Şapte minciuni mortale ale agriculturii industriale (II)

Spulberarea minciunilor corporaţiilor agro-industriale

de Andrew Kimbrell
traducere de Mihaela Gheorghiu

Agricultura industrială ne devastează pământul, apa şi aerul şi acum ameninţă echilibrul biosferei. Folosirea masivă a substanţelor chimice şi biologice în agricultură provoacă dezastre pentru mediu, precum şi boli şi moarte în rândul oamenilor. Monoculturile reduc diversitatea plantelor şi a animalelor. Prin distrugerea habitatului, agricultura industrială pune în pericol plantele şi animalele sălbatice. Practicile industriale din ferme cauzează mari suferinţe animalelor. Monopolul centralizat al marilor corporaţii distruge micile comunităţi de ţărani din lume, conducând la foamete şi sărăcie în masă. A devenit, cu adevărat, o recoltă fatală.

Citiţi prima parte a acestui articol: Şapte minciuni mortale ale agriculturii industriale (I)

A PATRA MINCIUNĂ: Agricultura industrială este eficientă

ADEVĂRUL: Fermele mici realizează o producţie agricolă mai mare pe unitatea de teren, decât marile ferme. Mai mult, fermele mari, având o diversitate mai mică, necesită folosirea mai multor mijloace mecanice şi chimice. Utilizarea, tot mai masivă, a acestor mijloace devastează mediul şi face ca aceste ferme să fie mai puţin eficiente decât fermele mai mici, care sunt totodată şi mai favorabile mediului.    

Susţinătorii agriculturii industriale pretind că „ceea ce este mai mare este automat mai bun”, când vine vorba despre producţia de alimente. Ei argumentează că, cu cât ferma este mai mare, cu atât ea este mai eficientă. De asemenea, ei admit că aceste imense ferme industriale înseamnă dispariţia micilor ferme tradiţionale, de familie şi a comunităţilor rurale, însă susţin că acest lucru este pur şi simplu costul inevitabil al producţiei eficiente de alimente. Iar adepţii agriculturii industriale nu promovează numai marile ferme, ci impun, de asemenea, şi marea tehnologie. Ei ridiculizează, de regulă, tehnologia folosită de fermele mici, ca fiind ineficientă, în timp ce anunţă pompos folosirea intensivă a chimicalelor, a marilor utilaje, a computerizării şi a modificărilor genetice – a căror achiziţionare şi implementare este posibilă doar la nivelul marilor ferme. Mariajul marilor ferme cu „mega-tehnologia” este vândut publicului ca fiind principala cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească o producţie eficientă de alimente. Dacă vei proba contrariul întrebuinţării „marii proporţii” şi a tehnologiei – cele două caracteristici principale ale agriculturii moderne – subminezi, insistă ei, eficienţa producţiei şi pui în pericol hrana mondială.

Dacă este mai mare este mai bun?

Deşi minciuna conform căreia „ceea ce este mai mare este mai bun” este general acceptată, ea este o aberaţie evidentă în domeniul agriculturii. Numeroase studii au descoperit că micile ferme sunt, de fapt, mai eficiente decât marile ferme „industriale”. Aceste studii demonstrează că, atunci când fermele se extind, de obicei cresc şi costurile de producţie pe unitatea de teren, deoarece o suprafaţă mai mare de teren necesită folosirea unor utilaje mai scumpe şi a mai multor chimicale care să protejeze culturile. În 1989, un studiu al Consiliului Naţional de Cercetare al SUA (US National Research Council) a evaluat eficienţa marilor sisteme de producţie a alimentelor industriale în comparaţie cu metodele alternative. Concluzia a fost exact contrară minciunii cum că „dacă este mai mare este mai bun”: „Sistemele agricole alternative bine administrate folosesc aproape întotdeauna mai puţine substanţe chimice sintetice, cum sunt pesticidele, îngrăşămintele şi antibioticele, pe o unitate de producţie, decât fermele standard. Folosirea redusă a acestor substanţe conduce la scăderea costurilor de producţie şi la diminuarea potenţialilor factori de risc pe care agricultura îi ridică asupra mediului şi a sănătăţii, fără să reducă – ba chiar poate să mărească, în unele cazuri – recolta pe acru de pământ şi productivitatea sistemelor de creştere a vitelor.”

Mai mult decât atât, folosirea la scară largă a monoculturilor din fermele industriale slăbeşte integritatea genetică a culturilor, făcându-le mai vulnerabile la boli şi la diverşi paraziţi. O foarte mare parte a biodiversităţii noastre alimentare s-a pierdut deja. Această slăbire genetică a culturilor noastre face ca productivitatea viitoare a sistemului alimentar ce foloseşte modelul industrial să fie greu de prevăzut şi subminează orice afirmaţii despre o eficienţă viitoare a agriculturii moderne. În plus, pe măsură ce aceste culturi devin chiar şi mai sensibile la paraziţi, ele vor necesita folosirea unei cantităţi şi mai mari de pesticide, pentru a produce cantităţi egale de alimente – un exemplu clasic al legii beneficiilor reduse/randamentului în scădere. Această utilizare în creştere a chimicalelor şi a îngrăşămintelor în producţia de alimente are un impact nefast grav asupra mediului şi a sănătăţii.

