Satana s-a infiltrat şi acţionează într-un mod insidios la Vatican

False amenințări
cu moartea la adresa Papei

 

Cotidianul italian Il Fatto Quotidiano a publicat recent un articol senzaţional care „demască” un presupus complot împotriva Papei Benedict al XVI-lea. Deşi purtătorul de cuvânt al Vaticanului pretinde că afirmaţiile respective sunt „neadevăruri, care nu merită să fie luate în serios”, conţinutul scrisorii de avertizare, datată 30 decembrie 2011, care a stat la baza a numeroase articole publicate în presa germană şi italiană, a pus pe jar credincioşii catolici, dar şi Vaticanul, care a deschis o anchetă în acest sens.

Scrisoarea a fost trimisă la începutul lunii ianuarie 2012 secretarului de stat al Vaticanului, Tarcisio Bertone (cunoscut ca numărul 2 în ierarhia puterii de la Vatican) şi secretarului personal al Papei, Georg Gänswein, de către Cardinalul Dario Castrillón Hoyos din Columbia. Scrisă în limba germană, aparent pentru a limita numărul oficialilor de la Vatican care ar fi putut să o citească, ea a fost menită să-l avertizeze pe actualul Papă, care este vorbitor de origine germană, de un potenţial pericol care îi va pune viaţa în primejdie în următoarele luni.

Afirmaţiile care au stat la baza redactării scrisorii aparţin cardinalului Paolo Romeo, arhiepiscopul din Palermo, Sicilia, care, în timpul unei vizite realizate în China în luna noiembrie 2011 a „prezis“, în faţa unor oameni de afaceri italieni şi chinezi că Papa Benedict al XVI-lea va muri în următoarele 12 luni, iar succesorul său va fi Angelo Scola, arhiepiscopul din Milano. Remarcile cardinalului Romeo au fost exprimate atât de convingător de către acesta, încât interlocutorii cardinalului au fost convinşi că forţe oculte au pus la cale un atentat la viaţa actualului Papă.

Chestionat în legătură cu afirmaţiile care i-au fost atribuite, Paolo Romeo declară că ele sunt „fără absolut nicio bază”, iar purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, deşi nu neagă existenţa scrisorii, afirmă că „[Ameninţarea] pare atât de desprinsă de realitate şi atât de lipsită de adevăr, încât nici măcar nu doresc să o comentez”. Cu toate acestea, cardinalul Dario Castrillón Hoyos este convins că ameninţarea este suficient de serioasă încât să merite atenţia Vaticanului, sugerând oficialilor să deschidă o anchetă referitoare la ceea ce a afirmat cardinalul Romeo în timpul vizitei sale în China. Rezultatele anchetei nu au fost date publicităţii, însă oricare ar fi acestea, ele nu ar dezvălui decât o infimă parte din afacerile necurate care au distrus reputaţia Bisericii Catolice.

Banca Vaticanului este implicată în operaţiuni de spălare de bani

Banca Vaticanului, numită pompos „Institutul pentru Lucrările Religiei”, care gestionează conturile ordinelor religioase şi ale asociaţiilor catolice, este investigată în prezent pentru crearea şi administrarea unor conturi fantomă. Preşedintele băncii, Ettore Gotti Tedeschi, a fost însărcinat de Benedict al XVI-lea, chipurile, cu transparentizarea operaţiunilor instituţiei, în vederea introducerii ei pe „lista albă” a Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (Organization for Economic Cooperation and Development – OECD) care monitorizează instituţiile financiare suspectate de implicare în acţiuni de spălare de bani şi terorism financiar.

În urma unor operaţiuni bancare, ce vizau câteva transferuri de milioane de euro dintr-un cont JP Morgan al Băncii Vaticanului din Milano către unul din Frankfurt, fără să fie precizate scopul tranzacţiei şi beneficiarii, Tedeschi a fost concediat în luna mai a acestui an şi este în prezent anchetat de autorităţile judiciare italiene. Procurorii din Roma au blocat conturile şi au deschis o anchetă împotriva lui Gotti Tedeschi şi Paolo Cipriani, directorul general al Băncii Vaticanului, suspectaţi de încălcarea reglementărilor de prevenire a spălării banilor.

Anchetatorii au confiscat două calculatoare ale lui Paolo Cipriani şi au găsit mai multe documente secrete care conţin referiri la conturi anonime şi tranzacţii dubioase, cât şi la modalităţi prin care oficialii băncii au ocolit reglementările europene în materie de spălare de bani. Mandatul oferit lui Tedeschi de către Papă a fost unul de transparentizare a operaţiunilor băncii, mai ales că aceasta, nefiind supusă jurisdicţiei italiene, a fost multă vreme acuzată de proceduri ilicite.

Potrivit revistei germane DerSpiegel, în activitatea sa, preşedintele băncii s-a lovit însă de opoziţia Curiei Romane, aparatul administrativ şi judiciar al Vaticanului. Tedeschi l-a acuzat pe secretarul de stat Tarcisio Bertone că a făcut tot posibilul de a ascunde conturile Curiei de autorităţile italiene. Implicându-se în mod serios în misiunea pe care şi-a a sumat-o, Gotti Tedeschi s-a lovit însă în mod repetat de acţiunile unor forţe oculte puternice din interiorul Curiei. Într-una dintre notiţele care i-au fost confiscate, el scria: „Am văzut în Vatican lucruri care m-au speriat.”
Deocamdată banca rămâne însă pe „lista neagră”, ea fiind implicată în mod regulat, de mai bine de 40 de ani, în scandaluri legate de mită pentru partide politice, spălare de bani ai mafiei şi conturi anonime. Modul ei de operare se bazează pe capitaluri netaxate şi pe bilanţuri care nu se fac publice niciodată, totul în numele principiului extrateritorialităţii care nu permite autorităţilor italiene să interfereze în afacerile statului suveran Vatican. Mulţi dintre cei care s-au aventurat în afaceri cu Banca Vaticanului şi apoi au vorbit, au plătit cu viaţa sau, în cel mai bun caz, au ajuns după gratii. În ciuda tuturor promisiunilor „sacre” şi solemne, Vaticanul a reuşit să păstreze renumele băncii ca paradis al spălătorilor de bani. Doar că, sediul ei, în loc să se afle în vreuna din insulele Caraibe, figurează în chiar centrul Europei şi al Romei.

