Ruşii la hotare. Cum i-am întâmpinat? August 1968, să recapitulăm…

La cei 50 de ani împliniţi în august 2018 de la numita „Primăvară de la Praga”, care poate fi un bilanţ – Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968, Polonia cu „Solidaritatea” 1980, Bucureşti 1989 – mulţi dintre noi, chiar dacă am trăit evenimentele, ne-am pus întrebarea: scena balconului şi discursul lui Ceauşescu au fost act de eroism sau mascarada momentului?

Din ce se poate citi despre acestea în prezent, răspunsurile par contradictorii chiar şi pentru cei mai vârstnici, darămite pentru tineret! „O primăvară care a murit în august…”, îşi scrie concluzia Alexandru Călinescu în Ziarul de Iaşi, 17 august 2018.

„Scena balconului din ’68”, scrie Florin Cîntic titlul a două documentare în acelaşi ziar, 22 şi 29 august 2018, redacţia sintetizându-i astfel ceea ce susţine în primul episod: „Dacă profesorul A. Călinescu amintea aici, săptămâna trecută, despre Primăvara de la Praga şi reprimarea ei de către sovietici, nu putem lăsa să treacă necomentată scena de acum exact 50 de ani, care l-a făcut celebru pe Nicolae Ceauşescu” care, spune autorul, „visa interesele proprii în politica României şi pe plan internaţional”. Iar pentru cel de-al doilea articol, redacția rezuma: „În faţa celor 80.000 de oameni adunaţi în piaţă, Ceauşescu va rosti de la balconul Comitetului Central un discurs care-i va aduce celebritatea pe plan naţional şi internaţional şi care va fi folosit ca o scuză perpetuă de colaboraţioniştii regimului, de ieri şi de azi, pentru eroizarea dictatorului”, care, pe parcurs, intră într-un crescendo, de face ca mulţi români nu numai să sprijine poziţia României şi a conducătorului, ci, încadraţi în Gărzile patriotice, atunci înfiinţate, cer puşti să apere ţara, ba, unii, intelectualii mai cu seamă, şi dobândirea titlului de membri ai partidului, când, în realitate, o spusese acelaşi comentator, discursul, cu „accente isterice”, ascundea frica lui şi a celor din prezidiu, mai ales „că de-a lungul graniţei erau aliniate divizii sovietice, bulgare, ucrainene şi maghiare, cele sovietice trecând, ostentativ, şi la provocări la Albiţa şi Sculeni”… „Din fericire pentru Ceauşescu şi România, URSS nu avea de gând să atace şi ţara noastră”, pare a se contrazice mai jos istoricul Florin Cîntic, şi nici nu relatează ceea ce a consemnat presa timpului.

După discursul de la balcon, când spusese „întregul popor român nu va permite nimănui să calce teritoriul patriei noastre” şi că „se vor lua măsuri imediate, pentru a apăra cuceririle revoluţionare, pentru a asigura munca paşnică, independenţa şi securitatea patriei noastre socialiste”, iar la 24 august la întâlnirea cu Tito de la Vârşeţ îl asigurase „Suntem hotărâţi să apărăm independenţa ţării”, la sate şi la oraşe s-au organizat adunări populare în cadrul cărora s-a făcut cunoscut mesajul conducătorului, faţă de care, cum spune şi istoricul Mihai Dorin, în Ziarul de Iaşi, 28 august, din cât îşi aduce aminte ca elev şi de la mama sa, participanţii, mai ales „combatanţi de pe frontul de răsărit”, încurajaţi de delegaţii veniţi de la judeţ, se declarau dispuşi să-şi apere până la sfârşit casa şi ogorul strămoşesc.

„Eram în concediu de odihnă acasă , la Iaşi, am urmărit Cuvântarea la televizor iar seara am primit vizita colegului Vasile Manolache care mi-a adus la cunoştinţă că din dispoziţii superioare este necesar să mă prezint la locul de muncă; funcţionam ca secretar al Comitetului executiv al Consiliului Judeţean Vaslui. A doua zi, conform graficului stabilit, am fost delegatul judeţean la Adunarea sătească din comuna Pungeşti, unde, conform indicaţiilor, în baza Cuvântării am vorbit eu ca şi cei care au mai luat cuvântul despre relaţiile României cu Rusia şi URSS de-a lungul timpului, despre pătimirile românilor de la muscali cu mult înainte de 1812 când ni s-a furat Basarabia, dar şi despre acţiunile de jaf ale vecinului de la răsărit în Ţările Româneşti şi datoria ca în actualele împrejurări istorice să arătăm că suntem nu doar prezenţi, ci buni apărători a ce moştenim de la Ştefan cel Mare, de la neamul Basarabilor, de la Mihai Viteazul, Cuza sau Ferdinand, întregitorul.ˮ

Numai că… numai că, imediat după discuţia pe care Basov, ambasadorul sovietic la Bucureşti, a avut-o cu Nicolae Ceauşescu în 25 august, am fost din nou convocaţi, cu indicaţia să mergem din nou la comunele respective şi să le vorbim oamenilor despre tradiţionala prietenie ruso-română de-a lungul vremurilor şi că „vom face totul, şi în viitor, pentru această prietenie care trebuie să rămână nealterată…” – „Vom apărea total neserioşi, tovarăşe prim-secretar, am îndrăznit eu către Ion Savin, şi preşedinte al Comitetului executiv, mergem, fireşte, sarcinile sunt sarcini de partid, dar să schimbăm comunele, eu merg în comuna unde a fost delegat tovarăşul vice-preşedinte Cornel Ouatu, iar domnia sa la comuna unde am vorbit eu ieri…”.