Cu toate aceste dovezi contrarii, cum de supravieţuieşte minciuna care afirmă că „dacă este mai mare este mai bun”? În parte, ea supravieţuieşte datorită unei metode profund greşite de măsurare a „productivităţii” la nivelul fermelor, care a încurajat în mod fals teoriile agriculturii industriale privind eficienţa, în timp ce a minimalizat avantajele productivităţii agriculturii la scară mică.

Productivitate versus recoltă

Agricultura industrială şi economiştii care o susţin tind să măsoare cantitatea „recoltelor” când calculează productivitatea fermelor. Spre exemplu, o fermă de porumb va fi evaluată după câte tone de porumb sunt produse pe acru de teren. Adesea, cea mai mare recoltă provenind de la o singură cultură, cum ar fi porumbul, poate fi obţinută prin plantarea lui la scară industrială, pe terenurile marilor ferme. Aceste mari „monoculturi” au devenit endemice pentru agricultura modernă, pentru simplu motiv că ele sunt cel mai uşor de obţinut cu ajutorul utilajelor grele şi a întrebuinţării masive de chimicale. Recoltele provenind de la astfel de culturi unice din aceste ferme stau la baza minciunii potrivit căreia „ceea ce este mai mare este mai bun”  şi este adevărat că cea mai mare recoltă dintr-o singură cultură este cel mai adesea obţinută prin intermediul monoculturilor industriale.

Micile ferme pot rareori să concureze cu această recoltă provenită din „monoculturi”. Agricultorii tradiţionali tind să planteze culturi mixte, o metodă cunoscută sub numele de „inter-cultură”. În plus, în timp ce monoculturile au între şiruri spaţii goale, micii fermieri folosesc aceste spaţii pentru a planta alte culturi. De asemenea, ei rotesc sau combină culturile şi vitele, iar cu gunoiul rezultat realizează importanta funcţie de refertilizare a solului. Aceste ferme mici produc cu mult mai mult pe unitatea de teren decât marile ferme. Recolta pe unitate de teren provenită de la o singură cultură – cum ar fi porumbul – poate fi mai mică, însă producţia totală pe unitatea de teren pentru micile ferme, compusă adesea din mai mult de o duzină de culturi şi produse animaliere, este, în realitate, mereu mai mare decât cea din marile ferme.

Evident, dacă ar fi să comparăm cu exactitate productivitatea micilor şi marilor ferme, ar trebui să folosim ca principiu de măsurare producţia agricolă totală, pe care  să o punem în balanţă cu toate cheltuielile de producţie, decât să comparăm recolta de la o singură cultură. Producţia totală este suma a tot ceea ce produce micul fermier – diverse cereale, fructe, legume, nutreţ şi produse de la animale – şi este adevăratul reper al eficienţei în munca de fermă. Mai mult decât atât, măsurătorile productivităţii ar trebui, de asemenea, să ia în considerare totalul costurilor de producţie, incluzând aici folosirea utilajelor grele şi a substanţelor chimice, care sunt adesea uitate în afara ecuaţiei atunci când se apreciază eficienţa producţiei. Totuşi, poate cel mai important lucru este includerea costurilor externe, datorate impacturilor asupra mediului şi sănătăţii umane, pe care fermele de monoculturi la scară industrială le lasă societăţii să le achite. A continua măsurarea productivităţii fermelor din prisma recoltelor obţinute de la o singură cultură în economia agricolă reprezintă o părtinire inacceptabilă care se opune diversificării şi reflectă o convingere bizară că producerea unui singur aliment la scară mare este mai importantă decât producerea mai multor alimente (cu o eficienţă sporită) la o scară mai mică.

Odată ce se va renunţa la acest sistemul greşit de măsurare a recoltei, minciuna conform căreia „dacă este mult este mai bun” va fi spulberată. Aşa cum a rezumat în cuvinte Peter Rosset, specialist în politica alimentară, „examinând datele pe care le deţinem, descoperim că, într-adevăr, micile ferme au aproape întotdeauna o producţie agricolă mai mare pe unitate de teren, decât fermele mai mari. Acest lucru este acum în mare măsură recunoscut de către economiştii agricoli din tot spectrul politic, sub numele de «relaţia inversă dintre dimensiunea fermei şi productivitate».” El remarcă faptul că inclusiv Banca Mondială susţine acum redistribuirea terenurilor micilor fermieri din lumea a treia, ca un pas înainte pentru creşterea productivităţii în agricultură, la nivel global.

Studiile guvernamentale subliniază şi ele această „relaţie inversă”. Potrivit concluziilor recensământului agricol din 1992 din Statele Unite, fermele de dimensiuni relativ mici sunt de două până la zece ori mai productive, raportat la unitatea de teren agricol, decât marile ferme. Cele mai mici ferme cercetate în acest studiu, cele având o suprafaţă de 27 de acri sau mai puţin, sunt de peste zece ori mai productive (estimat în venitul în dolari pe acru de teren) decât marile ferme (cu o suprafaţă de 6000 de acri sau mai mult), iar fermele foarte mici (cu o suprafaţă de 4 acri sau mai puţin) pot fi chiar de peste o sută de ori mai productive.

