România ca proiect geopolitic și interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale (XI)

278 0

Obiective și alternative geopolitice românești actuale
(continuare)

4. Raporturile cu vecinii

Viitorul raporturilor cu vecinii din perspectiva intereselor naționale românești, pentru motive evidente, aici va fi doar schițat prin formularea sintetică a ideilor de bază.

Parteneriatul cu Ungaria, proclamat în 1996, este necesar să fie reinventat pe principiul sinergiei politicilor externă și de securitate ale celor două state. Bucureștiul are a-și sincroniza în permanență politica europeană, transatlantică și cea orientală cu Budapesta. Ungaria nu este indicat să fie lăsată singură să se lupte cu hegemonismul euro-atlantic sau să construiască singură punți către lumea euro-asiatică. O asemenea asociere cu Ungaria, aptă, printre altele, a o convinge că parteneriatul cu România îi este mult mai benefic decât controversele cu ea, va fi susținută și de puterile terțe care vor vedea aici o posibilitate pentru temperarea anumitor excese naționaliste maghiare.

Parteneriatul cu Polonia, proclamat în 1997, este necesar să fie resetat prin reidentificarea și redefinirea intereselor strategice comune, precum și consolidat prin crearea unui mecanism eficient de consultare și cooperare permanentă.

Pretenția presupusă a Poloniei de a deveni o „superputere europeană” (inclusiv din punct de vedere militar) practicând un neoconservatorism de inspirație americană susceptibil a escalada tensiuni atât cu Rusia cât și cu UE / Germania, nu poate fi în interesul României și lasă fără baze parteneriatul polono-român. Probabil că nici Ungaria (membră a Grupului de Visegrád, alături de Polonia) și nici Turcia nu sunt încântate de perspectiva unui hegemonism polonez în Estul Europei. Subiectul este necesar să fie adus rapid pe agenda discuțiilor dintre reprezentanții diplomației română și poloneză, partea română prezentând argumente (teoretice și practice) pentru menținerea tandemului strategic format din România și Polonia, precum și a unei agende geopolitice comune.

În negocieri poate fi încercată implicarea partenerului strategic comun, SUA, căruia va fi necesar să i se explice că, mai cu seamă după înstrăinarea Turciei, a pierde și România și a miza totul în flancul estic al NATO numai pe Polonia, nu este în favoarea sa. De asemenea, va fi important să se ajungă la extinderea Triunghiului de la Weimar (Franța, Germania, Polonia) și transformarea lui în patrulater prin adăugarea României.

Relația cu Serbia cere revenirea la antanta cordială bazată pe solidaritatea intereselor, care și-a creat tradiții înainte de 1990. O trilaterală România-Serbia-Ungaria care, în afara agendei proprii (privind definirea pozițiilor comune în relația cu NATO și UE, ca și pe teme sensibile cum ar fi emigrația și „revoluția culturală neo-marxistă” declanșată la scară mondială de exponenții globalismului așa-zis progresist), să inițieze un acord multilateral de cooperare aprofundată cu China și un altul cu Rusia (la care să poată fi asociată, eventual, și Turcia), ar fi două proiecte care ar consolida această relație, conferindu-i logică și durabilitate.

Relația cu Ucraina este necesar să fie reconsiderată în lumina evoluțiilor provocate de războiul purtat pe teritoriul ucrainean ex sovietic între Rusia și Occidentul colectiv.

În acest context ar fi de precizat că România nu este interesată într-o Ucraină Mare, hipercentralizată, naționalist-șovină, militarizată și autoritară. Așa-zisa victorie a acestei Ucraine în războiul cu Rusia reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a României.

România nu este interesată nici într-o Ucraină Mică nefuncțională și neviabilă, revizionistă și revanșardă.

Ucraina (ceea ce va rămâne din ea după războiul cu Rusia) e necesar să fie desovietizată, autodeterminată pe principiul național (după caz) federală, neutră și membru UE, primind și oferind garanții de securitate de la vecini și de la membrii permanenți ai Consiliului de securitate.