Însă acest caz nu este singular. Predecesorii lui Tedeschi la conducerea Băncii Vaticanului au fost implicaţi şi ei în diverse scandaluri. Arhiepiscopul Paul Casimir Marcinkus care a condus banca în anii 1980 a făcut afaceri cu valută şi arme cu bancherul milanez Roberto Calvi şi cu finanţatorul mafiei Michele Sidona, ajutând la spălarea banilor făcuţi de mafie din traficul de droguri. Succesorul său, Monseniorul Angelo Caloia, a constituit mai multe conturi secrete precum cel pentru fostul premier Giulio Andreotti şi a inventat mai mulţi beneficiari fictivi.

Sediul băncii este situat într-un turn medieval, aflat în imediata apropiere a reşedinţei oficiale a Papei. Acolo, 100 de angajaţi administrează 33.000 de conturi, cu depozite totale de aproximativ 6 miliarde de euro. Beneficarii direcţi ai unor venituri de 55 de milioane de euro doar în 2010 sunt Papa şi Biserica Catolică. Publicarea acestor venituri a dus la diminuarea donaţiilor ce provin de la credincioşii catolici din întreaga lume.

Scurgeri de informaţii compromiţătoare

Dar scandalul IOR nu este singurul care a zguduit recent Vaticanul. Majordomul personal al Papei Benedict al XVI-lea a fost arestat la Vatican în cadrul unei anchete privind scurgeri de informaţii şi corupţie. Într-un stil de telenovelă de mâna a şaptea, majordomul, pe nume Paolo Gabriele, a fost arestat, după ce, în prealabil, un Papă furios a însărcinat o comisie specială formată din trei cardinali să identifice sursa unor scurgeri de informaţii sensibile, care au adus Bisericii Catolice grave prejudicii de imagine, în momentul în care aceasta încerca să-şi revină de pe urma scandalurilor sexuale în care au fost implicaţi mai mulţi oameni ai Bisericii.

Gabriele, care a fost alături de Papă timp de şase ani, a fost unul dintre cei mai apropiaţi membri din anturajul pontifului, fiind considerat a fi parte din familia acestuia. Arestarea sa a avut loc la doar câteva zile de la publicarea unei cărţi şocante intitulată „Sua Santita“ (Sanctitatea sa), în care autorul, Gianluigi Nuzzi, prezintă opiniei publice o parte din corespondenţa Papei, care a constituit de altfel subiectul scurgerilor de informaţii înfierate de Vatican. Gabriele este suspectat că a copiat zeci de mesaje secrete, pe care le-a oferit ziaristului Gianluigi Nuzzi. Poliţiştii au găsit asupra sa mai multe documente compromiţătoare.

Nuzzi a declarat presei că documentele nu erau de natură intimă, ci se refereau la subiecte politice şi economice, adăugând că ele i-au fost înmânate de mai multe persoane care lucrează în interiorul Vaticanului, şi care urmăresc prin acest demers să „scoată cămătarii afară din templu”. Documentele, în număr de câteva zeci, se refereau la modul preferenţial în care Vaticanul oferea contracte către companii sau persoane favorite, la situaţia financiară a Bisericii Catolice şi la afacerile IOR şi, de asemenea, la lupta pentru putere din cadrul Vaticanului.

Scandalul a început în luna ianuarie, cu publicarea unei scrisori a fostului guvernator adjunct al Vaticanului, arhiepiscopul Carlo Maria Vigano, în care acesta îşi exprima dorinţa şi rugămintea de a nu fi transferat la nunţiul papal din Washington DC. Vigano se face „vinovat” de prea mare „curiozitate”, el denunţând un caz de corupţie privind acordarea de contracte preferenţiale de către Vatican. El i-a scris Papei, promiţându-i în mod ferm acestuia că va pune capăt eforturilor sale de a „curăţa” Vaticanul.

Unele surse afirmă că Paolo Gabriele este nevinovat, el fiind în acest caz doar un ţap ispăşitor. Altele afirmă că majordomul nu a acţionat singur, ci la sugestia a cel puţin unui cardinal din interiorul Vaticanului. Întrebarea firească ce apare în acest caz este: care sunt motivele care l-au determinat pe Gabriele să acţioneze în acest mod? Se bucura de încrederea deplină a Papei, veniturile sale, aproape sigur, nu erau mici. Să fie oare vorba despre conştiinţa unui om cu frică de Dumnezeu, care a realizat că în fruntea Bisericii se află o fiinţă a cărei moralitate se află în opoziţie cu principiile seculare ale Bisericii lui Hristos?

Cine este papa Benedict al XVI-lea?

Pe numele său adevărat Joseph Alois Ratzinger, cel ce ocupă în prezent scaunul pontifical s-a născut la 16 aprilie 1927, în localitatea bavareză Marktl am Inn, Germania. Nu vom insista asupra detaliilor biografice care pot fi citite pe internet. Vom spune doar, ca amănunt interesant, că adolescentul Joseph a făcut parte din gruparea nazistă Hitler Youth (Tineretul lui Hitler) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Deşi apartenenţa la această grupare devenise obligatorie pentru tinerii germani, înscrierea în rândurile ei putea fi totuşi evitată, conform unor surse autorizate.