Într-un ultim efort de a-şi salva minciuna eficienţei, agricultura industrială va pretinde că marile ferme sunt capabile, cel puţin, să folosească mai eficient forţa de muncă şi tehnologiile moderne, decât o fac fermele mici. Nici măcar această teorie nu poate fi susţinută. Există un consens evident că marile ferme nu utilizează prea bine nici aceşti factori de producţie, datorită problemelor de muncă şi administraţie ce sunt inerente în marile activităţi. Fermele de mărime medie şi multe dintre fermele mici sunt mult mai aproape de a atinge deplina eficienţă atunci când sunt luaţi în calcul aceşti factori. Este o părere general acceptată că un sistem agricol eficient ar fi de un imens folos societăţii şi mediului în care trăim. El ar trebui să utilizeze cât mai puţine resurse pentru a obţine un maxim posibil de producţie alimentară, fără să dăuneze mediului şi sănătăţii. Puternic influenţaţi de minciuna că „dacă este mai mult este mai bine”, noi am trecut la agricultura industrială din dorinţa de a crea un sistem mai eficient. Am permis marilor corporaţii internaţionale să utilizeze un sistem de producţie a alimentelor care elimină independenţa alimentară, distruge comunităţile rurale, otrăveşte pământul, reduce biodiversitatea şi care nici măcar nu hrăneşte populaţia. Toate în numele eficienţei! Este de necontestat faptul că acest mult popularizat sistem modern de producţie a hranei este, de fapt, mai puţin eficient, mai puţin productiv decât alternativa agriculturii la scară mică. Este timpul să îmbrăţişăm din nou virtuţile agriculturii tradiţionale, cu cunoştinţele ei exacte despre cum se cultivă pe solurile şi în climaturile locale, cu întrebuinţarea ei de generaţii a unor cunoştinţe şi metode cum ar fi inter-culturile, culturile succesive şi rotaţiile în funcţie de anotimp, cu metodele ei de păstrare a seminţelor pentru menţinerea diversităţii genetice şi cu mai buna integrare a fermelor în ambianţa pădurilor, a zonelor cu vegetaţie mai bogată şi cu speciile de plante şi animale sălbatice. Cu alte cuvinte, este timpul să devenim eficienţi.

A CINCEA MINCIUNĂ: Hrana industrială oferă mai multe posibilităţi de a alege

ADEVĂRUL: Supermarket-ul este o iluzie a alegerii. Etichetele de pe produsele alimentare nici măcar nu ne indică ce pesticide sunt pe alimentele noastre sau ce produse au fost modificate genetic. Însă cel mai important este că  minciuna alegerii maschează tragica dispariţie a zeci de mii de varietăţi de culturi, cauzată de agricultura industrială.

O minciună persistentă, creată şi susţinută de producătorii de alimente, este cea potrivit căreia doar producţia industrială poate oferi consumatorilor marea varietate de alegeri alimentare disponibilă astăzi. Cultivarea şi procesarea industrială, continuă să afirme această minciună, au doborât limitările asupra alegerilor alimentare impuse de anotimpuri, de poziţionarea geografică a plantelor sau de culturile distruse. Dacă ne plimbăm de-a lungul culoarelor unui supermarket cu o suprafaţă de 37.000 metri pătraţi, am putea fi uşor convinşi de valabilitatea acestei minciuni. Spre exemplu, sectorul cerealelor pentru micul dejun ar putea cuprinde mai mult de 50 de nume de brand-uri diferite, fiecare fiind ambalat şi prezentat într-o manieră unică. Totuşi, găsiţi-vă un minut pentru a încerca să descoperiţi o varietate făcută din alte cereale decât porumbul, orezul, grâul sau ovăzul. Pentru o provocare la fel de descurajantă, încercaţi să găsiţi un pachet pe care să nu fie înscrise zahărul sau sarea printre ingredienţii principali de pe listă.

Realizând acest test simplu, minciuna varietăţii alimentelor industriale începe să se prăbuşească. Începem să vedem că, dincolo de ambalajele inteligent realizate şi de clipurile publicitare pe care le vedem constant, mult din ceea ce ni se prezintă ca fiind o varietate este, de fapt, ceva mai mult decât ambalarea diferită a unor produse foarte asemănătoare. Între timp, o parte semnificativă din marea diversitate de alimente aflată la dispoziţia oamenilor de la începutul istoriei agricole, a fost efectiv eradicată şi nu şi-a găsit niciodată drumul către rafturile cu produse din supermarket-urile moderne.

