Sărăcia e sursa bogăţiei: Inventarea Capitalismului

INVENTAREA CAPITALISMULUI – Economia politică clasică şi Istoria secretă a acumulării primitive

de prof. Michael Perelman

În fiecare an, 15 milioane de minori mor de foame: 1 copil la fiecare 13 secunde.

Capitolul 1: Importanţa neîncetată a acumulării primitive

„Câmpurile comune şi păşunile ţineau viu un viguros spirit de cooperativă într-o comunitate; orice gard ridicat în jurul unui teren distrugea acel spirit. Sprijinindu-se unii pe alţii, oamenii de la ţară munceau împreună amical, se înţelegeau între ei asupra rotaţiilor recoltelor, asupra părţilor din păşunile comune, cum să îngrijească şi să îmbunătăţească păşunile şi livezile, să cureţe şanţurile şi să irige terenurile agricole. Munceau împreună pământul şi mergeau împreună de la câmp acasă, de la fermă la fermă, prin căldură, dimineaţa, la prânz şi seara. Toţi depindeau de resursele comune ale lemnelor de foc şi ale paielor pentru îngrijirea grajdurilor, şi împărţind atât de multe lucruri necesare traiului erau învăţaţi de tineri să trăiască după regulile şi obiceiurile comunităţii. După ce au ridicat garduri, şi după ce fiecare om a obţinut bucata lui de teren şi putea să-i alunge pe vecini de pe ea, disciplina împărţirii lucrurilor în mod corect cu vecinii s-a mai pierdut şi fiecare gospodărie a devenit o insulă. Aceasta a fost marea revoluţie în viaţa oamenilor, mai mare ca toate schimbările economice care au urmat împărţirii terenurilor. Şi totuşi, puţini oameni care trăiesc acum în această lume pe care am moştenit-o după ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor sunt în stare să conceapă întreaga semnificaţie a modului de în care trăiau acei oameni şi care acum e cu totul pierdut.” – Joan Thirsk, Enclosing and Engrossing

Coerciţia şi Crearea Clasei Muncitoare

Procesul brutal prin care oamenii au fost deposedaţi de mijloacele prin care își asigurau traiul, cunoscut ca acumulare primitivă, a provocat nenorociri enorme pentru oamenii obișnuiți. Această acumulare primitivă a oferit baza de plecare a dezvoltării capitaliste. Joan Thrisk, unul dintre cei mai informați istorici asupra societăţii agricole britanice, descrie mai sus natura unora dintre cele mai brutale transformări sociale şi individuale care a fost asociată cu ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor.

Unii au condamnat această expropriere. Oficial, această deposedare a oamenilor de mijloacele care le asigurau traiul a fost perfect legală. La urma urmei, ţăranii nu deţineau drepturi de proprietate în sensul strict al acestora. Ei aveau doar drepturi tradiţionale asupra pământului. Pe măsură ce pieţele s-au dezvoltat, mica boierime, care era însetată după pământ, şi apoi burghezia au folosit statul pentru a crea o structură legală prin care aceste drepturi tradiţionale au fost abrogate. (Tigar şi Levy, 1977). Deposedarea oamenilor obişnuiţi de resursele comune a fost o condiţie necesară, dar nu mereu şi suficientă, pentru a-i forţa pe ţărani să se lase înghiţiţi de piaţa muncii. „Chiar şi după aceste îngrădiri ale pământurilor obşteşti, muncitorii s-au retras în păduri, în poieniţe, în carierele de piatră, de unde puteau obţine combustibil şi lemne pentru a găti şi pentru a-şi creşte animalele, puteau apuca mere şi arunca nuci de dincolo de gardurile vii, puteau strânge lemne de foc, calapăr şi alte ierburi sălbatice de pe orice bucată de pământ lăsată de izbelişte… Aproape orice găseau pe pământul obştesc putea fi folosit pentru traiul frugal al lucrătorului pământului și pentru cel al soției sale.” (Everitt 1967, 405).

În măsura în care economia tradițională putea să rămână în funcțiune în ciuda pierderii resurselor comune, capitalul nu putea fi alimentat în mod satisfăcător cu forță de muncă. Prin urmare, nivelul salariilor reale ar fi trebuit să fie mai ridicat, împiedicând astfel procesul de acumulare. Deloc surprinzător, unul după altul, aceste drepturi tradiționale au dispărut cu totul. În ochii burgheziei, „proprietatea a devenit proprietatea absolută: toate «drepturile» pe care țăranii le aveau sau le-au păstrat de-a lungul timpului, acum nu mai erau tolerate… erau interzise.” (Foucault 1979, 85).