România este necesar să insiste pentru convocarea unei conferințe internaționale privind Ucraina, organizată sub egida ONU și OSCE, care să stabilească atât frontierele sale, cât și statutul său internațional și sistemul de garanții primite și oferite pentru garantarea securității sale și a vecinilor săi.

Relația cu Turcia ar fi de dezvoltat pe direcția unui parteneriat consolidat, similar celui construit de Ungaria, care să facă din binomul București-Ankara un factor de stabilitate atât la Marea Neagră cât și în întreaga peninsulă Balcanică, în sinergie cu parteneriatul România-Bulgaria-Grecia. Împreună cu Turcia, România (ca stat riveran și ca reprezentant al UE, eventual împreună cu Bulgaria) ar putea determina Rusia să participe la o trilaterală a Mării Negre, în complementaritate cu Organizația pentru cooperare economică la Marea Neagră.

Asemenea Ungariei, și România ar fi de dorit să studieze posibilitatea de a deveni observator sau membru asociat al Organizației statelor turcice. Aceasta are potențialul de a constitui o structură central-asiatică extrem de importantă a viitoarei ordini mondiale pluricentrice.

Relația cu Republica Moldova va fi necesar să fie orientată către integrarea economică, asocierea politică, uniformizarea legislativă și armonizarea instituțională cu România, la care să fie adăugate și cooperarea pentru integrare europeană și totodată pentru redobândirea conștiinței naționale. Moldova e necesar să aleagă între a fi „ștefaniană” (urmașa lui Ștefan cel Mare Mușat) sau staliniană (creația lui Stalin) și între europenizare (ceea ce presupune debarasarea de povara Transnistriei) și transnistrializare (păstrarea Transnistriei cu toată moștenirea culturală sovietică înglobată în aceasta).

Ar fi de dorit ca România să acționeze la Washington și Bruxelles pentru anularea schimbului de teritorii între Ucraina și Republica Moldova efectuat în logică sovietică în anii 1950, astfel încât Transnistria să fie retrocedată Ucrainei, Moldova recuperând Bugeacul și Hotinul. (În proces se poate ajunge și la un acord privind utilizarea ulterioară a portului Izmail pentru asigurarea nevoilor Ucrainei de a ieși la Marea Neagră.)

5. Raporturile cu puterile regionale

Chestiunea raporturilor cu puterile globale a fost tratată atunci când am vorbit despre resetarea alianțelor României și conceperea unor alianțe sau parteneriate noi.

Un statut special îl are Rusia care, din punctul de vedere al României, poate fi privită atât ca vecin (este un stat din vecinătatea apropiată, dar și un vecin imediat în Marea Neagră), cât și ca putere regională (în Eurasia, dar și în Europa) și ca putere globală (cel puțin ca unul dintre liderii BRICS, dar și ca unul din principalii deținători de armament nuclear și de resurse naturale strategice, întins pe trei continente).

În cele ce urmează, voi schița ceea ce consider a fi alegerile optime ale României în relația cu puterile regionale care nu îi sunt și vecine. În acest sens mă voi opri doar la câțiva dintre liderii regionali (la toți ar fi foarte dificil spre imposibil) selectați pe criteriul relevanței lor speciale la nivel global, al importanței lor pentru liderii globali și al capacității României de a influența prin raporturile cu ei configurația și dinamica ordinii mondiale. O voi face prin câteva cuvinte-cheie sau idei esențiale.

Relația cu Rusia (care poate fi tratată și în contextul relațiilor cu actorii globali), pe termen scurt se reduce la cuvintele „normalizare” și „destindere”. Pe termen mediu și lung poate fi avută în vedere aplicarea strategiei proiectelor comune și în raporturile româno-ruse.

