Săpând după adevăr în molozul minciunii oficiale

„Inima omului a fost punctul central al studiului vieții mele.” (William Hurt)

Actorul William C. Hurt, producător executiv al filmului The Unspeakable (De negrăit), despre 11 septembrie 2001: „Săpând după adevăr în molozul minciunii oficiale, apoi într-un alt strat mai greu de moloz care se afla în propria mea conștiință, pus acolo de către mass-media, mi-a luat mult timp să înfrunt ceea ce știam că este adevărat”.

La 22 de ani de la atacul din 11 septembrie 2001, vă aducem în atenția un articol important al regretatului actor premiat William C. Hurt, care s-a stins din viață în Portland, Oregon, în martie 2023.

William Hurt a fost o voce puternică, dedicată adevărului și justiției sociale. Moștenirea sa va dăinui.

***

M-am născut în anul 1950. Mama s-a mutat înapoi la New York cu mine și cu cei doi frați ai mei în 1955 și am devenit newyorkezi.

Am văzut Turnul de Sud „căzând” în ’71. Mama lucrase în apropiere de Empire State Building în timpul războiului și, când eram mici, ne povestea cum, într-o zi cețoasă din iulie 1945, un B-25 a intrat direct în clădire. În ’78, mă uitam la antena care era atașată la Turnul de Nord și i-am spus prietenului meu din clasa întâi că cineva „cu siguranță ar putea să se izbească în acele structuri mari”.

Mulți veterani newyorkezi au fost deranjați de designul lor. Manhattan este de fapt o mică bucată înțesată de imobile. Vecinătăți întrepătrunse. Oamenii se plimbă pe acolo. Umăr lângă umăr. Am avut tendința de a mă ține departe de zonă, chiar dacă am lucrat timp de 12 ani într-un mic teatru aflat la doar vreo 15 cvartale distanță.

La 51 de ani, m-am mutat definitiv cu fiii mei, cu două săptămâni înainte de 11 septembrie 2001. Turnurile erau deja pentru mine puncte de referință de neșters. Pentru noi toți.

În ziua atacului, mă aflam în Boston cu fiul meu cel mare într-o cafenea, luând micul dejun, cu camioneta parcată și pregătită, gata să plec la Montreal pentru un concert. Acolo era un televizor mic agățat de perete. Cineva a spus: „Uite!”.

Fiind un pilot de aviație civilă, primul meu gând a fost: „Ăsta nu este un avion mic. Și nici un accident.”

Următorul meu gând a fost la familie și la prietenii apropiați. Am sunat și, slavă Domnului, toți erau bine.

Al treilea gând a fost la granițe. Am presupus că frontierele vor fi închise imediat. Aveam un contract în Montreal la care era necesar să ajung în acea zi. M-am rugat ca acestea să rămână închise, astfel încât contractul meu să nu mă forțeze să merg în Canada doar pentru ca granițele să fie închise din nou, lăsându-mă departe de copiii mei.

Apoi, al doilea avion a lovit. Am început să mă gândesc la cei pierduți. La numărul lor masiv. Un cu totul alt fel de șoc a intrat în viața mea. Am sperat din toată inima că cei care au răspuns la primul la apel vor fi bine. Apoi au căzut turnurile. Și lumea s-a schimbat.

Greu de crezut, dar granițele s-au deschis din nou chiar a doua zi. Am fost uluit. Contractul spunea că este necesar să plec. Mi-am îmbrățișat copilul și am plecat cu mașina, distrus.

În cazul meu, călătoria spre înțelegere a început cu o experiență emoțională neobișnuită. Zece zile mai târziu, pe platoul de filmare din Montreal, părea un coșmar faptul că nimeni nu se oprea, nici măcar de unul singur, darămite în grup, pentru a absorbi această schimbare de paradigmă. Unde era ritualul grijii reciproce atunci când se petrece ceva teribil?