Conform biografiei actualului Papă, acesta a fost botezat în aceeaşi zi în care s-a născut: 16 aprilie. În lipsa unor informaţii foarte precise din acea vreme, este foarte posibil ca micul Joseph să se fi născut în prima lună a anului iudaic, numită Nisan sau Aviv. Deoarece luna respectivă a început atunci în ziua de 3 aprilie, adică imediat după faza de lună nouă, ca fiecare lună lunară de altfel, o numărătoare simplă indică faptul că 13 Aviv a început la apusul zilei de 15 aprilie 1927 şi s-a încheiat la apusul zilei de 16 aprilie. Ţinând cont de ora sa de naştere, 8:30 dimineaţa şi ajustând-o la ora Ierusalimului, observăm că Joseph Ratzinger a venit pe lume la mijlocul celei de-a treisprezecea zi a primei luni. Această zi are o semnificaţie specială în tradiţia ocultă, ea fiind asociată, în unele scrieri biblice şi istorice, cu ziua în care va avea loc aşa-zisul botez al falsului mesia de către un preot fals. Acest fapt îl va revela totodată pe „cel fără de lege”, cu alte cuvinte, pe Antihrist.

Dacă botezul său n-ar fi avut loc în aceeaşi zi, poate că această sincronicitate ar fi trecut neobservată. La urma urmei este foarte probabil ca mii de oameni să se fi născut în ziua de 16 aprilie 1927. Însă, este adevărat, dintre toţi aceştia, doar unul singur a ajuns într-o poziţie cheie: Joseph Alois Ratzinger.

Este totuşi prematur şi imprudent să spunem că actualul Papă este Antihristul. Textele spun că aşa-zisul botez al falsului mesia va avea loc atunci când acesta este adult, iar nu un nou-născut. Totuşi acesta poate fi un semn pe care Dumnezeu ni-l trimite pentru a fi atenţi la ce se petrece în jurul nostru.

O altă zi specială din viaţa Papei Benedict al XVI-lea a fost ziua în care el a fost ales Papă: 19 aprilie 2005. Puţini ştiu că această zi figurează în calendarul satanic ca fiind prima zi din cele 13 ale perioadei numite a „Sacrificiului de sânge către Bestie” (Blood Sacrifice to the Beast). Conform obiceiului satanic, în acea zi se realizează o ofrandă de foc către forţele infernale. Această ceremonie malefică chiar a avut loc, însă doar cei iniţiaţi în tainele ocultei satanice au luat cunoştinţă de ea.
 
Conform obiceiului, în cazul în care comisia electoare reuşeşte să aleagă viitorul suveran pontif, acest eveniment este indicat prin fumul de culoare albă care iese prin coşul Bazilicii Capelei Sixtine. În caz contrar, fumul are culoarea neagră.

Simbolic vorbind, alegerea unui Papă presupune moartea (sacrificiul) vechiului om şi naşterea celui nou, care este, conform tradiţiei Bisericii Catolice, urmaşul Apostolului Petru sau conducătorul Bisericii lui Hristos. Însă acest sacrificiu nu are nimic de-a face cu moartea simbolică a iniţiatului autentic, care, prin gestul său, renunţă la lume pentru a se dedica trup şi suflet căutării lui Dumnezeu Tatăl, ci doar o maimuţăreşte.

Vorbind la propriu, nu există fum fără foc; aşadar putem vorbi aici despre un sacrificiu simbolic de sânge: Cardinalul Joseph Ratzinger a „murit”, locul său fiind luat de Benedict al XVI-lea. Fumul cel negru care a fost aprins de trei ori (o dată în ziua de 18 aprilie şi de 2 ori în 19 aprilie) este rezultatul purificării simbolice, prin foc, a vechiului om, în timp ce fumul cel alb (ce a fost aprins în 19 aprilie) indică naşterea celui nou. Iar această jertfă blasfemiatoare a celui care a devenit astfel capul Bisericii Catolice, liderul spiritual a peste un miliard de credincioşi, este oferită, prin chiar ziua îndeplinirii sale, Satanei, ca un afront adus lui Dumnezeu de clica satanizată a aşa-zişilor „iluminaţi”, care s-au infiltrat în structurile la vârf ale Bisericii Catolice.

Este extrem de puţin probabil ca mai-marii de la Vatican să nu fi cunoscut semnificaţia zilei de 19 aprilie, ştiindu-se faptul că ei sunt renumiţi pentru interesul lor în numerologia ocultă, astrologie şi simboluri de orice fel.

Prin numele pe care şi l-a ales, Papa se asociază pe sine însuşi cu Ioan Botezătorul

Numele pontifical are o mare importanţă în identitatea suveranului pontif, acesta fiind un element cheie al personalităţii sale, mai ales că, subliniem încă o dată, cei aflaţi în vârful ierarhiei oculte acordă o atenţie deosebită numelor şi simbolurilor pe care le folosesc şi şi le însuşesc. Semnificaţia principală a numelui „Benedict” este „binecuvântat“, fapt ce pare absolut inocent. Cu toate acestea, acest nume are, după cum vom vedea, o legătură profundă cu Ioan Botezătorul, „Benedictus” fiind numele în latină al imnului de slavă al lui Zaharia închinat lui Dumnezeu la naşterea fiului său, Ioan (vezi Webster Revised Unabridged Dictionary), imn care începe cu cuvintele: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului. Nu este greu să ghicim în numele cărui Dumnezeu vine cel care a fost ales în prima zi a unei sărbători satanice… Papa Benedict al XVI-lea se consideră pe sine însuşi antemergătorul Antihristului, tot aşa cum Ioan Botezătorul a fost antemergătorul lui Iisus Hristos.

Cariera Papei Benedict al XVI-lea a stat aproape în permanenţă sub semnul diavolului

Spre surprinderea celor neavizaţi, într-un gest plin de semnificaţii oculte, Papa Benedict al XVI-lea şi-a cerut iertare lui… Satana. „A spune că Satana este «rău» nu este conform cu punctul meu de vedere”, a declarat suveranul pontif. El a continuat, în aceeaşi cuvântare, pe care a ţinut-o în public în 17 septembrie 2006: „A emite judecăţi împotriva unui personaj despre care s-a vorbit în texte vechi este un gest inuman şi superficial” şi a adăugat el, exprimându-şi speranţa halucinantă că gestul său către Satana şi forţele răului va deschide un dialog care va fi spre beneficiul tuturor(!)