Relația cu India cere restabilirea vechii cordialități româno-indiene, în condițiile în care avem de a face cu unul dintre membrii cei mai importanți ai BRICS, întreținând relații tradiționale cu Rusia și fiind curtată intens de SUA spre a intra în dispozitivul indo-pacific conceput de Washington pentru încercuirea Chinei. Dincolo de interesele economice și culturale, România are a urmări ca prin relația cu India, potențial centru de iradiere geopolitică în viitoarea ordine globală multipolară, să contribuie la menținerea și ajustarea echilibrelor de putere în regiunea Asiei de sud și cea indo-pacifică, pornind de la observarea caracterului indivizibil al securității globale.

Relația cu Iranul impune reluarea legăturilor cordiale de altădată, în condițiile în care acesta se profilează ca unul din jucătorii esențiali ai BRICS, în parteneriat strategic cu Rusia, China și Turcia (state de prim interes pentru România), și în care Bucureștiul poate contribui la facilitarea găsirii unor soluții pentru normalizarea raporturilor dintre Teheran și Ierusalim, condiție sine qua non a securității și stabilității Orientului Mijlociu. În paralel cu revoluția mondială neo-marxistă declanșată din și de SUA, omenirea asistă și la revitalizarea vechilor imperii asiatice (este „Secolul Asiei”), printre care cel persan. Cele două tendințe se ciocnesc în Orientul Mijlociu care, pentru România este Orientul Apropiat (Levantul).

În acest context, mai ales după normalizarea relațiilor dintre Iran și statele arabe din Golful Persic (inclusiv Arabia Saudită), tensiunile iraniano-israeliene reprezintă o sursă principală de insecuritate atât pentru statele în cauză cât și pentru întreaga regiune, cu atât mai mult cu cât puterile globale (în primul rând SUA) se folosesc de ele pentru a-și menține dominația în ordinea regională. Fără normalizarea relațiilor cu Israelul, Iranul nu își poate normaliza relațiile cu Occidentul euro-atlantic și nu își poate găsi un loc stabil la masa protagoniștilor viitoarei ordini globale post-americane. Construind relații bune simultan cu Israelul și Iranul, România se poate insera util în strategiile consacrate păcii regionale, pentru a culege apoi premiul cuvenit unei asemenea contribuții.

Relația cu Israelul pleacă de la poziția consacrată a României privind susținerea dreptului la existență și la securitate a acestui stat. Această poziție se asociază cu aceea a recunoașterii dreptului la autodeterminare a poporului palestinian fie în cadrul unui stat comun (unitar, confederal sau federal) cu poporul evreu, Israelul devenind un stat civic și multicultural, fie în cadrul unui stat separat.

După decesul acordurilor de la Oslo, după reducerea drastică a influenței SUA în regiune și după ce UE și-a dovedit incapacitatea de a juca un rol semnificativ în contextul medio-oriental, precum și după experiența dezastruoasă a „primăverii arabe” și izbucnirea războiului din Gaza cu Hamas, care pune sub semnul întrebării „Acordurile abrahamice”, România este chemată de împrejurări să își reia rolul de facilitator al unui acord cu care să se încheie contenciosul israelo-palestinian. În acest sens o relație strânsă cu Israelul este indispensabilă. Prin ea Israelul va fi ajutat și să își asume în deplină siguranță rolul de jucător regional pe contul și în numele său, alături de ceilalți jucători regionali, tăind cordonul ombilical cu SUA și renunțând la statutul de prepus al Americii.

Relația cu Arabia Saudită pornește de la înțelegerea împrejurării că aceasta este un jucător regional de primă importanță aflat în curs de reorientare strategică prin distanțarea de SUA, apropierea de Israel și integrarea în BRICS (prima structură a unei noi ordini mondiale multipolare, propulsată de tandemul sino-rus). Apropierea de Arabia Saudită ar permite României să beneficieze de atuurile acesteia pe piața mondială de energie și de capital, și totodată să se integreze în procesele politico-diplomatice menite să aducă pacea în Orientul Mijlociu, consolidând, astfel, securitatea globală (care este, o repet, indivizibilă).