Şi aşa s-au făcut permutările, oamenii, auditorul – care n-a mai fost deloc ataşat nouă – înţelegând că ceva-ceva iarăşi s-a petrecut în relaţiile cu vecinii, în Pactul de la Varşovia – deveniseră buni cititori ai evenimentelor şi procedurilor şi ei… auditorii.

Despre „August 1968: Solidaritate cu reformele din Cehoslovacia”, documentar semnat de Ioan Scurtu, se poate citi şi în revista Saeculum 5-6/2018. Referitor la prezenţa trupelor ruseşti, istoricul face trimitere la ce a scris alt cunoscător trăitor al evenimentelor: „În acele zile şi săptămâni, România a fost supusă unor puternice presiuni la graniţele de est, sud şi vest, iar românii au trăit momente dramatice. Un autentic cunoscător al situaţiei reale din vara anului 1968, Cristian Popişteanu – în studiul introductiv la volumul «1968 Primăvara de la Praga. Documente diplomatice», publicat în 2009 – aprecia:«Primejdia devenise reală, iar tezele istorice contemporane ce încearcă să minimalizeze sau chiar să ignore evoluţia periculoasă a situaţiei în care s-a găsit România atunci, în august 1968, ca urmare a poziţiilor ferm adoptate prin condamnarea categorică a intervenţiei sovietice în Cehoslovacia exprimate în documentele oficiale ale conducerii statului şi Partidului Comunist, nu reprezintă decât o sfidare a adevărului istoric» (p. XXXVII).”

Acelaşi istoric, Ioan Scurtu, actualizează şi altă atitudine: „După 1989, unii cercetători au urmărit să falsifice adevărul istoric. Cel mai mediatizat, Vladimir Tismăneanu, în cartea intitulată «Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc», publicată în 2005, scria: «Scena balconului din 21 august 1968, în timpul căreia Ceauşescu s-a adresat din balconul clădirii Comitetului Central unei mulţimi de 100.000 de persoane adunate în Piaţa Palatului, condamnând în termeni de o rară duritate intervenţia Pactului de la Varşovia la numai câteva ore după invadarea Cehoslovaciei, şi care a devenit o legendă a comunismului naţional, nu a fost altceva decât o mascaradă»”. Acest text a fost preluat aidoma în raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, publicat în 2007, fapt ce arată cât de „ştiinţific” este acel raport. Auzi cu urechile tale, citeşti textul pe care îl ştie o lume, şi spui, ca la învăţământul politic când nu ştiai lecţia, că ceea ce a fost o legendă de care s-a minunat o lume, probabil şi pentru curajul vorbitorului, „Nu a fost decât o mascaradă”! Fals acceptat şi de Traian Băsescu, atunci preşedintele ţării!

Ca istoric ce este, Ioan Scurtu scrie în continuare, avertizând pe amatorii de metafore nejustificate istoric şi literar dar care, folosite, fac mare rău istoriei însăşi, căci scrisul rămâne: „Realitatea este că istoria îşi are meandrele ei. Judecăţile de valoare care nu se bazează pe documente conduc inevitabil la denaturarea adevărului istoric. A judeca liniar o întreagă perioadă istorică (1945-1989) şi pe liderii săi, prin prisma evoluţiilor de după 1989, este o greşeală. Evident, au existat şi există persoane care urmăresc să manipuleze istoria, să falsifice realitatea pentru a crea o imagine conformă cu propriile lor opţiuni politice. Iar alţii şi-au făcut o profesie din a «demitiza» realitatea, imitându-l pe Mihail Roller, cel care dădea directive «frontului istoric» din România în anii 1948-1956.”

„Fireşte”, spune Ioan Scurtu, „anul 1968, în contextul istoric, nu era prielnic reformelor, de aceea şi PCR a decis să renunţe la ele, abia începute, iar «glasnost»-ul şi «perestroika» lui Gorbaciov în 1985, respinse de Nicolae Ceauşescu, au grăbit ceea ce a însemnat Decembrie 1989 în România.”

Citiţi şi:

Primăvara de la Praga. Documente târzii. 1968-2018

22 noiembrie 1968, ora 4 dimineaţa – URSS pregătea invazia României

yogesoteric
27 mai 2019