Suntem siguri că Satana şi acoliţii lui sunt deja mulţumiţi de atitudinea cooperantă a capilor Bisericii Catolice faţă de propagarea şi manifestarea răului în lume şi mai ales printre nefericiţii enoriaşi care li se supun.

În 10 martie 2010, preotul exorcist principal al Vaticanului, reverendul Gabriele Amorth (care deţine această poziţie de 25 de ani), a fost auzit spunând: „Diavolul lucrează în interiorul Vaticanului […]Cei care vorbesc despre existenţa fumului Satanei în sfintele încăperi, spun adevărul – inclusiv ultimele ştiri despre violenţă şi pedofilie.” Această mărturie poate fi luată ca o confirmare autorizată a faptului că ceva oribil se petrece în ograda Vaticanului. Într-adevăr, una dintre cele mai cumplite nelegiuiri, care se derulează de mulţi ani cu complicitatea Vaticanului, deci şi a Papei, este pedofilia. Purtătorul de cuvânt al suveranului pontif, Federico Lombardi, a declarat presei: „Este evident faptul că s-a încercat să se găsească elemente care să-l implice pe Sfântul Părinte (în persoana lui Benedict Ratzinger, n. red.) în problema abuzurilor (sexuale, n. red.), dar aceste eforturi au eşuat…” Dincolo de zâmbetul pe care îl stârneşte o astfel de declaraţie stângace, nu putem să nu ne amintim de proverbul românesc: „Gura păcătosului, adevăr grăieşte.”

Însă Lombardi a minţit de două ori. În primul rând, nimeni nu trebuie să se străduiască să găsească astfel de probe. Ele au ieşit deja la suprafaţă, aşa cum era şi firesc. În al doilea rând, urmările acestui scandal monstruos, care a implicat prelaţi de primă mână din cadrul Bisericii Catolice, abia au început să-şi facă apariţia. A devenit astfel inevitabil ca membrii Colegiului ales al Cardinalilor să aleagă în poziţia de vicar al lui Hristos pe Pământ (Papa) pe cel responsabil de muşamalizarea iniţială a scandalului.

Relatarea care urmează este de notorietate şi nu este negată de nimeni. În anul 1979, un tânăr german de 11 ani, pe nume Wilfried F., a fost dus într-o vacanţă la munte de către un pastor, care, odată ajuns în camera motelulului, a forţat copilul să bea alcool, l-a încuiat în dormitor, l-a dezbrăcat şi l-a supus la perversiuni sexuale. În urma acestui abuz, clericul respectiv a fost transferat pentru „terapie” de la Essen la München, printr-o decizie luată de nimeni altul decât de arhiepiscopul de atunci, Joseph Ratzinger. Acesta a oferit părinţilor indignaţi asigurarea că preotului respectiv nu i se va mai permite să aibă copii în grijă. Însă adjunctul său, Vicarul General Gerhard Gruber, l-a trimis la scurt timp după aceea pe clericul sodomist la munca sa „pastorală”, unde, cum era de aşteptat, acesta şi-a reluat asalturile sexuale asupra altor copii.

Cei din anturajul Papei pretind, evident, că Ratzinger nu a ştiut nimic despre al doilea ultraj. Reverendul Thomas Doyle, fost angajat al ambasadei Vaticanului la Washington şi, de curând, critic al Bisericii Catolice în legătură cu amânarea răspunsului acesteia vizavi de cazurile de pedofilie, este însă de altă părere: „Acestea sunt afirmaţii mincinoase. Papa Benedict este un micromanager. Este de modă veche. Orice subiect de acest gen trebuie neapărat să-i fie adus la cunoştinţă. Spuneţi-i vicarului general să găsească altceva. Ceea ce a încercat el să facă, a fost, evident, să-l protejeze pe Papă.”

Astfel de cazuri sunt foarte cunoscute opiniei publice americane, australiene şi irlandeze, ţări în care au avut loc numeroase cazuri de viol, urmate sau nu de tortură, ce au implicat copii nevinovaţi. Molestatorii, pastori din rândul Bisericii, erau mutaţi rapid dintr-o parohie în alta, într-o încercare continuă de a muşamaliza infracţiunile comise. Pe aceeaşi linie se înscrie şi cazul monseniorului Georg Ratzinger, fratele Papei, care deşi susţine că nu ştie nimic despre abuzurile sexuale care au avut loc în rândurile copiilor de la şcoala de cor pe care a condus-o între 1964 şi 1994, şi-a amintit de curând că obişnuia să pălmuiască băieţii în zonele moi ale trupurilor lor şi a afirmat că îi pare rău pentru aceasta…

Cel mai important, şi grav totodată, este rolul pe care Joseph Ratzinger l-a avut, înainte ca Biserica să decidă numirea sa ca suveran pontif, în obstrucţionarea justiţiei la scară largă. După ce a devenit cardinal, el a fost numit şef al aşa-numitei Congregaţii pentru doctrina credinţei, un fel de Inchiziţie modernă. În anul 2001, Papa Ioan Paul al II-lea a însărcinat această comisie cu investigarea unui caz de viol şi tortură a unui copil de către mai mulţi preoţi catolici. În luna mai a acelui an, Ratzinger a trimis o scrisoare confidenţială fiecărui episcop din respectiva comisie, în care el le aminteşte acestora de gravitatea extremă a unei astfel de crime. Însă, surpriză: crima consta în denunţarea cazului respectiv de tortură şi viol! Acuzaţiile, motiva Ratzinger, trebuie investigate doar de către Biserică. Orice implicare a autorităţilor sau a presei era strict interzisă. Astfel de cazuri trebuiau să fie cercetate „în cel mai discret mod cu putinţă […], în tăcere absolută, […] şi fiecare trebuie să privească acest secret ca fiind unul al Sfântului Scaun […] sub pedeapsa excomunicării.” Nimeni nu a fost până acum excomunicat pentru săvârşirea infracţiunii de viol şi tortură asupra minorilor, însă denunţarea acestor nelegiuiri le-ar aduce mari necazuri celor care se încumetă la aceasta, inclusiv excomunicarea.