Relația cu Egiptul (și Siria) pleacă atât de la nevoia de a valorifica avantajele trecutului cooperării reciproc avantajoase, cât și de la observația că în Orientul Mijlociu (care, subliniez din nou, pentru România este Orient Apropiat) niciun război nu se poate câștiga fără Egipt și nicio pace nu se poate realiza fără Siria. Egiptul a fost mereu un factor major de stabilitate regională care a știut să ducă o politică de echilibru între puterile Occidentului euro-atlantic și cele ale Orientului euro-asiatic, precum și între Israel și lumea arabo-musulmană. O relație strânsă între România și Egipt are din aceste motive un caracter strategic, permițând celei dintâi să își promoveze agenda în lumea în care cel din urmă deține o influență majoră, în condițiile în care viziunile celor două state cu privire la ordinea mondială și la securitatea colectivă sunt similare până la identitate.

6. Raporturile cu UE

Raporturile cu UE, în condițiile crizei de identitate (culturală și geopolitică), de creștere, de democrație, de credibilitate, de moralitate și de conducere prin care aceasta trece, impun României urmarea a două trasee.

Pe de o parte, este vorba despre reformarea UE. În acest sens sunt necesare, în primă urgență, clarificări ale cadrului normativ al UE care să pună în acord suveranismul cu federalismul. Națiunile europene nu pot supraviețui decât dacă se federalizează. Aceasta nu înseamnă, însă, renunțarea la interesele naționale, ci garantarea împlinirii lor printr-o redefinire în acord cu mijloacele pe care solidaritatea națiunilor și renunțarea la concursul între națiuni le pun la dispoziție. „Statele Unite ale Europei” nu înseamnă dispariția națiunilor europene, ci înlocuirea competiției între națiunile europene (în trecut totdeauna terminată prin război) cu alte modalități de asigurare a progresului și a dezvoltării, solidaritatea fiind singura formă inteligentă de egoism național.

Cu aceste idei în atenția, prin reforma UE, România va fi necesar să mai urmărească întărirea legitimității democratice în constituirea instituțiilor europene, în același timp cu sporirea eficienței acestora în promovarea intereselor naționale comune ale statelor membre, ca și ale cetățenilor europeni, și recunoașterea supremației constituțiilor naționale.

Dezbaterea privind reforma UE este mult mai amplă și nu poate fi epuizată acum și aici. Ceea ce se impune, totuși, a mai fi spus aici, este că România nu este interesată și nu e cazul să părăsească UE, în momentul de față, fiind necesar să rămână în UE pentru a determina din interior reformarea acesteia și readucerea ei la proiectul în considerarea căruia românii au dorit să îi fie membri.

Pe de altă parte, România va fi necesar să lucreze pentru crearea unui grup de state cu viziuni și interese convergente, în interiorul UE, în vecinătatea UE sau într-o formulă mixtă, de pe poziția căruia să poată influența politicile UE sau să promoveze alternative la acestea. Raportul e necesar să fie inversat pornind de la ideea că statele membre nu au cedat UE suveranitate, ci doar au delegat exercițiul unor atribute ale suveranității lor pentru a fi exercitate în comun și în interes comun. De aceea nu UE este necesar să facă presiuni asupra României, ci România, împreună cu cei care gândesc la fel, este necesar să supravegheze și să calibreze activitatea UE, inclusiv prin folosirea metodei federale.

În acest sens, România e necesar să se apropie de și să se coordoneze cu statele Grupului de la Visegrád, precum și cu principalii membrii fondatori ai Comunităților europene (Germania, Franța, Italia), folosind și parteneriatele constituite cu acestea.

