Scriitorul Jan Cornelius: «Înainte, nimeni nu avea voie să spună adevărul. Acum, toată lumea are voie să mintă»

 

Scriitorul Jan Cornelius și-a lansat în anul 2016, la Cluj, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, volumul Eu, Dracula și John Lennon, în care descrie, în 51 de povestiri scurte și pline de umor, fuga sa din România, în anul 1977, amintirile din comunism și cele din lumea liberă pe care a găsit-o apoi.

Înainte de lansarea propriu-zisă a cărții, a acceptat să ofere un interviu jurnalistei Codruţa Simina, în care a povestit despre suprasensibilitatea sa și inadaptarea la sistemul comunist, care nu agrea decât uniformizarea și pedepsea din start orice tentativă de a fi sau de a acţiona altfel.

La finalul interviului, pe care l-a traversat cu emoții sincere, jurnalista i-a povestit că este al doilea om născut de ziua ei pe care îl cunoscuse în acea săptămâna. Primul a fost un domn foarte cumsecade care i-a făcut revizia la centrala de gaz și care i-a povestit că nu crede decât în ceea ce spun fizica, matematica și chimia. Iar restul sunt basme. Situaţia l-a amuzat teribil, el ocupându-se fix cu această categorie, a basmelor.

– Undeva, la un moment dat, în carte, faceți această mărturisire: am gena de navetist!
– Da. (amuzat)

– Ce deprinderi îți formează vocația asta de navetist?

– Sigur, am formulat chestia asta într-un sens glumeț, satiric, dar este foarte mult adevăr în spatele acestei afirmații. Și anume, e vorba despre faptul că mereu pendulez între mai multe lumi, între mai multe orașe și, în ultimii ani, la modul intens, între Est și Vest. Adică, am fugit pe timpul lui Ceaușescu, în decembrie ʼ77 din România.

– După cutremur…

– Exact, a fost anul cutremurului – în martie parcă a fost, nu? Eu locuiam la Reșița, la etajul trei și credeam că vecinii de sus joacă hora. Ei aveau două fetițe de 9 ani și spuneam: „Uite, sar coarda astea, ce fac?!” Și după aia mi-am dat seama că zgomotul venea de jos și nu de sus. Și am fugit cu fetița în brațe pe scări. Dar ne îndepărtăm de subiect. Deci am fugit din România în ʼ77 și am umblat mult prin lume, ca flămândul care a fost într-o mare închisoare.

Reveneam sporadic în România din Germania, în vizită – veneam la părinți. Și după aia, mult timp n-am mai fost în România. Am rupt, nu voit, ci forţat de împrejurări, legătura cu România. Mulți, mulți ani.

La un moment dat, am început să traduc, să zicem acum vreo opt-nouă ani, din literatura română, pentru că am descoperit un scriitor român, Dan Lungu, la editura austriacă unde eu publicasem o carte pentru copii. Și am văzut un nume românesc, Lungu. Mi-am spus: „Ăsta nu poate fi decât român”, ei îi spun Lungo, pentru că se gândesc la cafea. Și așa am luat legătura cu el la un moment dat, ne-am împrietenit, am fost la Iași și i-am tradus următoarea carte, și a doua carte, după aceea. Adică Sunt o babă comunistă și… nu De ce iubim femeile, asta e a lui Cărtărescu, ci Cum să uiți o femeie. Și prin limbă m-am întors în România, în sensul că întâi am tradus în germană și după aceea am început să reintru în peisajul ăsta cultural literar al României – ce critici, ce ziare sunt…

– Chiar atât de tare vă despărțiserăți de România?

– Da, dar nu voit, ci forţat de împrejurări. Adică eu aveam viața mea acolo și mă ocupam cu scrisul acolo și, dacă nu le cauți, știrile din România nu ajung până acolo. După, mi-am amintit așa, ca prin ceață, că exista cândva România literară, că exista cândva Tribuna… Adică astea-mi spuneau ceva. Și așa, încetul cu încetul, s-a dus praful de pe amintiri și multe aspecte s-au reactualizat. Am reintrat în limbă și am și scris niște comentarii despre realitatea românească, cum am înregistrat-o eu. La Dilema Veche, la Observatorul Cultural, la România literară… Și așa, încetul cu încetul, am reintrat în România, prin limbă, în primul rând. Și, în ultimii ani, vin cel puțin o dată pe an încoace.

Dar ați întrebat de gena de navetist… Există mai ales în Vest. În Germania, de exemplu, se face foarte des naveta, la toate nivelurile. 70% dintre oameni locuiesc într-o localitate și lucrează în alta. Și se făcea această navetă în mașini și în toate mijloacele de transport posibile și… eu am făcut naveta, mai ales când s-a născut această carte, între Est și Vest și mi-am dat seama că între ele sunt multe asemănări și deosebiri evidente.

Prin faptul că am o distanță în timp de România și totuși niște legături de rădăcină, înțeleg bineînțeles altfel realitatea de aici decât cineva care este tot timpul aici sau se duce în Croația două săptămâni pe an. Și îmi place chestia asta. Adică, am spus deja, poate ușor exagerat, dar nu mai puțin adevărat, când sunt în Est, vreau să fiu în Vest, iar când sunt în Vest, vreau să fiu în Est. Și, mă rog, pot s-o și fac, să mă duc.