M-am simțit singur. O catastrofă de o semnificație colosală avusese loc, iar noi ne făceam în mod obișnuit datoria profesională, fără să vorbim nimic despre asta. Poate că era prea mare. Cinematografia este mioapă în felul acesta. Dar mi se părea greșit. M-a cuprins o tulburare emoțională profundă. Îngrijorare pentru copiii mei.

Era o scenă aglomerată, care implica peste o sută de oameni. În timp ce mă întorceam la ceea ce unii numesc „marcajele de start” pentru o altă „filmare principală” (a întregii scene înainte de a începe montajele mai strânse de „acoperire”), m-am oprit. Și, dintr-o dată, nu mi-am putut aminti unde mă aflam. În ce oraș mă aflam?

Apoi corpul meu subtil s-a „dus” pur și simplu la New York. Era „acolo”, plutind la înălțime în interiorul unuia dintre turnurile aflate în implozie.

Căutam să prind în brațe cadavrele care cădeau. Încercam să le culeg din toate părțile și să le apuc la pieptul meu pentru a le salva, dar totul trecea prin mine – bucățile imense de beton și suprastructură amestecate cu trupurile semenilor mei. Nu puteam să-i prind. Îmi treceau prin brațe. La fel totul. Eram ceea ce se numește „pierdut”.

Un membru al echipajului a venit și a spus: „domnule Hurt, suntem gata”. Habar n-aveam ce voia să spună. Bărbatul a întrebat: „sunteți bine?”. I-am auzit vocea și am spus: „Cred că nu”.

M-au condus la o rulotă aflată afară. Câteva persoane grijulii au venit să vorbească cu mine pentru o vreme. Administrația dorea ca platoul să se întoarcă la lucru. O persoană, un coleg actor, părea să înțeleagă. Ea a recunoscut că intrasem într-un șoc profund.

Am părăsit platoul de filmare și au trimis un medic. Cineva a scris „posibil AIT” (atac ischemic tranzitoriu) pe o bucată de hârtie. Dar luni mai târziu, după scanări, acest diagnostic a fost complet exclus. Ceea ce s-a petrecut atunci nu a fost o problemă fizică.

Pentru mine, faptul predominant a fost extrem de simplu. Din câte știu eu, clădirile mari nu se pot prăbuși în acest fel, în niciun caz. Nu s-a petrecut niciodată pentru că, ei bine, nu se putea produce așa ceva.

Mă tot găseam spunându-le altora:

„Dar uite, clădirile de tipul acesta nu se pot pulveriza în aer și să cadă direct în propriul lor soclu.”

Nicio clădire ca acestea, în întreaga istorie a lumii, nu a căzut vreodată așa cum au căzut acele clădiri, cu excepția unei singure situații. Mai demult, făcusem niște lucrări de construcții ușoare. Văzusem câteva construcții mai mici (cum ar fi silozuri) puse la pământ. Atunci am realizat. Am întrebat cum se făcea. Răspunsul? „Cu foarte, foarte multă grijă”.

O zi mai târziu, m-am întors la muncă. Încă o săptămână mai târziu și, din pură coincidență, eram acolo, filmând în New York.

Înainte de 11 septembrie, am făcut o rezervare pentru a ne caza la un hotel situat la 12 cvartale nord de Ground Zero.

L-am întrebat pe tânărul de la lift, când am urcat prima dată în cameră, dacă a pierdut pe cineva apropiat. Surprins și izbucnind instantaneu în lacrimi, a spus: „pe unchiul meu. Era supraveghetorul mașinilor de spălat geamuri. Nu a lipsit nicio zi”.

În afara camerei mele, era o terasă. Puteam să mă uit pe bulevard și să văd șantierul, care fumega în luminile nopții.

Cu groază, am realizat de la ce fumega parțial. Cu toții am realizat. Ceea ce nu știam în acel moment: că termitul continuă să ardă mult timp. Noaptea, mă duceam jos. Mă lăsau să trec de bariere pentru că eram recunoscut. Vorbeam cu primii întâlniți și îi îmbrățișam.