Pierderea diversităţii

Un impact rar menţionat al agriculturii industriale este acela că îl privează pe consumator de adevărata posibilitate de a alege, favorizând doar câteva varietăţi de culturi, care permit o recoltă bogată, o procesare şi o ambalare eficientă. Gândiţi-vă la mere. Este adevărat că fără procesarea industrială, probabil că nu am putea să mâncăm mere „proaspete” 365 de zile pe an. Totuşi, am putea să ne bucurăm de multe dintre miile de varietăţi care au crescut în această ţară în ultimul secol şi care acum au dispărut toate. Datorită sistemului agricol industrial, majoritatea acelor varietăţi sunt moarte acum; doar două varietăţi asigură acum mai mult de 50% din piaţa actuală de mere. În mod similar, în 2000, 73% din toată salata crescută în Statele Unite era sortimentul „iceberg”. Această varietate relativ uşor adaptabilă este adesea singura alegere pe care o pot face consumatorii. Între timp, am pierdut sute de varietăţi de salată, cu gusturi variind de la amărui la dulce şi cu culori de la indigo la verde deschis. Monoculturile agriculturii industriale au redus, în mod similar, diversitatea naturală la aproape toate culturile principale, raportată la sortimentele cultivate, culoare, mărime şi gust.

Prin metoda cultivării tuturor plantelor noastre sub forma monoculturilor, agricultura industrială nu numai că limitează ceea ce putem mânca astăzi, ci reduce şi posibilităţile de alegere ale generaţiilor viitoare. Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite (U.N. Food and Agriculture Organization – FAO) estimează că trei pătrimi din diversitatea genetică agricolă a fost pierdută de-a lungul acestui ultimul secol. Deoarece agricultura industrială utilizează numai varietăţile cu o productivitate mărită şi de mare profit, nu reuşim să salvăm rezervele de seminţe ale altor mii de sortimente. Fundaţia Internaţională pentru Progresul Rural  (The Rural Advancement Foundation Internantional – RAFI) a condus un studiu asupra rezervei de seminţe disponibilă în 1903, versus inventarul Laboratorului Naţional de Stocare a Seminţelor al Statelor Unite (U.S. National Seed Storage Laboratory – NSSL) din 1983. RAFI a înregistrat un uluitor declin al diversităţii: am pierdut aproape 93% din sortimentele de salată, peste 96% din varietatea de porumb dulce, aproximativ 91%  din sortimentele de porumb de câmp, mai mult de 95% din diversitatea de tomate şi aproape 98% din varietatea de sparanghel. Acestea reprezintă nu numai un dezastru la nivelul mediului, ci şi reducerea îngrijorătoare a posibilităţilor de a alege aflate la dispoziţia noastră şi a generaţiilor viitoare.

Ne-etichetarea şi ne-testarea

Pe măsură ce suntem văduviţi de dreptul nostru de a alege multe dintre alimentele care înainte erau dezirabile şi diverse, suntem, de asemenea, privaţi de dreptul de a le respinge pe cele pe care nu dorim să le mâncăm. De multe ori, etichetele de pe alimente nu oferă suficiente informaţii care să permită consumatorului să ştie ce se găseşte în alimente şi cum şi unde sunt produse acestea. Guvernul, cedând la presiunile exercitate de agricultura industrială, nu a solicitat niciodată un sistem de etichetare care să informeze consumatorii despre pesticidele şi alte chimicale folosite la culturi sau despre reziduurile care încă există pe produsele respective, în momentul cumpărării lor. În mod similar, nu există vreo reglementare care să stipuleze menţionarea pe etichete a originii geografice a alimentelor, în pofida dorinţei de a creşte numărul consumatorilor care să prefere alegerea produselor locale.
    
Tratarea alimentelor prin tehnologiile nucleare şi genetice potenţial periculoase este ascunsă consumatorilor. Dacă, printr-un efort major din partea asociaţiilor civice, a fost forţat guvernul să impună obligativitatea etichetării alimentelor întregi supuse iradierii, alte alimente procesate prin tehnologii similare nu sunt etichetate.  Cei ce procesează şi distribuie alimentele, luptă acum să anuleze condiţia etichetării alimentelor întregi, care au fost supuse iradierii. În acelaşi spirit, Administraţia Alimentelor şi a Medicamentelor a Statelor Unite  (U.S. Food and Drug Administration – FDA), sub presiunea industriei biotehnologice, a decis să nu ceară testarea şi etichetarea separată a alimentelor modificate genetic. Această decizie reprezintă un afront strident la adresa libertăţii de a alege, având în vedere că aproximativ 60% din alimentele procesate conţin deja anumiţi ingredienţi modificaţi genetic, pe care mulţi consumatori ar vrea sa-i evite. Politica ne-testării şi ne-etichetării alimentelor practicată de FDA a fost adoptată, deşi agenţia era conştientă de faptul că alimentele modificate genetic pot transforma o hrană sigură într-una toxică, pot provoca noi reacţii alergice, pot scădea valoarea nutritivă a alimentelor şi crea rezistenţă la antibiotice.
    