7. Raporturile cu organizațiile politice internaționale

Raporturile României cu organizațiile politice internaționale – ONU, OSCE, Consiliul Europei – ar urma să aibă ca noțiuni cheie cuvintele „reabilitare”, „actualizare” și „reinventare”. Toate sunt în criză. Niciuna nu mai funcționează. Explicația principală rezidă în aceea că toate au fost create fie la finele celui de al Doilea Război Mondial fie în toiul Războiului rece. De atunci lumea s-a schimbat. Imperialismul euro-atlantic s-a prăbușit. Ordinea imperială americană, succesoare a celei coloniale europene, de asemenea. Omenirea a intrat în „Secolul Asiei” și alte superputeri, cu origini în alte culturi, se ridică sau reapar. Chiar și maniera de a gândi concursul internațional se modifică. Jocul de go ia locul jocului de șah, în care, în ciuda originii sale asiatice, au excelat, timp de multe decenii, rușii și americanii. Astăzi omenirea joacă go, iar marii specialiști ai acestui joc sunt chinezii. Noua ordine mondială cu instituțiile ei internaționale e necesar să reflecte logica și regulile acestui joc.

8. Raporturile cu organizațiile finanțatoare internaționale

Raporturile cu organizațiile finanțatoare internaționale nu pot pleca decât de la realitatea oligarhizării acestora. Deciziile acestor instituții se iau de state care au o pondere mai mică în produsul internațional brut decât cele care sunt marginalizate în procesul decizional. Pe cale de consecință și ținta deciziilor vizează favorizarea profitorilor planetei în dauna producătorilor planetei. România, ea însăși victimă a dictatului oligarhiei instituțiilor finanțatoare internaționale, va fi cazul, de aceea, să pledeze pentru o reformă rapidă direcționată către democratizarea, respectiv dezoligarhizarea lor. În lipsa unei asemenea reforme se va naște o piață financiară mondială paralelă de pe care România nu poate lipsi.

9. Poziția față de criza dreptului internațional

Poziția României față de criza dreptului internațional ar fi cazul să vizeze, în mod normal, actualizarea acestuia în funcție de structura actuală a raportului de putere la nivel mondial și de configurarea actualului concurs de interese, pe baze consensuale și cu înlăturarea conceptului unilateralist exprimat în formula „ordinea internațională bazată pe reguli”.

Printre principalele aspecte pe care un drept internațional reabilitat ar fi cazul să le reglementeze sunt:

i. obligația de a proteja și dreptul la intervenție;

ii. lovitura preventivă;

iii. agresiunea provocată;

iv. dreptul la aplicarea de sancțiuni economice și procedura aferentă (de principiu, sancțiunile economice este necesar să primească un regim juridic asemănător cu cel aplicabil armelor de distrugere în masă); competențele tribunalelor internaționale și răspunderea pentru abuzurile acestora etc.

10. Poziția față de reforma ordinii mondiale

Poziția României față de reforma ordinii mondiale poate fi formulată în termeni simpli și inechivoci astfel: în locul unipolarismului, o ordine multipolară a cărei stabilitate este necesar să fie garantată de echilibrul cercurilor de putere, cercuri care să aibă o componență variabilă în funcție de interesele membrilor lor în realizarea unor proiecte comune.

În loc de concluzii

Este fezabilă o asemenea politică externă? Este! Condiția pentru realizarea ei rezidă în patriotismul, priceperea și caracterul conducătorilor României. Dacă aceste însușiri le lipsesc este obligatorie întoarcerea la popor.

Este o asemenea politică externă compatibilă cu interesul național românesc? Este! Tocmai de aceea ea este și necesară și justă și poate produce rezultate durabile.

România este un proiect politic care a fost pus în operă însă cu materialul unei națiuni culturale dezvoltate organic. De aceea a rezistat. De aceea merită să ne punem în serviciul lui. Nu contează lipsa speranței pentru a acționa. Nu contează lipsa succesului pentru a persevera.

Cele prezentate aici sunt doar o schiță, o încercare, o sumă de idei fundamentale. Pornind de la ele alții vor putea să dezvolte idei mai bune, să conceapă programe mai concrete și să facă pași siguri în direcția dorită, cu mai mult folos.

Autor: Adrian Severin

Citiți și:
Anexele secrete din acordul de securitate pe care România îl pregătește cu Ucraina
Un viitor pentru copiii noștri?

yogaesoteric
2 iunie 2024