Nemulţumindu-se doar să-şi ţină preoţii infractori departe de braţul cel lung al legii, biroul lui Ratzinger şi-a stabilit propriile sale limite. „Jurisdicţia Bisericii”, afirmă cel care se află acum în fruntea a peste un miliard de credincioşi din întreaga lume, „începe atunci când minorul a împlinit 18 ani şi încetează 10 ani mai târziu.” Daniel Shea, avocatul a două victime, care l-au dat în judecată pe Ratzinger şi o biserică din Texas, afirmă pe bună dreptate că această modificare ulterioară nu face decât să obstrucţioneze justiţia. „Nu poţi să investighezi un caz dacă nu auzi de el. Dacă reuşeşti să-l păstrezi secret timp de 18 plus 10 ani, preotul infractor scapă nepedepsit”, spune el.

Un alt caz, care a fost mediatizat, este cel al reverendului Marcial Maciel, fondatorul grupării ultra-reacţionare „Legiunea lui Hristos”, în cadrul căreia molestarea sexuală pare să fi fost parte a liturghiei creştine. Foşti membri a acestui ordin secret, care au reclamat practicile cumplite din cadrul grupării, au fost ignoraţi şi reduşi la tăcere de Ratzinger în anii ‘90, doar pentru că părintele Maciel a fost lăudat de Papa Ioan Paul al II-lea ca fiind un „ghid eficient al celor tineri”.

Este posibil ca acest om să-şi fi transformat punctul de vedere, odată ajuns în scaunul papal? Îndrăznim să ne punem această întrebare pentru că, uneori, responsabilitatea pe care o oferă o funcţie înaltă, mai ales aceasta, care presupune îndrumarea a peste un miliard de suflete, poate fi transformatoare pentru cel aflat în această ipostază. Din păcate, însă, nu este cazul Papei Benedict al XVI-lea. Anul trecut, cu ocazia tradiţionalei cuvântări adresate cardinalilor şi oficialilor de la Roma, Papa a afirmat că pedofilia nu a fost considerată un rău în anii ‘70, şi că pornografia infantilă este privită ca fiind din ce în ce mai „normală” în societatea zilelor noastre. „În anii ‘70, pedofilia era ceva normal pentru oameni şi chiar pentru copii”, a spus el. „Este un fapt bine cunoscut – chiar în domeniul teologiei catolice – că nu există ceva rău în sine sau bine în sine. Există doar «mai bine decât» sau «mai rău decât». Nimic nu este bun sau rău prin natura sa”, a continuat Papa să-şi exprime punctul de vedere. Cu alte cuvinte, după părerea „cucernicului” pontif, păcatele grave înfierate de toate religiile lumii, inclusiv de cea creştină, precum violul, molestarea, crima, minciuna, hulirea nu sunt rele în sine, ci doar mai puţin bune decât altele. Şi cum în toate acestea nu este vorba despre săvârşirea vreunui rău, nu există niciun motiv ca ele să fie pedepsite, nu-i aşa?

Iată acum roadele amare ale acestei îndelungi campanii de muşamalizare a unor crime care se săvârşesc de mult timp în cadrul Bisericii Catolice. Aceasta este condusă de un birocrat mediocru, care nu are nicio legătură cu ipostaza de vicar al lui Hristos. Ratzinger este o fiinţă malefic orientată, a cărei carieră a stat aproape tot timpul sub semnul forţelor Răului. Acest adevăr nu este greu de intuit, chiar dacă nu am fi aflat de grozăviile care se petrec sub oblăduirea suveranului pontif. Este suficient să privim fotografiile care îl înfăţişează, şi care pot fi găsite pe internet. Nu trebuie, e adevărat, să judecăm o carte după coperta sa, însă, conform Legii analogiei, în această Manifestare, ceea ce este în afară este o reflexie a ceea ce se află înăuntru. Cu alte cuvinte, trăsăturile fizice exprimă o tainică necesitate. O fiinţă care este mai mereu fericită are chipul destins, privirea caldă, blândă, în timp ce, dimpotrivă, chipul unei fiinţe malefic orientate exprimă teamă, repulsie, mânie etc. Chipul Papei Benedict al XVI-lea arată ca şi când, toată viaţa, el ar fi complotat mereu cu cel Rău. Şi nu suntem departe de adevăr dacă luăm în considerare nesfârşitele scandaluri sexuale ale clericilor catolici, acoperite, de-a lungul timpului, de Joseph Ratzinger, acelaşi care a declarat „război” celor care susţin că poartă stigmate, ori că au viziuni în legătură cu Divinitatea, acelaşi care a urmărit să ascundă cu orice preţ cel de-al treilea secret de la Fatima, numind-o „mincinoasă” pe sora Lucia, cea prin care Fecioara Maria a transmis umanităţii avertismentele sale apocaliptice şi sigilând chilia acesteia de la Mănăstirea carmelită din Coimbra, acelaşi care susţine că Iisus Hristos nu este Mesia cel profeţit în Vechiul Testament, scriind într-una din cărţile sale: „Creştinii trebuie să admită faptul că ideologia evreiască, conform căreia Iisus nu este fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel profeţit, poate fi adevărată […] Aşteptările mesianice ale evreilor nu sunt zadarnice.” Tot el scrie în cartea sa „Dumnezeu şi Lumea”: „Este desigur posibil să citim Vechiul Testament astfel încât el [Vechiul Testament, n. red.] să nu ne trimită la Hristos; el nu ne trimite în mod neechivoc la Hristos. Iar dacă evreii nu văd promisiunile împlinindu-se prin el (sic!), aceasta nu înseamnă rea-voinţă din partea lor, ci faptul că textele sunt neclare în această privinţă.”