Agricultura industrială îşi foloseşte puterea politică nu numai pentru a împiedica etichetarea alimentelor, ci şi pentru a interzice criticilor, prin intermediul unor legi, să ofere consumatorilor informaţii importante cu privire la alimente. Industria a făcut presiuni la nivelul a 13 state pentru adoptarea legislaţiei privind „discreditarea alimentelor” – legi care pot fi folosite împotriva celor care încearcă să scoată la lumină oricare dintre efectele dăunătoare ale sistemului alimentar industrial. Deşi mulţi cred că aceste legi sunt în mod evident neconstituţionale, până la abolirea lor, ele servesc la intimidarea persoanelor şi a grupurilor care vor să ofere informaţii reale asupra siguranţei alimentelor. Aceste legi pot, de asemenea, să-i oprească pe potenţialii nemulţumiţi să iasă în faţă şi să ceară ca publicul să fie informat, în vederea realizării unor alegeri alimentare în cunoştinţă de cauză.

Iluzia ambalajului

În fiecare an, peste 15.000 de produse alimentare noi sunt scoase pe piaţă în Statele Unite. Strategiile de marketing inteligente şi milioanele de dolari cheltuite pe ambalaje, creează o varietate de imagini, de grafici şi de materiale, pentru expunerea acestor produse în magazine. Totuşi, aceste noi apariţii rar reprezintă şi o creştere a posibilităţii de a alege, pentru consumatori. Ambalajele sunt menite să ne ascundă faptul că, în fond, noi mâncăm acelaşi set de ingrediente din nou şi din nou, deşi sub denumiri diferite. Rareori aceste ingrediente conţin ceva ieşit din comun. În mod surprinzător, 95% din caloriile pe care le consumăm, provin din doar 30 de varietăţi de plante, potrivit FAO (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură – Food and Agriculture Organization).

Mai mult decât atât, prin toate diferitele brand-uri şi denumiri de alimente existenţe pe piaţă, doar o mână de companii domină industria. Spre exemplu, Philip Morris, cunoscut publicului în primul rând datorită produselor sale din tutun, deţine sute de brand-uri de alimente. Două dintre cele mai mari sunt Kraft şi Nabisco, ale căror produse includ denumiri precum: Post Cereals, Ritz, Triscuit, Waverly, SnackWell’s, Honey Maid, Premium Saltines etc. Beneficiază cu adevărat consumatorii de o largă varietate de alegeri alimentare, dacă o companie de tutun controlează procesarea, ambalarea şi ingredientele tuturor acestor alimente foarte bine vândute?

Un sistem de distribuţie foarte bine pus la punct, încurajează marile lanţuri de supermarket-uri şi multe restaurante să favorizeze produsele industriale provenite din monoculturi, în detrimentul alimentelor mai variate produse de micii producători. Doar câţiva distribuitori de alimente domină acest proces. Marii distribuitori tratează aproape exclusiv cu la fel de marii producători de alimente, oferind consumatorilor lipsa lor de posibilităţi de a alege. Ca urmare a acestui proces, micii producători, care pot veni cu o mai mare varietate de produse şi de ingrediente, sunt nevoiţi să folosească alte mijloace de distribuţie a produselor lor. Ei se bazează pe pieţele rurale, pe sprijinul agricol comunitar şi pe comerţul cu amănuntul, pentru a face ca produsele lor să ajungă în mâinile consumatorilor.

În mod evident, modalitatea de a crea adevărata posibilitate de a alege pentru consumatori, este promovarea agriculturii locale organice, la scară mică. Prin alegerea acestor tehnici în locul modelului industrial, am putea nu numai să ne oferim nouă înşine alegerea unei hrane sigure şi sănătoase şi a unui mediu curat, ci să includem, fără exagerare, sute de varietăţi şi gusturi diferite în alimentaţia noastră.    

A ŞASEA MINCIUNĂ: Agricultura industrială sprijină mediul şi viaţa sălbatică

ADEVĂRUL: Agricultura industrială este singura mare ameninţare la adresa biodiversităţii pământului. Tehnicile de semănare rând lângă rând, de plantare şi de recoltare decimează habitatele naturale ale plantelor şi animalelor, în timp ce folosirea masivă a chimicalelor otrăveşte solul şi apa şi omoară nenumărate colonii de plante şi familii de animale.

Creatorii minciunilor agriculturii industriale au avut atât de mult succes în eforturile lor de modelare a opiniilor, încât îşi imaginează probabil că vom înghiţi aproape orice. Ei ne asigură acum că practicile agricole intensive, bazate pe substanţe chimice şi pe biotehnologie, ne protejează, într-un fel, mediul. Această minciună, oricât de ilogic ar putea suna pentru un cititor avizat, este foarte răspândită astăzi în Statele Unite şi este din ce în ce mai mult acceptată ca fiind reală. Ceea ce este mai rău, este că agricultura industrială saturează mass-media cu rapoarte false privitoare la pretinsele riscuri ecologice ale practicilor agricole organice şi ale altor practici care, în realitate, menţin echilibrul mediului.