Acumularea primitivă a ciopârțit modul de viață tradițional, ca o foarfecă. Prima lamă ascuțită a folosit la distrugerea posibilității oamenilor de a-și asigura ei singuri traiul zilnic. Cealaltă lamă a reprezentat un sistem de măsuri dure al căror scop era să facă imposibil pentru oameni să-și mai găsească strategii de supraviețuire alternative în afara sistemului de muncă salarială. O mulţime de legi brutale, menite să sufoce orice rezistență ar fi opus oamenii cererilor muncii salariale, a însoțit deposedarea țăranilor de drepturile lor, chiar înaintea impunerii capitalismului ca o forță economică semnificativă. De exemplu, începând cu Tudorii, Anglia a pus în aplicare măsuri dure care le interziceau țăranilor să vagabondeze sau să apeleze la sistemele de asistență socială.

Potrivit unei reglementări din 1572, cerșetorii mai mari de 14 ani erau biciuiți cu severitate și însemnați cu un fier înroșit pe urechea stângă, dacă cineva nu își dorea să îi ia şi să îi pună la muncă timp de doi ani. Recidiviștii mai mari de 18 ani erau executați, dacă cineva nu îi lua să-i pună să muncească. Cei care recidivau în continuare erau executați automat, fără alt drept de apel (Marx 1977, 896ff.; Marx 1974, 736; Mantoux 1961, 432). Astfel de regulamente au apărut aproape simultan în secolul al 16-lea în Anglia, Țările de Jos, și Zurich (LeRoy Ladurie 1974, 137). Aşa se face că majoritatea muncitorilor, lăsată fără alternativă, nu a mai avut de ales decât să muncească pentru salarii care uneori se apropiau de nivelul de subzistenţă.

În urma acumulării primitive, economiştii susţin că relaţiile salariale au devenit aparent o afacere voluntară. Muncitorii aveau nevoie de lucru, iar angajatorii aveau nevoie de muncitori. În realitate, desigur, procesul nu era nici pe departe voluntar. Aşa cum arată Foucault (1979, 222):
„Istoric, procesul prin care burghezia a devenit clasa politică dominantă pe parcursul secolului al 18-lea a fost mascat în spatele unui cadru juridic explicit codificat şi egalitarian doar de ochii lumii, care a putut fi stabilit în urma organizării unui regim parlamentar reprezentativ. Dar, dezvoltarea şi generalizarea mecanismelor de disciplinare au constituit cealaltă parte, nevăzută şi murdară a acestui proces… susţinută de aceste mecanisme fizice, mici, zi de zi, de către toate acele sisteme ale micro-puterii care sunt în mod esenţial nonegalitare.”

Într-adevăr, istoria recrutării forţei de muncă spune povestea neîntreruptă a coerciţiei, ori prin forţa brutală a sărăciei, ori prin reguli mai directe, care au făcut imposibilă continuarea stilului tradiţional de viaţă (Moore 1951).

Desigur, necesităţile obişnuite pentru economia unei gospodării care se putea autosusţine într-o măsură i-a ţinut pe mulţi oameni puţin deasupra nivelului de subzistenţă, dar pentru mulţi piaţa a fost un pas înapoi. Introducerea năucitoare a modului individualist în care funcționa piața i-a rupt pe oameni de legăturile lor tradiționale și a creat un sentiment de dezumanizare (vezi Kuczynski 1967, 70).

Intenţia declarată de a impune disciplina a justificat măsurile brutale la care au fost supuşi săracii. Într-adevăr, cei care au scris despre fiecare asemenea măsură de persuasiune împărtăşesc toţi obsesia legată de crearea unei forţe de muncă disciplinată (Furniss 1965; Appleby 1978). Susţinătorii unor asemenea măsuri în mod tipic şi-au apărat poziţia invocând nevoia de a civiliza muncitorii sau de a pune capăt lenevirii şi indolenţei. Totuşi, capitalul a avut nevoie de măsuri ca să învingă economia gospodăriilor pentru a putea extrage o mai mare masă de valoare în surplus, valoare adăugată.

De fapt, aproape toată lumea implicată în procesul de acumulare primitivă, fie susţinător, opozant sau muncitor, a fost de acord cu verdictul lui Charles Hall (1805, 144) că „dacă nu erau sărăciți, nu s-ar fi supus nevoii de a fi fost angajați (pe piața muncii)” – cel puțin nu atâta timp cât plata era ținută la un nivel scăzut pentru a crea profituri substanțiale.

Angajatorii și-au dat repede seama de relația dintre sărăcie și șansa de a face profituri frumușele. Ambrose Crowley, de exemplu, și-a stabilit fabrica în nord și nu în centrul țării, pentru că acolo „sătenii erau foarte săraci așa că numărul celor care sunt forțați de necesitate să muncească e mai mare.” (citat de Pollard 1965, 197). Acest proces era cumulativ. O creștere a sărăciei a afectat o parte mai mare a populației, care rezulta în și mai multă sărăcie, și tot așa. În această privință, Marx (1865, 72) a observat că nivelul salariilor în zonele agricole ale Angliei varia în funcție de condițiile particulare în care țărănimea a ieșit din economia autosusținută şi a intrat în iobăgie. Cu cât iobagii erau mai săraci, cu atât mai mici salariile urmaşilor lor urmau să fie.