Profeţiile sfântului Malachia

Sfântul Malachia (1094-1148) a fost un mistic irlandez, despre care se spune că levita şi că avea darul vindecării şi al clarviziunii. În anul 1139, aflându-se în piaţa Sf. Petru din Vatican, unde aştepta să fie primit de Papă, Malachia a intrat spontan în stare de transă, timp în care el a avut revelaţia succesiunii papilor la scaunul pontifical, începând cu Celestine al II-lea, ce urma să fie ales în 1143, şi încheind cu al 111-lea Papă, care nu este altul decât Benedict al XVI-lea. În final, profeţiile Sfântului Malachia conţin unele referiri la ultimul Papă, numit Petru Romanul, pe care mulţi exegeţi îl asociază Antihristului, al cărui pontificat se presupune că va urma celui al actualului Papă, Benedict al XVI-lea. Unele surse sunt de părere însă că această adăugire a fost făcută mai târziu.

Sfântul Malachia a redactat viziunea pe care a avut-o într-un lucrare pe care a intitulat-o „Profeţie despre suveranii pontifi”, însă aceasta nu a devenit cunoscută decât patru secole şi jumătate mai târziu. Într-o zi a anului 1595, un preot francez din ordinul benedictin, Arnold de Wion, descoperă un manuscris îngălbenit în podul abaţiei „Sfântul Benedict” din Mantua, Italia. Titlul este misterios, însă numele autorului, Malachie O’Morgair, constituie el însuşi o garanţie a seriozităţii.

Studiind însemnările sfântului, de Wion află că Papei Sextus al V-lea, aflat în funcţie în acel an (1595), îi sunt asociate două cuvinte: gens perversa (neam pervers). Or, la finele secolului al XVI-lea, protestantismul face să se cutremure creştinătatea. Germania, Anglia, Olanda au trecut la Reformă. Cum îi supranumesc catolicii pe eretici? Păcătoşi perverşi! Scriindu-şi profeţiile în secolul al XII-lea, Sfântul Malachie nu putea, în mod evident, să ştie aceasta. El publică profeţia în dicţionarul, elaborat de el, al călugărilor din ordinul său, intitulat „Arborele vieţii” sau „Lignum Vitaeornamentum et decus Ecclesiae”. Este vorba despre o simplă notă de dicţionar la litera D, despre dioceza Down: „Sfântul Malachia, irlandez, episcop de Down, călugăr în Bevehor şi arhiepiscop de Armagh. După ce a ocupat acest scaun mai mulţi ani, el l-a părăsit în anul Domnului 1137 şi s-a retras la locaşul din Down, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale. A murit la 2 noiembrie 1143, în conformitate cu viaţa sa descrisă de Sf. Bernard… Se spune că a scris el însuşi câteva opuscule, dar eu nu am văzut niciunul, cu excepţia unei anumite lucrări, numită «Profeţie despre suveranii pontifi». Pe aceasta, deoarece este scurtă, şi pentru că nu a fost niciodată, după câte ştiu, imprimată, şi deoarece mulţi vor să o cunoască, o reproduc în cele ce urmează.”

Fratele Arnold nu şi-a putut imagina că simpla idee de a publica această listă va face să curgă apoi tone de cerneală şi va fi un fel de fir conducător al scaunului pontifical.

„Profeţie despre suveranii pontifi” se prezintă astfel ca fiind o culegere de însemnări scurte şi profetice în limba latină, ce portretizează lapidar, într-un mod foarte semnificativ, o anumită trăsătură dominantă a fiecăruia dintre cei 111 suverani pontifi care se vor fi succedat pe scaunul Sfântului Petru începând cu succesorul Papei Inocent al II-lea. În final, este oferită o descriere a ultimului Papă, cel de-al 112-lea, care urmează să domnească în vâltoarea vremurilor din urmă: „În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut va judeca poporul.” Aşadar, în timpul pontificatului său, Roma şi Biserica sa îşi vor afla sfârşitul. Sintagma „Judecătorul cel de temut” este în general interpretată ca o referire la Ziua Judecăţii de Apoi.

Papei Benedict al XVI-lea îi corespunde a 111-a caracterizare simbolică, şi anume „gloria olivae” („Gloria Măslinului”). Actualul Papă Benedict al XVI-lea ar fi deci, în conformitate cu această profeţie, al 111-lea suveran pontif.

Există o profeţie similară din 1962, primită prin inspiraţia Sfintei Fecioare la Garabandal, în Spania: „După moartea Papei Ioan al XXIII-lea, vor mai fi încă trei papi, iar unul dintre ei va avea o domnie foarte scurtă. După aceea vor veni vremurile din urmă, dar nu şi sfârşitul lumii”. Or, putem observa că după Papa Ioan al XXIII-lea a fost Papa Paul al VI-lea, urmat de Papa Ioan Paul I şi de Papa Ioan Paul al II-lea. Privind lucrurile din acest punct de vedere, domnia Papei Benedict al XVI-lea ar corespunde chiar vremurilor din urmă…

Ce legătură are caracterizarea „Gloria Măslinului” dată de Sfântul Malachia lui Benedict al XVI-lea? Există o mulţime de interpretări posibile. După unii, măslinul este asociat cu Orientul Mijlociu, iar Orientul Mijlociu este leagănul Islamului şi dacă acest conservatorism al lui Ratzinger conduce Biserica Romano-Catolică spre o stare de rigiditate în ceea ce priveşte doctrina, atunci ce altă religie ar avea de câştigat din această situaţie, dacă nu islamismul? Am putea spune în acest caz că, în mod indirect, Benedict al XVI-lea aduce „gloria măslinului”. În cel mai rău caz, acest Papă manifestând tendinţe conservatoare ar putea să catalizeze o autodistrugere a catolicismului şi chiar un conflict al civilizaţiilor.

