România, la momentul adevărului: America sau UE?

A vorbi despre relaţii prioritare cu Statele Unite chiar în clipa instalării României la preşedinţia Consiliului European ar putea părea de neînţeles, ba chiar o sfidare, dar reafirmarea acestei preeminenţe în relaţiile noastre bilaterale este impusă, în mod necesar şi oportun, de reacţia regretabilă, din acest moment, faţă de România, a unor oameni de stat din câteva capitale vest-europene şi a unor înalţi demnitari ai UE, acompaniaţi de un cor mass-media din Europa Occidentală.

Acest an – şi el aniversar – 2019, când se împlinesc două decenii de la evenimentele dramatice care au deschis poarta libertăţii şi democraţiei pentru România, poate oferi şi perspectiva, mult aşteptată şi tot mai presantă, de a pune o bază solidă şi stabilă statutului internaţional al ţării, rămas de atâta vreme incert şi oscilant. România, în sfârşit, îşi poate concepe şi urma o politică externă proprie, clară, activă, neezitantă, pe care să o ia în serios şi prietenii, partenerii şi aliaţii săi, dar şi mai puţin prietenii.

Preşedinţia pe şase luni a Consiliului European, fapt onorant, dar care pentru unii ar putea părea mai degrabă formal, obligă la un moment al adevărului în ce priveşte clarificarea orientării, priorităţilor şi acţiunii României în Europa şi în lume.

Da, am intrat în lumea democraţiei, drepturilor omului, economiei de piaţă, ne integrăm în structurile occidentale şi asimilăm valorile sale. Dar în care Occident?

Ce mai este astăzi Occidentul din punct de vedere geopolitic? De bună seamă, un protagonist mondial de prim rang care asigură de peste şase decenii echilibrul planetar de forţe, dar un bloc (democratic, în esenţă) tot mai mozaicat, mai scindat, mai centrifugal, subminat de divergenţe interne. Între SUA şi fiecare dintre principalele puteri europene, ca şi între ţările membre ale UE, disfuncţionalităţile se adâncesc. Iar Bucureştiul oficial, care de douăzeci de ani nu poate sau nu vrea să-şi construiască o politică externă distinctă, se complace ori este obligat la ezitări, tăceri, inacţiune, resemnându-se în rolul de partener nesemnificativ, de ignorat, care nu inspiră încredere şi nu are rost să fie luat în seamă, ba chiar discriminat şi supus criticilor şi unei poziţii subalterne, minore.

Reacţia oficială a Bucureştiului la o asemenea situaţie ingrată s-a rezumat, aproape întotdeauna, la o atitudine abulică, defetistă, inactivă sau de-a dreptul nepăsătoare. De la acceptarea cu lejeritate, practic necondiţionată, a exigenţelor formulate de Bruxelles pentru integrarea în UE şi până acum, diplomaţia românească, începând cu factorii de cea mai înaltă răspundere ai statului, nu şi-a făcut simţită prezenţa, nu și-a făcut auzită vocea în mod semnificativ în incintele europene prin vreo iniţiativă sau vreun proiect cu impact real, nici măcar privitoare la propriul interes naţional, la problematica specifică regiunii de sud-est şi central-europene, spaţiului pontic, bazinului Dunării (iar, în NATO, flancului estic). Cele câteva proiecte iniţiate sau care implică direct România, ceva mai consistente în ultima vreme, riscă să stagneze într-o zonă de tatonare reciprocă şi de armonizare a poziţiilor (vezi relaţiile cu Grupul Vişegrad). Şi nu par a trece dincolo de festivism şi rutină prematură.

Aceste rânduri se doresc a fi nu un rechizitoriu, ci o încercare de evaluare şi bilanţ, de fapt o pledoarie pentru activizarea şi relansarea politicii externe româneşti, demers care are acum oportunitatea reală de a fi pus în lucru.