Economia politică clasică şi războiul împotriva lenevirii

Clasicii economiei politice au cântat în cor condamnări ale lenevirii şi indolenţei săracilor. Deşi aplaudau distracţiile şi timpul liber al bogaţilor, ei au denunţat comportamente similare din partea celor săraci pentru că aceştia nu depuneau astfel efortul maxim pentru a munci.

Să luăm cazul lui Francis Hutcheson – „dr. Hutcheson, care nu va putea fi uitat vreodată” – aşa cum studentul său, Adam Smith, l-a descris ulterior lui Archibald Davidson (Mossner and Ross republicată, 1977,309) – acelaşi Francis Hutcheson a cărui Scurtă introducere în trei volume în filosofia morală (1742) pare să fi fost modelul după care Adam Smith s-a inspirat când a ţinut prelegerile economice la Glasgow (vezi Scott 1965, 235, 240).

O lucrare ulterioară, intitulată Sistemul filosofiei morale, exemplifică contribuţia dr. Hutcheson la nobilul domeniu al filosofiei morale. După câteva observaţii scurte despre nevoia de a creşte preţurile, Hutcheson (1755, 2:318–19) a cugetat: „Dacă oamenii nu s-au învăţat cu obiceiurile vieţii industriale, faptul că cele necesare vieţii sunt ieftine va încuraja lenevirea. Cel mai bun remediu e să creşti cererea pentru cele necesare traiului. Lenevirea ar trebui să fie pedepsită cel puţin cu servitutea temporară.”
Ameninţătorul „cel puţin” din acest citat sugerează că profesorul-care-nu-poate-fi-uitat-vreodată s-ar fi gândit chiar şi la soluţii mult mai dure decât servitutea temporară. Ce altceva ar putea recomanda bunul doctor studenţilor la filosofie morală în cazul în care servitutea temporară s-ar fi dovedit inadecvată în a-i ţine pe oameni legaţi de locul de muncă?

Această atitudine, desigur, nu e singulară în cazul clasicilor economiei politice. Ne-am putea întreba: a existat vreodată o naţiune în care bogaţii să spună că săracii erau destul de muncitori? Urletul universal împotriva „lenei și indolenței” poate fi auzit chiar și în îndepărtata Japonie din secolul 19, pentru a da un singur exemplu (vezi T. Smith 1966, 120).

Oricum, nicio țară nu pare să fi mers atât de departe în războiul împotriva lenevirii cum a făcut Anglia. Într-adevăr, scriitorii din acel timp acuzau că nevoia de disciplină era necesară și pentru criminalitate dar și pentru boală. Spre sfârșitul secolului 18, chiar și spitalele au început să fie privite ca un domeniu unde era nevoie de impunerea disciplinei. (vezi Ignatieff 1978, 61ff).

Aproape poetic, Thomas Mun (1664, 193) și-a ridicat vocea împotriva „leprei generalizate a sărbătorilor, modei şi pierderea timpului în lenevire şi plăcere”. Josiah Tucker (1776a, 44–45) a folosit o metaforă militară pentru a susține un punct de vedere similar:
„Într-un cuvânt, singurul mijloc prin care o națiune rivală poate fi oprită să fugă cu afacerile noastre e de a preveni ca propriul nostru popor să nu fie mai leneş, inactiv și mai plin de vicii decât e deja… Deci, singurul război, care poate fi dus cu succes în această privință, e războiul împotriva viciului și trândăviei; un război ale cărui forțe trebuie să fie formate nu din flote și armată, ci din taxe raţionale și regulamente înțelepte, pentru a putea transforma pasiunea pentru iubirea-de-sine privată într-o forță a binelui public.”

Acumularea primitivă și eradicarea sărbătorilor

Deși standardul de viață nu era în mod necesar ridicat, oamenii din societățile pre-capitaliste din nordul Europei, la fel ca multe popoare tradiționale, se bucurau de destul de mult timp liber (vezi Ashton 1972, 204; vezi de asemenea și V. Smith 1992; Wisman 1989).

Oamenii obișnuiți țineau nenumărate sărbători religioase care punctau ritmul muncii. Joan Thirsk a estimat că în secolul al 16-lea și la începutul secolului al 17-lea, aproximativ o treime din zilele de muncă erau petrecute în activități de tihnă (citat în K. Thomas 1964, 63; vezi și Wilensky 1961). Karl Kautsky (1899,107) a oferit o estimare şi mai extravagantă: 204 sărbători anuale erau ţinute în Bavaria de Jos în timpul evului mediu. În ciuda acestor sărbători frecvente, ţăranii tot puteau produce în surplus, mai mult decât aveau nevoie pentru a se întreţine. În societatea feudală engleză, de exemplu, ţăranii supravieţuiau chiar dacă aristocraţia era destul de puternică pentru a le putea fura aproximativ 50% din ce produceau (vezi Postan 1966, 603).