Însă, dat fiind faptul că porumbelul păcii poartă în cioc o ramură de măslin, alţii îl consideră pe Benedict al XVI-lea un Papă pacifist, capabil să aducă armonia. În Orientul Mijlociu, dar mai ales în Israel, măslinul este adesea considerat un simbol al păcii. Să constituie, oare, măslinul o referire la participarea activă a suveranului pontif la instalarea păcii în lume? În sfârşit, există unii care se întreabă dacă nu cumva Benedict al XVI-lea ar avea origini evreieşti ascunse. Nu ne-ar mira deloc, dacă ne gândim la apologia religiei iudaice, pe care acest Papă o face cu atât de multă seninătate.

Ramura de măslin simbolizează, de asemenea, ordinul călugărilor benedictini fondat de Sfântul Benedict, care ar fi anunţat într-una din profeţiile sale din secolul al VI-lea că ordinul său „va conduce Biserica în mod triumfal în lupta împotriva răului ce va avea loc la sfârşitul lumii”. Tot el a mai prezis însă şi că: „Roma va fi distrusă de furtună, de fulgere, de uragane şi de cutremure şi se va prăbuşi”. Toate ipotezele sunt posibile, iar viitorul ne va aduce răspunsul la aceste întrebări.

În privinţa interpretării acestei profeţii se contrazic două şcoli. Prima, şcoala latină, a susţinut dintotdeauna că lista cu cei 111 Papi a lui Malachia este exactă şi că „vremurile din urmă” vor începe cu al 111-lea Papă, adică tocmai cu Benedict al XVI-lea. Această interpretare corespunde, de asemenea, revelaţiilor Fecioarei Maria de la La Salette, în Franţa şi de la Garabandal, în Spania: Conchita Gonzales, una dintre micile clarvăzătoare, spusese: „Fecioara mi-a spus că nu vor mai fi decât trei Papi”. Deci pentru Fecioară, Benedict al XVI-lea nu este un adevărat Papă, sau, mai bine zis, el este „Petrus Romanus”, cel ce figurează pe poziţia 112 a listei Sfântului Malachia.

A doua şcoală, cea anglo-saxonă, susţine că ultimul Papă, faimosul Petru al II-lea, va veni după pontificatul „Gloriei măslinului” (Benedict al XVI-lea). Această afirmaţie a fost în principal răspândită de Peter Bander, profesor de teologie la Cambridge, în cartea sa Profeţiile sfântului Malachia şi ale sfintei Columbkille, publicată în Anglo-Saxon World („Lumea anglo-saxonă”) în 1970. Având ca pretext un obscur text medieval şi fără a preciza sursa, el a adăugat un al 112-lea Papă, cel cunoscut sub numele de Petrus Romanus.

Oricare ar fi varianta reală, numele Papei Benedict al XVI-lea este legat de vremurile din urmă. Fie că este doar un deschizător de drumuri pentru ultimul Papă, pe care cei mai mulţi îl consideră Antihristul, fie că el însuşi este cel din urmă Papă, Joseph Ratzinger îşi împlineşte în aceste vremuri tulburi, rolul de gropar al Bisericii Catolice. Cel care ar trebui să fie un model demn de urmat de către cei peste un miliard de credincioşi se întrece pe sine în afirmaţii, dublate de fapte, care umplu de consternare şi confuzie lumea catolică. Sintagma „mai catolic decât Papa” a devenit, din păcate, tot mai folosită ca o expresie a slăbiciunii de caracter şi a lipsei de probitate morală. Iar actualul suveran pontif este departe de înălţimea morală şi spirituală pe care ar trebui să o aibă cel numit „vicar al lui Hristos pe Pământ” şi „urmaş al Sfântului Petru”.

Scaunul papal şi antihristul

Cazul Papei Benedict al XVI-lea nu este, din păcate, singurul. Scaunul papal a fost ocupat de-a lungul timpului de personaje înfiorătoare, ale căror caractere viciate şi închinate diavolului sunt greu de descris în cuvinte. Vom trece în revistă câteva figuri de Papi, care s-au remarcat în acest sens:

Papa Alexandru al VI-lea (1492-1503)
Se spune că în noaptea de 1 noiembrie a anului 1501, acest Papă a organizat şi a participat la cea mai „cumplită orgie care a avut loc vreodată la Vatican”. Este un fapt cunoscut că acest Papă decăzut obişnuia să întreţină relaţii incestuoase cu cele două surori ale sale, precum şi cu fiica sa.

Papa Damasus I (366-384)

Cei care au trăit pe vremea pontificatului lui Damasus, au cunoscut zile grele. La ordinul său, femei şi copii au fost cumpăraţi şi vânduţi ca sclavi sexuali pentru a mări fondurile Bisericii. Cei care se opuneau conducerii sale tiranice erau torturaţi şi literalmente arşi de vii, iar pământurile lor erau confiscate şi folosite de Biserică. În plus, nu numai femeile laice erau silite să se prostitueze, ci chiar preotesele şi călugăriţele.
44 de episcopi au luat poziţie faţă de actele abominabile ale acestui Papă şi l-au judecat, găsindu-l vinovat de adulter. Din nefericire, poziţia lui Damasus şi Instituţia Papală prinseseră rădăcini adânci, iar acesta a scăpat „fluierând” de acuzaţiile pentru crimele pe care le înfăptuia în mod curent. După ce pericolul a dispărut, toţi cei 44 de episcopi au fost ucişi la ordinul Papei. Damasus I a fost printre primii Papi care a instituit conceptul supremaţiei Instituţiei Papale ca instrument al lui Dumnezeu. Faptele sale au rămas nepedepsite în timpul vieţii sale.

Papa Sergius al III-lea (904-911)

În cei şapte ani de pontificat, Sergius al III-lea şi-a manifestat maleficitatea încă din primul minut de guvernare, preluând pontificatul prin crimă. Nesocotind legământul de abstinenţă, acest Papă a întreţinut relaţii sexuale cu o femeie pe nume Marozia, a cărei tendinţe criminale rivalizau cu ale sale. Aceasta l-a asasinat personal pe succesorul lui Sergius, Papa Leo al VI-lea, la 17 ani de când acesta părăsise scaunul pontifical, pentru a-l oferi fiului lor, Ioan al IX-lea.