O afirmaţie tipică a apărătorilor industriei, este că modelul industrial al agriculturii a prevenit semănarea a 24 milioane de km pătraţi de terenuri virgine cu culturi de productivitate scăzută. Ei afirmă, în mod repetat, că cea mai mare provocare a secolului 21 este creşterea producţiei alimentare prin intermediul cuceririlor actuale din ştiinţa agriculturii, care includ modificarea genetică a culturilor destinate comercializării. Ei susţin, de asemenea, că dacă omenirea nu îmbrăţişează pe deplin agricultura industrială, sute de mii de specii de animale şi de plante sălbatice vor dispărea datorită culturilor de productivitate redusă şi a turmelor de vite rătăcitoare.

În plus, spre deosebire de agricultura industrială, agricultura tradiţională sau alternativă reduc impactul practicilor agricole asupra plantelor şi a animalelor, precum şi asupra aerului, apei, solului, adesea fără a necesita costuri economice suplimentare. Simpla întrebuinţare a îngrăşămintelor naturale este o alternativă ieftină la îngrăşămintele chimice şi face să crească microbiologia şi fertilitatea la nivelul solului, scade eroziunea, iar pe termen lung, ajută la menţinerea habitatelor sălbatice. Practicile agricole organice şi diversificate conduc la creşterea numărului păsărilor de curte şi a mamiferelor din ferme şi asigură diversitatea biologică a planetei. Pe scurt, în termenii conservării şi sporirii productivităţii solului şi a biodiversităţii planetei, agricultura tradiţională la scară mică este cu mult mai binefăcătoare şi mai eficientă decât contrapartea ei industrială.

Mai mult decât atât, în loc să fie o binefacere pentru mediu, aşa cum proclamă minciuna, agricultura industrială este, de fapt, cea mai mare şi singura ameninţare la adresa biodiversităţii pământului. Există două motive principale ale acestei stări de fapt: devastarea speciilor sălbatice datorată folosirii substanţelor chimice şi distrugerea habitatelor animalelor şi plantelor sălbatice din cauza tehnicilor ineficiente de semănare (şir lângă şir), cultivare şi recoltare folosite de agricultura industrială.

Substanţele chimice şi mediul

Îngrăşămintele chimice – care reprezintă, de asemenea, o componentă de bază a agriculturii industriale – implică un şi mai mare risc asupra calităţii solului şi a apei, ameninţând biodiversitatea şi speciile de animale şi plante sălbatice de pe întregul mapamond. În special viaţa acvatică şi marină sunt vulnerabile la tonele de reziduuri provenind de la terenurile agricole tratate chimic, care îşi găsesc drumul către cele mai mari estuare ale noastre, în fiecare an. În Golful Chesapeake, populaţiile de plante de apă, de peşti şi crustacee au scăzut dramatic ca număr, în ultimele câteva zeci de ani, datorită folosirii excesive a îngrăşămintelor artificiale. Potrivit lui Kelly R. Tucker de la Comitetul American pentru Protecţia Păsărilor (American Bird Conservancy), folosirea îngrăşămintelor anorganice tinde, de asemenea, să reducă diversitatea globală a speciilor de plante din ferme, făcând astfel ca pe liziera fermelor să domine doar una sau câteva specii de plante. Ca urmare, păsările au şi ele de suferit, deoarece ele sunt dependente de varietatea insectelor, a căror existenţă este susţinută de vegetaţia naturală.

Distrugerea habitatelor

Pe lângă deteriorarea mediului provocată de pesticidele şi îngrăşămintele chimice, câmpurile imense cu monoculturi, caracteristice agriculturii industriale, au redus dramatic o serie de specii de plante şi animale sălbatice, prin modificarea habitatelor lor naturale, prin deplasarea speciilor native şi introducerea unora non-native. Spre exemplu, plantarea a mii de acri de porumb nu mai lasă loc dezvoltării altor specii. Printre nenumărate alte plante şi animale sălbatice, numeroase specii de păsări sălbatice şi iepurii de câmp au fost mult reduse sau eliminate din zonele în care se practică agricultura industrială. Folosirea metodelor agricole de diversificare, încorporează, pe de o parte, numeroase varietăţi de plante, flori şi buruieni şi, pe de altă parte, încurajează proliferarea a numeroase specii de animale sălbatice, de insecte şi de plante.

Nicio minciună nu poate ascunde faptul că zecile de ani de agricultură industrială au fost un dezastru pentru mediu. Otrăvirea chimică a provocat eco-ciduri în rândul a nenumărate specii şi a condus la pierderea ireversibilă a unor soluri, la reducerea calităţii solului şi a apei şi la proliferarea unor specii non-native, care năpădesc varietăţile indigene. Fără îndoială, operaţiunile de cultivare, secerare şi recoltare realizate de agricultura industrială, au afectat şi continuă să distrugă în mod catastrofal viaţa sălbatică şi calitatea apei şi a solului. Prin contrast, metodele agricole tradiţionale şi organice au ca rezultat reducerea terenului supus tratamentului industrial şi creşterea biodiversităţii şi a vieţii sălbatice la nivelul fermelor şi dincolo de ele.        
    