Pe măsură ce pieţele se dezvoltau, presiunile asupra muncilor făcute de ţărani creşteau. De exemplu, în sudul Franţei, chiriile au crescut de la un sfert din venitul chiriaşului în 1540, la jumătate din venitul său în 1665 (LeRoy Ladurie 1974, 117).

Deşi din ce în ce mai mult oamenii erau nevoiţi să renunţe la timpul liber pentru a putea îndeplini cerinţele tot mai mari ale non-producătorilor, mulţi observatori şi-au unit vocile pentru a condamna numărul excesiv al sărbătorilor. În special, preoţii protestanţi erau vocali în această privinţă (Hill 1967, 145–218; vezi şi Marx 1977, 387; Freudenberger şi Cummins 1976). Chiar şi în anii 1830 auzim voci care se plâng că numărul de zile dintr-un an pe care le lucrau irlandezii era de 200 după ce toate sărbătorile fuseseră anulate (Great Britain 1840, 570; citat în Mokyr 1983, 222).

Timpul, într-o societate de piaţă, înseamnă bani. Aşa cum Sir Henry Pollexfen (1700, 45; citat în Furniss 1965, 44) a calculat: „Dacă două milioane de oameni care muncesc fac într-o zi 500.000 de lire sterline, la atât am calculat că se ridică bogăţia noastră, înseamnă că atâta pierde naţiunea în fiecare zi în care se ţine o sărbătoare.”

Zelul în suprimarea sărbătorilor religioase nu a fost un indiciu că reprezentanţii capitalului priveau devoţiunea clasei muncitoare ca pe o chestiune neimportantă. În unele sate din Anglia secolului 19, dacă cineva avea grijă de propria sa grădină în zilele de sabat putea fi pedepsit prin lege. Unii muncitori au fost chiar trimişi la închisoare pentru acest delict (Marx 1977, 375–76n). Pietatea, oricum, îşi avea şi ea limitele ei. Acelaşi muncitor putea fi acuzat că şi-a încălcat contractul de muncă, dacă în zilele de sabat prefera să se ducă la slujbă şi nu la muncă atunci când era chemat (ibid.).

În Franţa, unde capitalului i-a luat mai mult să ajungă în poziţia de dominaţie, eradicarea sărbătorilor a fost făcută cu mai mare greutate. Tobias Smollett (1766, 38) s-a plâns de francezi: „Aproape jumătate din timpul lor, care ar putea fi folosit în mod profitabil pentru industrie, e pierdut de către ei şi de către comunitate, pentru că participă la foarte multe ceremonii ridicole.”
Voltaire a cerut ca sărbătorile să fie mutate în fiecare zi de duminică. Din moment ce duminica era o zi de odihnă oricum, muncitorii angajaţi puteau lucra în plus, astfel, cel puţin 40 de zile pe an. Această propunere l-a făcut pe naivul Abbe Baudeau să se întrebe dacă e înţelept ca munca să fie intensificată în condiţiile în care la sate era deja un exces împovărător de populaţie (citat în Weulersse 1959, 28).

Cum puteau cei lipsiţi de mijloacele de a-şi câştiga traiul să fie angajaţi? Desigur, schimbările în practicile religioase în Europa nu au fost provocate de o populaţie redusă, ci de încăpăţânarea şi rezistenţa oamenilor în a se conforma necesităţilor capitalului. De exemplu, liderii Revoluţiei Franceze, care se mândreau cu faptul că erau foarte raţionali, au emis un decret care spunea că e permisă o singură zi liberă doar după 10 zile de muncă. Clasicii economiei politice s-au alăturat cu entuziasm condamnării numărului excesiv de sărbători (vezi Cantillon 1755, 95; Senior 1831, 9). Suprimarea sărbătorilor religioase a fost doar o mică parte din procesul mai larg al acumulării primitive.

Economia politică clasică și Ziua Ideală de Muncă

Odată ce capitalul a început să smulgă tradiționalele ancore ale societății, burghezia a căutat orice oportunitate pentru a-i forța pe oameni să facă munca productivă care le aducea profit celor care-i angajau. La fel, clasicii economiei politice au susținut și au pledat pentru acțiuni care să modeleze societatea în jurul logicii acumulării, pentru a putea întări dependența oamenilor de munca plătită cu salariul.

În utopia economiei politice clasice de la început, săracii ar fi trebuit să muncească în fiecare oră în care nu dormeau. Un scriitor a sugerat că lacheii nobilimii ar putea să se trezească devreme pentru a folosi orele dinaintea începutul zilei de muncă pentru a face plase de pești împreună cu „soldații invalizi, prizonierii săraci, văduvele și orfanii, negustorii săraci, artizanii, muncitorii și nevestele lor, odraslele lor și cu slujitorii.” (Puckle 1700, 2:380; citat de Appleby 1976, 501). Joseph Townsend (1786, 442) a propus ca atunci când lucrătorii din ferme se întorceau seara acasă de la treierat și arat, „puteau dărăci, răsuci, sau ţese”.

