale române. Teza „ardeleană” este că insistența României de a se reuni cu Basarabia ar conduce la pierderea Transilvaniei, întrucât Ungaria ar putea să o revendice pe aceasta cu aceleași argumente cu care România o revendică pe aceea. Un asemenea raționament este cu totul greșit.

Fără a intra în detalii, mă rezum la a spune că România Mare s-a format pe temeiul principiului naționalității (la care am putea adăuga și pe acela al coerenței geografice – geopolitică și geoeconomică), cu rezultate identice atât la vest cât și la est, atât în ceea ce privește Transilvania, cât și în ceea ce privește Basarabia. O identitate de rațiune a dus la o identitate de concluzie și nu există niciun temei azi ca un asemenea raționament să nu se mai aplice. Titlul României are aceeași putere și aceeași valabilitate cu privire și la Transilvania și la Basarabia.

Cu aceste precizări și în contextul internațional dat, problema reunificării a generat două doctrine și anume: „doctrina celor două state românești” și „doctrina unirii cu Basarabia în cadrul UE”. O doctrină a reunificării stricto sensu nu a fost elaborată, ideea rămând la nivelul emoției publice. Potrivit unor experți, punerea în aplicare a acestei din urmă idei ar fi necesitat resurse pe care deocamdată România nu le are. (Las pe fiecare să aprecieze acest argument.)

Premisa promovării celor două doctrine a fost aceea de a-i lăsa pe cetățenii Republicii Moldova să își definească singuri identitatea națională (românească, moldo-sovietică sau alta), sprijinindu-i, în același timp, să se democratizeze, dezvolte, decriminalizeze (corupția și crima organizată deveniseră copleșitoare în Moldova post-sovietică) și demilitarizeze (în special prin retragerea armatei ruse de pe teritoriul moldav).

Spre a facilita parcurgerea cu succes a unui asemenea proces, în momentele cele mai inspirate ale politicii externe românești din anii 1990, a fost promovată o strategie a „unirii la bază”, unirea la vârf, cea politică, urmând să se realizeze atunci când circumstanțele favorabile aveau să o permită.

Potrivit acestei strategii: au fost acordate burse pentru instruirea tinerilor moldoveni în științe politice și administrative (încă din 1991), mulți dintre absolvenți ajungând apoi să lucreze în instituțiile guvernamentale moldave; s-au creat condiții pentru instruirea clerului moldav în instituțiile românești de învățământ teologic (în special cele din Iași); s-a inițiat uniformizarea formularisticii administrative utilizate în România și Republica Moldova; s-a reînființat Mitropolia Basarabiei, după lupte grele purtate la București, Chișinău, Moscova și Strasbourg. De asemenea, fapt mai puțin cunoscut, România a acordat asistență pentru formarea și dotarea armatei moldave.

În logica aceleiași strategii au fost proiectate, fără a fi, din păcate, materializate: cumpărarea Moldtelecom și astfel realizarea „unirii în domeniul telecomunicațiilor”; acordarea unui credit românesc pentru cumpărarea și finalizarea unuia din grupurile Centralei nucleare de la Cernavodă, astfel încât să se realizeze o majoră integrare în domeniul energiei; realizarea ecartamentului european pe teritoriul moldav, aceasta însemnând o unificare în domeniul transporturilor feroviare.

Per total, se poate spune, însă, că abordarea românească a relației cu Republica Moldova după 1990 a fost ezitantă, inegală, uneori mai mult demagogică decât vizionară, incoerentă și inconsistentă (investițiile directe românești în economia moldavă au fost cvasi-inexistente), aceasta reflectând atât perplexitatea românilor față de antiunionismul majorității basarabenilor, cât și egoismul multor români din dreapta Prutului care nu au fost gata să accepte costurile unirii. Din păcate, involuția economiei românești, precaritatea crescândă a calității elitei politice românești și deruta morală a societății românești nu au permis mai mult.

Citiți continuarea articolului

Autor: Prof. dr. Adrian Severin

Citiți și:
3 mai 1997: 21 de ani de la una dintre cele mai mari trădări din istoria României: Tratatul cu Ucraina
Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (I)

yogaesoteric
16 mai 2024