A ŞAPTEA MINCIUNĂ: biotehnologia va rezolva problemele agriculturii industriale    
      
ADEVĂRUL: Noile culturi bazate pe biotehnologie nu vor rezolva problemele agriculturii industriale, ci le vor amplifica şi vor consolida controlul pe care îl deţin câteva mari corporaţii asupra produselor alimentare din întreaga lume. Biotehnologia va distruge biodiversitatea şi siguranţa hranei şi va alunga de pe pământurile lor micii fermieri care se întreţin prin mijloace proprii.

Minciunile agriculturii industriale împărtăşesc un concept de bază, care le leagă una de alta –  dorinţa lor ca noi să acceptăm că tehnologia înseamnă întotdeauna progres. Acum, totuşi, mulţi oameni pun întrebarea logică a tehnologiei: o anumită tehnologie poate însemna progres, însă progres către ce? Ce viitor ne va aduce acea tehnologie? Am observat că tehnologia pesticidelor ne aduce un viitor al epidemiei de cancer, aer şi ape toxice şi distrugerea globală a biodiversităţii. Observăm că tehnologia nucleară, prin care o parte din alimentele noastre au fost iradiate, ne aduce un viitor al deşeurilor nucleare care nu pot fi aruncate, cheltuieli masive de curăţire şi, din nou, numeroase ameninţări la adresa sănătăţii umane şi a mediului. Pe măsură ce o parte tot mai mare a societăţii realizează că pesticidele, îngrăşămintele chimice, monoculturile şi metodele industriale reprezintă ceva mai mult decât nişte roade fatale, chiar şi marile corporaţii industriale încep să admită că există unele probleme. Soluţia lor la dezastrul provocat de generaţiile anterioare de tehnologii agricole este – aşa cum aţi ghicit – mai mută tehnologie. O tehnologie „mai bună”, biotehnologia, va rezolva problemele cauzate de folosirea intensivă a chimicalelor în agricultură. Pe scurt, creatorii de minciuni au intrat din nou în acţiune. Însă privind dincolo de cuvinte, o examinare atentă a noilor afirmaţii despre ingineria genetică, ne revelează că, în loc să rezolve problemele agriculturii moderne, biotehnologia nu va face altceva decât să le înrăutăţească.

Va reuşi biotehnologia să hrănească omenirea?

În încercarea de a convinge consumatorii să accepte biotehnologia alimentară, industria a popularizat neabătut minciuna conform căreia biotehnologia va învinge foametea mondială. Această afirmaţie se sprijină pe două sofisme: primul este că oamenii suferă de foame pentru că nu se produce suficient de multă mâncare la nivel mondial, iar al doilea, că ingineria genetică măreşte productivitatea alimentară.

În realitate, la nivel mondial se produc mai mult decât suficiente alimente pentru a hrăni populaţia actuală. Problema foametei nu constă în cantitatea de alimente care este produsă, ci mai ales în modul în care aceste alimente sunt distribuite. Prea mulţi oameni sunt pur şi simplu prea săraci pentru a cumpăra alimentele disponibile în magazine şi prea puţini oameni dispun de pământul necesar sau de puterea financiară pentru a-şi creşte singuri hrana. Rezultatul este foametea. Dacă marile corporaţii biotehnice ar fi vrut, într-adevăr, să-i hrănească pe cei flămânzi, ar fi încurajat reforma agrară, care i-ar readuce pe fermieri pe terenurile lor  şi ar fi militat pentru redistribuirea averilor, care le-ar fi permis săracilor să-şi cumpere mâncare.

Cercetările independente arată că aceste tipuri de seminţe modificate genetic nu fac să crească recolta totală. Un studiu realizat pe durata a doi ani de zile de către cercetătorii de la Universitatea din Nebraska a arătat că prin cultivarea boabelor de soia rezistente la erbicide s-a ajuns, de fapt, la o productivitate mai scăzută decât cea obţinută prin cultivarea boabelor de soia obişnuite. Aceste rezultate au confirmat descoperirile dr. Charles Benbrook, fostul director al Biroului pentru Agricultură din cadrul Academiei Naţionale de Ştiinţe (Board on Agriculture at the National Academy of Sciences). Studiul său realizat asupra a peste 8.200 de eşantioane prelevate din terenurile agricole şi a demonstrat că seminţele „Roundup Ready” produc o cantitate mai mică de soia decât variantele lor naturale.

Departe de a fi un răspuns la foametea mondială, ingineria genetică ar putea reprezenta o contribuţie majoră la amplificarea ei. La ora actuală există mai mult de o duzină de brevete pentru tehnologia „distructivă” a ingineriei genetice. Aceste seminţe sunt proiectate genetic de către companiile biotehnice să producă o sămânţă sterilă după un singur sezon de creştere, asigurându-se că fermierii din întreaga lume nu îşi vor putea păstra seminţele şi vor fi nevoiţi să le cumpere în fiecare an de la aceste corporaţii. Crede cineva că soluţia la foametea mondială este a face culturile lumii sterile? Având în vedere că mai mult de jumătate din fermierii din întreaga lume se bazează pe seminţele păstrate pentru a-şi cultiva terenurile, imaginaţi-vă foametea în masă care ar rezulta dacă genele sterile ar scăpa din culturile modificate genetic şi ar contamina culturile locale nemodificate genetic, sterilizându-le chiar şi neintenţionat. Potrivit unui studiu realizat de Martha Crouch de la Universitatea din Indiana, un astfel de scenariu înspăimântător este o posibilitate foarte reală.