Mulți erau foarte îngrijorați și de faptul că cei mici aveau prea mult timp liber pe care-l iroseau. William Temple a cerut o forță de muncă suplimentară formată din copiii de 4 ani. Anticipând psihologia Skinneriană modernă, Temple (1770, 266; vezi și Furniss 1965, 114–15) a speculat că „în acest fel, sperăm ca generațiile tinere și care vor urma să fie atât de obișnuite să muncească mereu încât să ajungă să găsească acest lucru ca fiind plăcut și distractiv”.
Nici John Locke nu s-a lăsat mai prejos. Adesea văzut ca filosof al libertății, Locke a cerut ca munca să înceapă din fragedă copilărie, de la trei ani. (Cranston 1957, 425).

Probabil în jur de 100.000 de mii de minori muncesc în România de la vârste de 10 ani pentru a nu muri de foame. 1 din 3 minori se culcă flămând în România, după 25 de ani de capitalism privat care a intensificat, în mod şi mai brutal comparativ cu 1989, acumularea capitalistă din partea claselor conducătoare, acestea perpetuându-se şi după 1989.

 Alții au cerut să fie stabilite noi aranjamente instituționale pentru a asigura un flux continuu și neîntrerupt de forță de muncă. Fletcher din Saltoun a recomandat sclavia perpetuă ca fiind soarta pe care o meritau toți cei care nu reușeau să facă față măsurilor dure prin care se urmărea integrarea lor în câmpul muncii (vezi Marx 1977, 882). Hutcheson, așa cum vom vedea, a procedat la fel. Idealistul etern, Bishop George Berkeley (1740, 456) a preferat ca această sclavie să fie limitată la „un anumit număr de ani.”

Nicio sursă de forţă de muncă nu era lăsată deoparte. De exemplu, într-o mişcare pe care Foucault a numit-o „marea încarcerare”, au fost create instituţii care să se ocupe fără discriminare de bolnavi, infractori şi săraci (Foucault 1965, 38–65). Scopul nu era să ofere acestor deţinuţi condiţii mai bune, ci să-i oblige să contribuie mai mult la avuţia naţională (pentru o selecţie de citate care reflectă mai larg gândirea clasicilor economiei politice, vezi Wiles 1968).

În mod ocazional, scriitorii din acel timp au găsit semne de progres. În 1723, Daniel Defoe (1724–26, 86; vezi şi 493) era încântat să descopere că atât de mult progres avusese loc în Norwich că „fiecare copil de la 4-5 ani putea să îşi câştige singur pâinea.”

Pentru economia politică clasică asemenea scene edificatoare de muncă grea nu erau totuşi obişnuite. Spre meritul lui, Jean-Baptiste Say (1821, 50–51; vezi şi Ricardo 1951–73, 8:184), în general un susţinător înfocat al dezvoltării capitaliste, a aşternut pe hârtie unul dintre puţinele proteste faţă de situaţia din Marea Britanie într-o scrisoare pe care i-a adresat-o lui Robert Malthus:
„Nu încerc să arăt acele părţi din această situaţie care sunt valabile în ţara dumneavoastră, domnule. Dar dacă viaţa socială (un termen pe care Say îl foloseşte aproape ca având acelaşi sens ca diviziunea socială a muncii) ar fi fost o galeră în care sunt obligaţi să tragă de vâsle cu toată puterea timp de 16 ore dintr-o zi de 24, atunci pot fi cu adevărat scuzaţi dacă îşi detestă viaţa socială… Nu susţin nicio altă doctrină când spun că utilitatea producţiei nu merită modul în care se obţine această producţie, la acest nivel pe care suntem obligaţi să îl plătim.”

Din păcate, niciun alt clasic al economiei politice nu a vrut să i se alăture lui Say în această privinţă.

Bentham şi autoritarismul Laissez-faire

Clasicii economiei politice adesea îşi îmbrăcau recomandările într-o retorică a libertăţii individuale, dar concepţia lor despre libertate nu avea nicio legătură cu aceasta. Libertatea, pentru capital, depindea de munca grea a oamenilor obişnuiţi.

Lionel Robbins (1981, 8), un susţinător înfocat al societăţii de piaţă, a făcut şi el aluzie la acest autoritarism al laissez-faire-ului, spunând: „necesitatea unui cadru legal şi a unui aparat de aplicare a acestor legi e o parte esenţială din conceptul pentru o societate liberă”. Mai devreme scrisese: „dacă ar exista o «mână invizibilă» într-o ordine non-colectivistă, ea poate opera doar în cadrul legii şi ordinii deliberat concepute” (Robbins 1939, 6; vezi și Samuels 1966).

În cadrul legii şi ordinii concepute, muncitorii s-au trezit că drepturile lor de a organiza sindicate şi chiar de a acţiona politic au fost restricţionate sever. Întregul edificiu juridic a fost construit cu scopul de a face proprietatea asupra capitalului şi mai profitabilă (Tigar și Levy 1977).