Nu m-a părăsit niciodată.

Discrepanța.

Diferența dintre povestea pe care ni s-a spus să o credem și imposibilitatea acesteia.

M-am simțit singur până în 2013.

Apoi nu am mai putut suporta și am început să sap. Să caut adevărul în molozul minciunii oficiale, apoi într-un alt strat mai greu de moloz care se afla în propria mea conștiință, instalat acolo de mass-media americană.

A durat ceva timp, însă în cele din urmă am găsit fragmente de dovezi online. Amestecate printre toate prostiile, existau dovezi sănătoase și raționale.

Una dintre surse, de departe cea mai puternică, o sursă susținută de mii de oameni responsabili, cinstiți, onorabili, cu picioarele pe pământ, normali, respectuoși – arhitecți și ingineri profesioniști din întreaga lume – a fost Architects & Engineers for 9/11 Truth (Arhitecți și ingineri pentru Adevărul 11 septembrie). Un act uimitor de curaj și compasiune ne întâmpină acolo, atunci când ne hotărâm să căutăm răspunsurile.

De ce am așteptat atât de mult, ca mulți alții, să încep să sap?

Mă uimește, până când mă uit la dimensiunea a ceea ce s-a petrecut și, de asemenea, la incapacitatea mea de a crede că guvernul meu ar fi putut trăda familiile celor uciși în acea zi prin faptul că nu le-a oferit primul element care li se cuvenea: adevărul.

Mă ușurează enorm faptul că mi-am dat numele și sfatul meu artistic în calitate de producător executiv al noului film The Unspeakable.

De asemenea, respect profund filmul definitoriu SEVEN, despre „cealaltă” clădire despre care atât de puțini știu că, de asemenea, cumva, a căzut perfect, „direct în proprii ciorapi” în acea zi. O imposibilitate din toate punctele de vedere, mai puțin unul (demolare controlată).

Seven (Șapte): Documentar despre Clădirea Șapte

The Unspeakable (De negrăit), realizat de Architects and Engineers for 9/11 Truth (Arhitecți și ingineri pentru Adevărul 9/11)

The Unspeakable este un film despre o oroare care a fost comisă asupra unor oameni nevinovați și despre prietenii și apropiații acestora care se luptă să se vindece în timp ce adevărul este suprimat de cei în care se presupune că putem avea încredere. Este, de asemenea, despre încercarea de a frânge inima și spiritul uman – dar și despre cum acestea nu pot fi frânte la unii.

Semnificația unor astfel de acte malefice nu poate fi cu adevărat măsurată în numere.

Măsura este luată pe rând, o mamă sau un tată, o soră sau un prieten. Întrebarea nu este cum a putut cineva să facă aceasta la atât de mulți oameni, ci cum a putut cineva să facă aceasta oricui.

Inima umană a fost punctul central al studiului meu de o viață, așa că îmi adaug numele la cauza acestor familii și prieteni și la acest film umil și sincer.

Sunt recunoscător și, din nou, foarte ușurat să mă alătur lor în profunda durere pentru pierderea lor și să fac parte din exprimarea adevărului lor de nerostit.

Nu presupun și nici nu pretind că știu cine, cum sau de ce a fost făcut acest dezastru. Dar simt că este necesar să înceapă cu un pas. NIST, Institutul Național de Standarde și Tehnologie, este necesar să fie tras la răspundere, pentru că ne-a mințit pe toți.

Citiți și:
11 septembrie 2001: Turnurile gemene nu s-au prăbușit în urma unui atentat terorist – Dezvăluirile curajoase ale unui agent secret
Gheorghe Piperea: „Evenimentul din 11 septembrie 2001 a fost declanșatorul unei lumi noi, distopice…”

 

yogaesoteric
9 octombrie 2023