Salariul minim ca război de clasă

Pe la sfârșitul lunii noiembrie am plecat împreună cu soția mea să ne recuperăm copiii care au petrecut noaptea la o familie care locuiește într-unul din satele vecine orașului nostru. Ajunși aproape de ieșirea din oraș am descoperit că uitaserăm să mâncăm (nu mai erau copiii care să ne amintească asta) și – inexplicabil – că uitaserăm până și să ne luăm o cafea cu noi. Deși modul strict în care McDonald’s a gestionat tirania impusă asupra populației cu doi ani în urmă pusese compania pe lista neagră a companiilor pe care familia noastră le evită (alături de Kaufland, Dedeman, Decathlon etc), ne-am călcat pe inimă și, în loc să ne întoarcem spre oraș, am intrat în McDonald’s pentru a ne cumpăra cafeaua. Ajunși în magazin (că restaurant nu pot să-i spun) am încercat să ne cumpărăm cafeaua spre marea mirare a posesoarei de McJob care ne-a îndrumat către un soi de computer pentru a ne comanda singuri cafeaua. Am încercat, dar excedați de stupizenia situației, am ieșit din stabiliment soția mea având – ca mai întotdeauna – o idee practică, anume aceea de a comanda din mașină folosind așa numitul McDrive, tocmai pentru a evita interacțiunea cu computere și alte aberații care n-au ce căuta în viața noastră înainte de a ne fi băut cafeaua de dimineață.

Am descris mica experiență de mai sus nu pentru a promova idea de boicot al companiilor woke – căci sunt relativ sigur că Starbucks, adică auto-limitarea la publicul woke, este viitorul companiilor care sunt incapabile de a vedea dincolo de lozincile corecte politic acum la modă – ci mai mult pentru a ilustra faptul că automatizarea elimină tocmai mcjob-urile, adică slujbele pe care salariul minim proclamă că le protejează.

Să luăm acum exemplul lui Robinson Crusoe eșuat pe o insulă pustie. Dl. Crusoe realizează rapid că poate să supraviețuiască pescuind un pește pe zi pentru restul zilelor ce i-au rămas de trăit. Și tocmai pentru că este un om civilizat, dl. Crusoe pescuiește din greu, acumulează pește iar apoi flămânzește pentru a-și putea întrerupe pescuitul zilnic, timp în care va munci din greu pentru a-și face un năvod de pescuit. O dată ce are năvodul, dl. Crusoe poate rezolva într-o fracțiune din timpul inițial problema hranei, astfel timpul rămas și-l dedică construirii unei locuințe, apoi nevoilor artistice și intelectuale specifice unui om civilizat.

Dintr-o dată vedem că sursa unui venit civilizat nu este decât acumularea, adică acumularea renunțărilor succesive de la consum. Civilizația este o urmare a înfrânării și nu a vreunui ucaz semnat de domnul Ciucă sau de domnul Ciolacu. Renunțarea la consum, frugalitatea este sursa bunăstării noastre; alături de inovare acestea sunt singurele două motive pentru care suntem mai bogați decât generațiile dinaintea noastră. Oare ce s-ar fi petrecut dacă dl. Crusoe nu s-ar fi apucat de pescuitul care să-i asigure subzistența motivând că acesta nu poate asigura un venit decent sau dacă în loc să-și facă un năvod s-ar fi apucat să facă politică sau vreo grevă pentru a revendica chestiuni precum o viață decentă sau dreptul la un salariu decent?

Oricât vor argumenta contrariul recenți laureați ai premiului Nobel, mărirea salariului minim va avea, ceteris paribus, consecințe nefaste, pur și simplu vor exista mai mulți oameni pentru care accesul la piața muncii va fi restricționat tocmai pentru că productivitatea acestora va fi sub noul prag al salariului minimal. Acești oameni vor fi livrați șomajului cvasipermanent sau spre slujbe care nu permit acumularea de experiență profesională, acești oameni sunt viitorii asistați sociali sau viitorii curieri Glovo. Este limpede că un tânăr fără experiență profesională nu poate fi – timp de luni bune sau chiar de ani de zile – suficient de productiv în vreo meserie care cere o minimă calificare profesională, acesta ar fi normal chiar să-i plătească angajatorului pentru a fi lăsat să observe ce se petrece în jurul său.