Max Weber (1921, 108; vezi şi Perelman 1991a, cap. 3) a observat odată că metodele raţionale de contabilitate erau „asociate cu fenomenul social al «disciplinei magazinului» şi aproprierea mijloacelor de producţie şi că asta însemna: cu existenţa «unui sistem de dominaţie» [Herrschaftsverhältniss].”
În mod similar, sistemul raţional de contabilitate al economiei politice a necesitat „un sistem de dominaţie”, dar desigur pe o scară mult mai mare. Weber a concluzionat: „Nicio dovadă specială nu e necesară pentru a arăta că disciplina militară e modelul ideal de aplicat într-o fabrică modernă capitalistă” (1156).

În acest sens, îl putem vedea pe Jeremy Bentham, mai degrabă decât pe Smith, ca fiind pionierul economiei politice clasice. Într-adevăr, susţinerea dogmatică a lui Bentham faţă de laissez-faire a depăşit-o cu mult pe cea a lui Smith. De exemplu, după ce Smith a susţinut că guvernul are un rol în controlarea ratelor dobânzilor, Bentham (1787b, 133) l-a dojenit caustic astfel: „Pentru a ne opri să nu ne facem rău unul altuia, nu trebuie decât să ne punem un căpăstru în gură.”

Deşi teoretic Bentham a fost un campion al laissez-faire-ului în numele libertăţii, intenţia sa era de a subordona toate aspectele vieţii interesului acumulării. Bentham şi-a limitat preocuparea pasionată în privinţa laissez-faire-ului la cei care s-au conformat normelor societăţii capitaliste; o confruntare iritantă cu puterea statului urma să fie destinul celorlalţi. Potrivit lui Bentham, „Proprietatea – nu instituirea proprietății, ci constituția proprietății – urma să devină un scop în sine” (Bentham 1952, 1:117).

Bentham a fost absolut lipsit de echivoc în nevoia pentru această „constituție a proprietății”. A realizat chiar și că brutalul şi totalul control asupra muncii era o sursă principală de îmbogățire, întrucât cei care muncesc se opun cu încăpățânare voinței capitalistului. În cuvintele inimitabile ale lui Bentham (1822, 430):
„Ființele umane sunt cel mai puternic instrument al producției, și prin urmare, toată lumea devine nerăbdătoare să folosească serviciile altor oameni pentru a-şi creşte propriul confort. De aici intensa şi universala sete de putere şi în egală măsură ura prevalentă faţă de supunere. Fiecare om se confruntă astfel cu o rezistenţă încăpăţânată faţă de propria sa voinţă, şi asta în mod natural naşte antipatie faţă de fiinţele care îl încurcă şi se opun dorinţelor lui.”

Bentham nu a recunoscut niciodată că ar exista vreo contradicţie între susţinerea laissez-faire şi propunerile sale de a administra munca. Pentru el:
„Între bogăţie şi putere legătura e atât de strânsă şi de intimă, atât de intimă într-adevăr încât desfacerea ei, chiar şi imaginată, e o chestiune extrem de dificilă. Bogăţia e un instrument prin care se obţine puterea, iar puterea e un instrument prin care se obţine bogăţia.” (Bentham 1962, 48; citat în Macpherson 1987, 88–89).

Bentham a înţeles că lupta pentru a subjuga săracii se va răsfrânge în fiecare aspect al vieţii. A sperat să se folosească de această luptă pentru a obţine profit pentru el însuşi şi, într-o măsură mai mică, pentru alţii din clasa sa. Dată fiind rezistenţa naturală a muncii faţă de producerea bogăţiei, pentru cei care-i exploatau pe cei care munceau, munca forţată, lipsită de libertate era o opţiune foarte atrăgătoare pentru Bentham. El a proiectat schiţele pentru legendarul său Panopticon, o închisoare gândită pentru a-i controla la maximum pe deţinuţi cu scopul de a obţine profit din munca lor.

Într-o lucrare din 1798 care explica scopul Panopticonului său, Pauper Management Improved, Bentham a propus crearea unei Companii Naţionale de Caritate, modelată după structura companiei private East India Company, care avea mai mulţi acţionari privaţi şi primea şi subvenţii de la guvern. Compania Naţională de Caritate ar fi urmat să aibă autoritate absolută asupra „întregii populaţii împovărătoare a săracilor”, începând cu 250 de colivii în care ar fi urmat să fie deţinuţi 500.000 de oameni, şi care ar fi urmat să se extindă la 500 de colivii unde ar fi urmat să încapă un milion de oameni (Bentham n.d., 369; citat în Himmelfarb 1985, 78). Bentham a plănuit să obţină un profit frumuşel de pe urma acestor deţinuţi, mai ales de pe urma celor care s-ar fi născut în aceste închisori, din moment ce ei ar fi urmat să muncească pe post de ucenici în interiorul companiei. Şi-a ridicat în slăvi propunerea astfel: „Atât de multe colivii, atât de multe topitorii, în care cenuşa acestor săraci e convertită în lire sterline” (citat în Himmelfarb 1985, 80).