Biotehnologia va proteja pământul?

Ideea că biotehnologia este binefăcătoare pentru mediu se bazează pe minciuna că va reduce folosirea pesticidelor, prin crearea unor plante rezistente la insecte şi la alţi paraziţi. În realitate, chiar cercetările independente ale guvernului a demonstrat falsitatea acestei afirmaţii. Un studiu realizat de Departamentul pentru Agricultură al Statelor Unite (U.S. Department of Agriculture) în 2000 a demonstrat că nu s-a înregistrat o diminuare a folosirii pesticidelor pentru culturile modificate genetic.

Deşi nu contribuie cu nimic la reducerea crizei poluării chimice, hrana biotehnologică aduce propriul ei risc, foarte diferit, de poluare: poluarea biologică şi genetică. În anul 2000, cercetătorii de la Universitatea Purdue au descoperit că plasarea a doar câteva exemplare de peşti modificaţi genetic într-o mare colonie de peşti dezvoltaţi pe cale naturală, poate face ca acea specie să moară în doar câteva generaţii. Între timp, cercetătorii de la Universitatea Cornell au descoperit că polenul provenit de la porumbul de tip „Bt” poate fi fatal pentru fluturele-rege şi pentru alte tipuri de insecte folositoare. Uniunea Cercetătorilor Îngrijoraţi  (Union of Concerned Scientists) a arătat cum culturile modificate genetic de tip „Bt” ar putea face ca paraziţii să devină rezistenţi la Bt. Această pesticidă non-chimică este esenţială pentru fermierii tradiţionali din întreaga ţară. Dacă paraziţii plantelor capătă rezistenţă la ea, acest lucru ar putea submina în mod catastrofal agricultura organică din Statele Unite. Un alt aspect semnificativ legat de alimentele modificate genetic este că aceste culturi sunt foarte greu de controlat. Ele pot migra, se pot modifica şi se pot încrucişa cu alte plante. Dacă o specie rezistentă la erbicide sau la paraziţi s-ar răspândi de la culturi la buruieni, ar putea rezulta o „super-buruiană” şi ar fi aproape imposibil să fie stopată. Ameninţarea pe care biotehnologia o aduce mediului i-a făcut pe cei mai importanţi 100 de oameni de ştiinţă să avertizeze asupra faptului că o întrebuinţare neglijentă ar putea conduce la o degradare devastatoare şi ireversibilă a mediului.

Va produce biotehnologia alimente mai sigure?

Industria biotehnologică pretinde că aduce pe piaţă o cu totul nouă generaţie de  alimente mai sănătoase şi mai sigure. Totuşi, potrivit specialiştilor din propriul nostru guvern, modificarea genetică a alimentelor ar putea face ca alimente sigure să devină toxice. Alimentele modificate genetic pot conţine substanţe alergice atât noi cât şi vechi, care ar putea genera grave reacţii la milioane de consumatori. De asemenea, alimentele biothenologice pot avea valori nutriţionale mai mici. În 1999, Asociaţia Medicală Britanică (British Medical Association) a recomandat interzicerea importului de organisme modificate genetic (OMG-uri) ne-etichetate, datorită potenţialilor lor factori de risc asupra sănătăţii. Ceea ce face ca aceste riscuri să fie  cu atât mai alarmante, este că guvernul nostru nu solicită testarea obligatorie a gradului de siguranţă şi nici etichetarea vreunuia dintre alimentele modificate genetic. Ca urmare, nu avem nicio asigurare asupra siguranţei acestor alimente şi nicio posibilitate de a depista reacţii adverse. Departe de a amplifica siguranţa produselor noastre alimentare, biotehnologia aduce noi factori de risc asupra sănătăţii.

Este biotehnologia ieftină şi eficientă?

Industria biotehnologică continuă să se autoaprecieze ca fiind panaceul fundamental pentru toate problemele agriculturii industriale. O trecere în revistă a tuturor adevăratelor sale consecinţe şi influenţe nefaste revelează faptul că nu este un antidot pentru agricultura modernă, ci mai degrabă o continuare a exacerbării crizei actuale a producţiei de alimente. Biotehnologia contribuie la creşterea degradării mediului, generează noi riscuri în ceea ce priveşte siguranţa alimentelor şi ameninţă să amplifice foametea mondială. Ea nu reprezintă soluţia, ci o parte majoră a problemei.  

Citiţi şi:
Plătim pentru propria moarte: vaccinurile care îmbogăţesc companiile producătoare pot să ne ucidă
CODEX ALIMENTARIUS: o tentativă mascată de genocid şi totodată o adevărată batjocoră la adresa terapiilor naturiste

yogaesoteric
29 iunie 2009