Asemenea lui Robison Crusoe, un astfel de tânăr ar fi indicat să fie lăsat să-și țeasă propriul năvod, ar fi firesc să poată să trăiască din ce-au produs părinții sau chiar lăsat să strângă cureaua dincolo de limite ce nouă oamenilor ce se bucură în prezent de bunăstare ni se par acum nerezonabile – asta deși suntem beneficiarii direcți ai strânsului curelei petrecut pe vremea bunicilor sau a străbunicilor noștri. Iar după ce va fi terminat de țesut, adică după ce va fi terminat de acumulat experiență profesională, tânărul nostru va putea să-și ia destinul în mâini și, asemenea lui Robison Crusoe, să se bucure de bunăstare și civilizație.

Legea salariului minim îl va menține în precaritate, în slujbe de tipul McJob (McStarbucks pentru femele respectiv McGlovo pentru ex-masculi) sau în evidențele serviciului de asistență socială. Faptul că avem o explozie a slujbelor de tipul Glovo nu este întâmplător, este consecința directă a politicilor care impun salariul minimal.

Creșterea salariului minim poate fi justificată keynesian argumentând că o astfel de creștere va duce la sporirea așa numitei cereri agregate, chestiune ce va repune în funcțiune mașinăria economică evitându-se astfel o eventuală recesiune. Eroarea acestui mod de a argumenta în favoarea creșteri salariului minimal este cel mai bine descrisă de Bastiat, acesta ne reamintește că astfel de măsuri au consecințe vizibile dar mai ales consecințe mai puțin vizibile. Impunerea unor salarii minimale este de fapt un transfer forțat – este esențial să subliniem caracterul coercitiv al acestuia – de avuție dinspre membrii cei mai productivi ai societății către cei mai puțin productivi, este cu alte cuvinte o risipă de capital și ca atare are printre consecințe o scădere și nu o creștere – ceteris paribus – a nivelului de trai.

Mai există și un argument pseudoconservator (de fapt social-democrat de rit vechi, căci ce este conservatorismul de astăzi dacă nu social-democrația de ieri?) în chestiunea salariului minim care ne spune că o creștere a salariului minim este de fapt o taxă, una dintre puținele taxe pe care multinaționalele de secol XXI nu pot evita să o plătească. Este evident că argumentul este eristic și nepractic măcar pentru faptul că multinaționalele pot evita salariul minim mutând operațiunile pentru care este necesară o forță de muncă numeroasă către jurisdicții mai prietenoase sau pentru că tocmai multinaționalele au suficient capital (obținut cinstit sau de pe urma efectului Cantillon) pentru a investi în automatizare în vederea optimizării fiscale a operațiunilor.

Este amuzant să constatăm că acest tip de a argumenta are consecințe morale evidente, căci niciodată dorința de a face rău altuia nu ar fi normal să aibă consecințe benefice pentru noi înșine. Într-adevăr, așa după cum am arătat mai sus, multinaționalele pot reloca forța de muncă sau pot investi în automatizare, singurele victime ale politicilor privitoare la salariul minim vor fi întotdeauna localnicii, adică muncitorii și deținătorii locali de capital.

În favoarea creșterii salariului minim mai există și argumentul contabil/birocratic – argumentul obtuz de tip Ciucă-Ciolacu – care ne spune că, dată fiind rata de taxare efectivă de peste 60% a salariului minim (și includem aici taxele pe muncă dar și TVA-ul sau inflația), o astfel de creștere va avea printre consecințe o creștere a veniturilor statului, adică o gonflare a bugetului, ceea ce înseamnă o creștere a bunăstării generale. Desigur, așa este, siluetele gonflate ale cuplului Ciucă-Ciolacu sunt mărturie a validității acestui argument.

Creșterea preconizată a salariului minim nu reprezintă decât o altă formă a războiului dus de cei deja ajunși în vârful scării economice împotriva omului sărac, a celui aflat încă înainte de prima treaptă, a celui aflat în nevoie. În cele din urmă, omul simplu va fi lipsit de demnitatea conferită de conștiința propriei utilități, de demnitatea dată de munca bine făcută, acesta va fi împins către slujbe ancilare de tip Glovo sau către dependența față de sistemul etatizat de asistență socială. Nedemn de milă, deprimat, ridicol, obez, pufos, inutil și lipsit de demnitate autentică, omul european de secol XXI iese din scena istoriei ucis de idei subversive, distrus de o ideologie primitivă lăsând dușmanilor săi până și sarcina scrierii propriului epitaf:

„De rechini am scăpat
Pe tigrii i-am ucis
Dar am fost devorat de ploșnițe.”

Autor: Ovidiu Tânjală

Citiți și:
Oamenii secolului XXI și Împăratul muștelor
Adevărul este precum un leu, nu e nevoie să fie apărat

yogaesoteric
1 februarie 2023