Un regim de detenţie strict, supraveghere neîncetată şi disciplină de fier, economii în privinţa hranei, îmbrăcămintei şi traiului ar fi făcut profitul posibil. Jeremy Bentham, avocat viguros al libertăţii comerţului aşa cum era, visa la un profit care ar fi crescut în urma folosirii muncii forţate a deţinuţilor:
„Ce alt industriaş şi-ar putea stăpâni muncitorii la fel de bine cum industriaşul meu îşi va stăpâni şi controla muncitorii? Ce alt stăpân ar mai putea să-i facă pe muncitorii leneşi să moară de foame, fără posibilitatea ca ei să evadeze? Ce alt stăpân ar mai putea să fie sigur că muncitorii săi nu beau decât atunci când le dă el voie? Şi cine, departe de a fi obligat le mărească salariile, ar putea să le acorde o parte modestă din venituri, atât cât crede el că e în interesul lui?” (vezi şi Ignatieff 1978, 110; Foucault 1979)

Potrivit economiei politice clasice, toate condiţiile sociale şi toate instituţiile sociale trebuiau judecate doar pe baza efectului pe care îl aveau asupra producerii bogăţiei. În spiritul acestei raţiuni, Bentham a recomandat ca şi copiii să fie puşi să muncească, nu de la 14 ani, ci de la 4 ani, fălindu-se că aşa vor fi scutiţi de pierderea acelor „10 ani preţioşi în care nu fac nimic! Nimic pentru industrie! Nimic pentru dezvoltarea morală sau intelectuală!”(citat în Himmelfarb 1985, 81).

Bentham a mers chiar şi mai departe: a intenţionat să subordoneze fiecare aspect al existenţei umane în scopul producerii profitului. Chiar a vrut să promoveze „cea mai blândă dintre toate revoluţiile”, revoluţia sexuală. În această privinţă, Bentham nu era nicidecum preocupat de întărirea libertăţii umane, ci se gândea că astfel deţinuţii vor avea cât de mulţi urmaşi cu putinţă (ibid., 83).

Bentham chiar plănuia să se numească pe sine însuşi „Sub-Regişorul Săracilor”. Dar, din cauza faptului că statul nu l-a sprijinit, planurile lui s-au împotmolit. În memoriile sale, se plângea astfel: „Dacă era George al III-lea, toţi prizonierii din Anglia, cu ani în urmă, ar fi fost sub managementul meu.” (Bentham 1830–31, 96). Aşa se face că Bentham nu a avut succes să-şi ducă planurile la îndeplinire. Poate că a fost prea lacom. Poate metodele sale erau prea pline de cruzime. În schimb, aşa cum vom vedea, capitalismul a găsit metode mult mai subtile pentru a se aproviziona cu forţă de muncă. Prin urmare, astăzi ni-l amintim pe Bentham ca pe un apărător valoros al idealurilor laissez-faire-ului, mai degrabă decât ca pe un Sub-Regişor al Săracilor.

10 milioane de oameni au murit în foametea provocată de britanici în Bengal, în 1943. Britanicii au provocat moartea prin înfometare a aproximativ 20 de milioane de oameni în Bengal, în mod repetat: anii ’20, anii ’40, anii ’70.

Un număr necunoscut de minori au murit de foame în urma războiului civil din Sudan, dus de guvern împotriva ţăranilor din mai multe provincii, la instigarea corporaţiei petroliere Lundin din Suedia (pe vremea când la conducerea acesteia era şi Carl Bildt, viitorul ministru de externe al Suediei şi viitorul comisar pentru „lărgire” – colonizare – al UE). Guvernul a dus războiul civil împotriva provinciilor rebele pentru că ţăranii nu acceptau să fie evacuaţi de pe pământurile lor pentru ca această companie suedeză să extragă petrol. După războiul civil, a urmat genocidul din Darfur.

Victorie

Clasicii economiei politice erau în general mult mai rezervaţi în legătură cu intenţiile lor decât a fost Bentham. În ciuda antipatiei lor faţă de indolenţă şi lenevire, ei s-au ascuns în spatele unui val de retorică despre libertăţile naturale. La o examinare mai atentă, vedem că noţiunea sistemului de libertăţi naturale era considerabil mai flexibilă decât părea. Să revenim la Francis Hutchenson, care l-a învăţat pe Smith despre virtuţile libertăţii naturale. El a susţinut că „unul dintre cele mai mari scopuri ale legilor civile e acela de a întări prin sancţiuni politice câteva legi ale naturii… Populaţia trebuie să fie învăţată, şi făcută să înveţe prin legi, care sunt cele mai bune metode prin care îşi poate organiza treburile şi prin care îşi poate exercita arta mecanică.” (Hutcheson 1749, 273, sublinierea autorului).