Papa Benedict al IX-lea (1032-1048)

Nepot al ultimilor doi Papi care l-au precedat, Benedict al IX-lea, tizul actualului Papă, a fost numit de „Enciclopedia Catolică” drept o „ruşine pentru scaunul pontifical”. Episcopi aflaţi în slujba Domnului şi în mod deosebit Desiderius, cel care mai târziu urma să fie întronat în scaunul Sf. Petru ca Papa Victor al III-lea, credea că Benedict era o progenitură mai degrabă a lui Simon Vrăjitorul decât a lui Simon Apostolul. Acest Papă depravat a blasfemiat Instituţia Papală în toate modurile imaginabile, inclusiv prin crimă şi adulter. Din cauza faptelor sale oribile, oamenii l-au scos literalmente afară din Roma. Obişnuia să săvârşească crime sexuale violente, însă nu la adăpostul nopţii şi pe ascuns, ci fără a se feri.

În momentul în care s-a văzut nevoit să părăsească scaunul pontifical, Benedict al IX-lea nu a plecat cu buzunarele goale. El şi-a vândut poziţia de Papă lui Ioan Gratianus (Grigore al VI-lea), care, din fericire pentru popor, a fost unul dintre cele mai religioase figuri ale vremii sale.

După pontificatul lui Grigore al VI-lea, pe tronul Sf. Petru a venit Damasus al II-lea. Acesta a fost otrăvit de fostul Papă Benedict, care a apărut din nou în scenă, pretinzând puterea papală. Cetăţenii Romei nu au uitat însă de atrocităţile comise de Benedict al IX-lea, astfel încât l-au exilat din nou. Mai târziu, însă, Împăratul Conrad al II-lea l-a renumit pe Benedict al IX-lea în scaunul papal, în ciuda crimelor oribile ale acestuia.

Papa Urban al II-lea (1088-1099)

Pontificatul Papei Urban al II-lea a constituit pragul începând cu care crimele împotriva oamenilor şi a lui Dumnezeu au devenit genociduri. Între anii 1096-1099 Papa Urban al II-lea a ordonat uciderea a cel puţin zece milioane de oameni, bărbaţi, femei şi, majoritatea, copii în efortul său de a pune mâna pe Belgrad, pe Biserica Ortodoxă din Iugoslavia, precum şi pe cele din Turcia, Siria, Antioh şi Palestina.

Papa Inocent al III-lea (1198-1216)

Chiar dacă acest Papă nu a atins recordul de crime al predecesorului său, Urban al II-lea, aceasta nu înseamnă că este mai „inocent”, aşa cum vrea să dea de înţeles prin numele pe care şi l-a ales. În timpul pontificatului său, el a dispus uciderea a peste un milion de oameni, prin acţiunile belicoase la care s-a dedat. Astfel, Inocent al III-lea a oferit sprijin militar Inchiziţiei după excomunicarea Regelui Filip al II-lea al Franţei şi a dispus ca atât Anglia, cât şi Franţa să se ralieze sub influenţa sa. Cruciada pe care a dezlănţuit-o acest Papă sângeros – după ce a sprijinit Inchiziţia – nu a fost împotriva unor păgâni care urmau o doctrină necreştină, ci împotriva fraţilor săi întru credinţă din Europa. Mai târziu, el a pornit o altă cruciadă împotriva albigenzilor, care au fost masacraţi în număr de zeci de mii, în nenumărate moduri.

Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303)

Acest Papă figurează în „Enciclopedia Catolică” drept un personaj ce a adus grave prejudicii umanităţii. Găsim scrise următoarele: „… foarte probabil ca unele crime să fie omise – erezie şi imoralitate, idolatrie, magie, simonie (trafic cu artefacte bisericeşti, n. red.)… întregul său pontificat a stat sub semnul diavolului.”

Bonifaciu al VIII-lea a fost un ateu autoproclamat. El nu a crezut deloc în existenţa lui Dumnezeu şi totuşi a reuşit să pună mâna pe scaunul pontifical. În anul 1302, el a instituit o concepţie eronată în cadrul creştinismului numită „Unum Sanctum”, în care susţinea că toţi credincioşii care nu aparţineau de Biserica Romano-Catolică erau damnaţi să ardă pentru eternitate în focul iadului.
 

Papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415)

(a nu se confunda cu Papa Ioan al XXIII-lea care a trăit în sec. al XX-lea)
De ce lumea îl numeşte pe acest om cel mai depravat criminal care a stat vreodată în scaunul papal şi nu cel mai depravat criminal din toate timpurile, nu avem de unde să ştim. Acest „om”, dacă îl putem numi astfel, a comis aproape toate crimele posibile, în număr de câteva sute. Un număr de 37 de membri ai clerului au fost martori şi totodată acuzatori ai acestui depravat, care e făcut vinovat de incest, adulter, idolatrie, sodomie, simonie, furt şi crimă. Se spune că acest Papă avea un harem ce cuprindea un număr de 200 de amante pe care le viola şi care erau călugăriţe, în marea lor majoritate. Mii de oameni şi-au pierdut viaţa în timpul acţiunilor armate organizate pentru a-l detrona pe acest Papă promiscuu din scaunul pontifical.

Aceşti Papi malefici pe care i-am prezentat pe scurt în rândurile de mai sus nu sunt decât o parte din cei 50 de Papi despre care se spune că au păcătuit în mod constant în faţa lui Dumnezeu în timpul pontificatului lor. Totuşi, putem spune că, de-a lungul timpului, scaunul papal a fost ocupat şi de Papi cu teamă de Dumnezeu, a căror bunăvoinţă şi onestitate merită să fie notate.

Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanţa Costineşti 2012, Editura Shambala, tiparit de Ganesha Publishing House

Citiţi şi:

Profeţiile uluitor de exacte ale Sfântului Malachia

Crucifixul, crucea răsturnată şi unele semnale satanice transmise de Papalitate în ultima vreme ne confirmă avertismentele profetice

 

yogaesoteric

19 octombrie 2012