Oportunitatea este relaţia de un tip special cu Statele Unite, numită Parteneriat strategic întărit. Relaţia cu America trebuie dinamizată şi amplificată, dincolo de dimensiunea ei strategică şi de apărare, pentru a antrena în mod activ şi domeniile politic, economic, cultural-ştiinţific, al relaţiilor interumane (regimul vizelor) etc. Nu e uşor. De ce?

1. SUA au relaţii cu mai toate statele lumii, au propriile interese şi priorităţi interne şi în viziune globală. Nu e simplu să atragi atenţia Washingtonului asupra ţării tale, dacă nu i-o captezi, nu-l cointeresezi. Trebuie să convingi că eşti sau poţi să fii un aliat util, capabil să-şi aducă o contribuţie specifică şi la obiectivele comune, şi în folosul fiecăreia dintre cele două părţi.

2. Relaţiile noi, din viitor, cu SUA nu trebuie privite ca o distanţare de UE şi de statele membre ale ei cu care avem sau putem avea proiecte comune. Nu este vorba de un (nou?) ,,cal troian“ al Americii în constructul european. Dimpotrivă, relaţiile privilegiate cu SUA ar fi un atu în plus, şi nu un impediment, pentru relaţii mai strânse şi mai eficiente, de pe poziţii de partener egal, cu statele vest-europene şi din ,,Noua Europă”. Am depăşi, în ochii unora dintre ei, imaginea de partener formal sau neimportant.

3. Întărirea, îmbogăţirea şi stimularea relaţiilor cu SUA nu trebuie văzute ca o contrapondere sau ostilizare, excludere sau ignorare a relaţiilor cu alte foarte mari puteri mondiale (în primul rând Rusia şi China). Premise există, iar actuala situaţie nedorită din raporturile cu aceste două mari state nu are rost să fie dramatizată. Beijingul a făcut repetate propuneri de relansare a bunelor relaţii bilaterale româno-chineze şi ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, spunea că, despre Deveselu, Rusia are de discutat cu SUA, nu cu România, e o problemă ruso-americană. Şi este cât se poate de adevărat. SUA au pe teritoriul Cubei, de zeci de ani, baza de la Guantanamo. A viciat cumva acest fapt relaţiile ruso-cubaneze sau chino-cubaneze? Cine face o politică realistă şi subtilă, face şi distincţia necesară.

Pledoaria (repet) pentru relaţii de excepţie cu Statele Unite, stârnită de reacții oficiale şi de unele publicaţii vest-europene, nu-i onorează pe respectivii partenerii democratici ai României din Europa Occidentală. Ei nu sunt neapărat ostili României, dar sunt tot mai frecvent, de la o vreme (şi nu numai faţă de România), distanţi, aroganţi, chiar abrazivi sau (hai să zicem) cam în necunoştinţă de cauză, dacă nu de-a dreptul răuvoitori.

Dacă ezităm să afirmăm că prinde tot mai evident substanţă un curent antiromânesc în cercurile oficiale şi de presă occidentale, nu este mai puţin adevărat că acest fapt nu se datorează doar actualei politici externe deficitare a Bucureştiului, ci şi acelor vest-europeni, dezinformaţi sau superficiali în evaluări, care emit susţineri denigratoare la adresa României.

Principalul aliat al României în lume sunt Statele Unite. Este un adevăr de necontestat, consfinţit în documente oficiale şi acțiuni de greutate, decise şi asumate la cel mai înalt nivel de ambele părţi. Dar acest cadru solid rămâne, de ani de zile, pe secțiuni importante nevalorificat, ocolit, neproductiv.

America-România First, pentru România şi politica ei internaţională, nu înseamnă însă aruncarea peste bord a relaţiilor România-UE, nu dezicere de integrarea europeană, ci o opţiune dictată de realităţile şi sfidările tot mai evidente cărora România trebuie să le facă faţă cu demnitate, înţelepciune şi pragmatism.

Citiți și:

Dan Diaconu: «M-am săturat de SUA!»

SUA și UE urmăresc distrugerea totală a României! 

yogaesoteric
9 mai 2019