De fapt, Hutchenson a realizat că odată ce acumularea primitivă s-a petrecut, nevoia de a apela la sclavie oficială s-a diminuat. Forțele de tot felul din afara pieței nu mai erau necesare, din moment ce piața prin ea însăși se va asigura că muncitorimea va rămâne într-o continuă stare de privațiune, de lipsuri ale traiului necesar. Patrick Colquhoun (1815, 110), un oficial al poliției din Londra, a observat:
„Sărăcia e acea stare și condiție a societății în care individul nu se poate folosi de surplusul muncii sale, nu are nicio rezervă în plus de pe urma muncii sale, sau, cu alte cuvinte, nicio proprietate sau un mijloc de subzistență, decât acela care rezultă din constanta sa angajare în diferite ocupații pe parcursul vieții. Sărăcia e astfel cel mai indispensabil și mai necesar ingredient al societății, fără de care națiunile și comunitățile nu ar putea să mai existe într-o stare de civilizaţie. E soarta omului. E sursa bogăției, din moment ce, fără sărăcie, nu ar mai munci nimeni, nu ar mai exista bogății, niciun rafinament, niciun confort, și niciun beneficiu pentru cei care ar deține bogății.”

Sau, cum s-a exprimat Marx (1865, 55–56): „Pe piață găsim un set de cumpărători, care au pământ, mașinării, materie brută și mijloacele de subzistență, toate, cu excepţia pământului, produse ale muncii, şi pe de altă parte, un set de vânzători care nu au nimic în afară de puterea lor de a munci, braţele cu care muncesc şi inteligenţa.”

Ulterior, economiştii politici au desconsiderat metodele coercitive de care a fost nevoie pentru a forţa oamenii să intre pe piaţa muncii, presupunând voioşi că piaţa singură a fost suficientă pentru a garanta progresul procesului de acumulare fără ajutorul forţelor din afara pieţei. Muncitorii în acel timp au înţeles în mare importanţa strategică a încurajării acumulării primitive. În acest sens, Thomas Spence, un susținător curajos al clasei muncitoare, a proclamat că „e o naivitate… să te aștepți… să vezi altceva în afară de cea mai mare şantajare şi chinuire a săracilor, până când nu va fi răsturnat sistemul actual al proprietăţii asupra pământului” (citat in E. P. Thompson 1963, 805).

Sistemul nu a fost răsturnat, dimpotrivă a devenit și mai puternic. Muncitorii au fost forțați să cedeze tot mai mult din timpul lor tradițional în care nu munceau, timpul lor de relaxare (vezi Hill 1967; Reid 1976, 76–101). Zilele de muncă au devenit din ce în ce mai lungi (Hammond și Hammond 1919, 5–7).

Clasa muncitoare, prin vocea lui Spence, a strigat: „În loc să muncim numai cât pentru 6 zile pe săptămână, suntem obligați să muncim cât pentru 8 sau 9 zile într-o singură săptămână și totuși abia ne ducem traiul… și totuși se țipă la noi: «munciți, munciți, stați degeaba…» Noi, Dumnezeu să aibă milă de noi, am căzut în robia celor mai brutali stăpâni care au existat vreodată.”(citat în Kemp-Ashraf 1966, 277; vezi și Tawney 1926, mai ales 223).
Această declarație a fost destul de clară pentru ca cel care a exprimat-o public să fie arestat și închis pentru trei ani după publicarea ei în 1803 – o soartă care-i aștepta în mod obişnuit pe cei care contestau ordinea capitalistă. Chiar dacă și clasa muncitoare și susținătorii ei protestau sau nu efectiv față de capitalism, coerciția tăcută exercitată de capital (Marx 1977, 899) a făcut loc tăcerii obligatorii.

Reducerea la tăcere a lui Spence nu a fost complet eficientă. Deși unii l-au etichetat ca fiind „un dement radical” (Knox 1977, 73), studii mai recente arată că Spence merită mult mai mult respect (Kemp-Ashraf 1966). Într-adevăr, biograful lui Spence spune că owenismul și moștenirea socialismului britanic se trage direct din critica directă făcută de Spence capitalismului (Rudkin 1966, 191ff). Jurnaliștii din perioada apariției socialismului britanic au fost de acord cu această evaluare (vezi Halevy 1961, 44n). Din păcate, Spence-ii din toată lumea nu au putut nici să răstoarne, nici măcar să oprească procesul acumulării primitive.

Nicio societate nu a mers atât de departe ca societatea britanică în ceea ce priveşte acumularea primitivă. Acest aspect al dezvoltării capitaliste este cu totul dat uitării astăzi. În schimb, la o distanţă de 200 de ani, economiştii contemporani, cum ar fi Milton Friedman (1962) muşamalizează partea întunecată şi murdară a capitalismului, ignorând subordonarea obligatorie, în timp ce laudă libertatea capitaliştilor de a dispune de proprietăţile lor. Aceşti economişti moderni se înşeală amarnic în interpretarea pe care o dau evoluţiei aşa-zisei pieţe libere.

Citiți și:
Un stat fără morală este întocmai ca un sat fără câini
Feudalism…Capitalism… Noua Ordine Mondială!
Paradoxul românesc: Economia creşte, sărăcia se accentuează

yogaesoteric
29 septembrie 2017