Când eram pe timpul lui Ceaușescu în România, nu visam la nimic altceva decât să fiu în Vest. Eram student la Franceză și voiam să merg în Franța, dar asta era ceva imposibil. Și dacă o faci, asta are bineînțeles avantaje.

Pentru mine e important și ține de natura mea să nu rămân permanent numai într-un loc. Oamenii sunt diferiți: unii nu-și părăsesc toată viața satul sau orașul în care s-au născut. Asta nu e o dovadă de inferioritate sau de superioritate, dacă te miști.
De exemplu, se spune despre Kant că toată viața lui a trăit în Königsberg, voia să vadă la ora 1 turnul bisericii și avea toate tabieturile lui și a scris o operă filosofică de nivel internațional. Deci călătoriile se pot face și/sau mai ales la nivel spiritual, însă eu simt nevoia stringentă și de mișcare în spațiu.

– Vă ajută contrastul dintre Est și Vest?
– Ce înseamnă mă ajută? Nu mă ajută! Îl văd! Există asemănări și contraste. Și contrastele astea sunt evidente în momentul în care pendulezi. Să vă dau un exemplu concret. Astăzi, am intrat de două ori cu piciorul în niște gropi. Nu pe șantier, ci pe un trotuar, care mi se părea absolut normal. Și asta e o chestie care mi se petrece mereu când revin în România: o vreme mă împiedic, pe trotuar, undeva. Asta nu înseamnă că sunt dezorientat, ci că eu uit și mă dezobișnuiesc. Iar aici sunt nevoit să mă obișnuiesc cu trecerile astea de la o înălțime la alta și la alta. În Germania, distanța dintre trotuar și șosea are întotdeauna o dimensiune standard, nu m-am gândit niciodată la chestia asta, dar aici îmi dau seama imediat cum cobor de pe trotuar pe stradă și înălțimea e când mai mică, când mai mare. Intru cu piciorul în gropile astea, care nu sunt gropi, că nu se văd, sunt niște denivelări. După ce petrec un timp aici e OK, dar la început le vezi. Și astea le vezi și la nivel de comportament uman, la toate nivelurile.

Un incident care mie mi se pare formidabil și relevant pentru România: ieri am intrat la cortul Târgului de Carte și la intrare m-am împiedicat, era să cad în cap. E un prag care nu se vede, o denivelare ascunsă. Și m-am împiedicat. Și la intrare erau două-trei fete care împărțeau pliante și mi-au dat pliantele. Ele mi-au dat pliantele în timp ce eu mă împiedicam. „Lăsați-mă cu pliantele, îmi rup gâtul aici!” Pentru ele era ceva normal. Am rămas puţin și m-am uitat la chestia aia: nu se poate, e o capcană. (râde) Asta e făcută ca oamenii să-și rupă gâtul. Și le-am întrebat pe fetele acelea: „Sunt eu primul care se împiedică astăzi aici?”. Și au spus: „Da de unde! Mulți se împiedică!”. E vreo cameră ascunsă pe-aici?! Puneți aici un anunț: „Atenție, treaptă!”. E o chestiune de comportament social. Și fetele alea nu stăteau acolo și se distrau cum pică lumea în cap, ele pur și simplu o luau ca o stare de fapt.

Eu zic că în Vest – dacă așa ceva ar fi în Düsseldorf – nu ar dura mai mult de câteva minute până când cineva ar avea inițiativa să pună o hârtie acolo sau să facă treapta aia vizibilă.

– Cred că esențial în ceea ce ați spus este cuvântul „inițiativă”…

– Inițiativă, da! Am zis „inițiativă”. Mie îmi venea să iau un carton, să-l pun acolo. Fiecare e responsabil de ceva.

– Puteți să diagnosticați de unde vine lipsa asta de responsabilitate?
– De acceptare a răului? Răul e poate un cuvânt cam exagerat. Eu cred că asta se trage din comunism. Dar au trecut mulți ani de atunci, asta e o chestie neliniștitoare că, dacă mă gândesc bine, câți ani sunt? Aproape 30 de ani din ʼ89. O generație. Și asta înseamnă că asta li s-a transmis copiilor. Știți, că poți să le spui ce vrei copiilor, că ei preiau felul de a se purta al părinților. Degeaba le spui: „fii așa și așa, să mănânci frumos!”. Dacă părinții mănâncă necivilizat, și copiii vor face la fel. Deci asta ar fi o treabă.

A doua e că nimeni nu era responsabil de nimic, toți făceau, nu făceau, fiecare era crescut în spiritul unei pasivități totale. Orice tentativă de inițiativă era pedepsită, efectiv sancționată. Tu-ți spuneai: „Ia să fac eu ceva deosebit și să vând.” Şi erai sancționat. Nu numai la nivel de comerț, ci la nivel de idei. Adică ideea era întotdeauna: „Toți suntem la fel.”

Bineînțeles că efectul nu este total, din fericire. Însă repercusiunile sunt totuși enorme. Asta este una dintre cauzele principale care, totuși, nu au scuze la modul la care le-ar oferi istoria după 30 de ani. Aici poate-mi spuneți dumneavoastră de ce, sunteți născută practic aproape după cotitură, nu?

– În ’83.
– Ați avut 6 ani. Deci ați crescut practic în libertate.

– Era cât pe ce să fiu pionier.
– Ați pierdut faza asta!

– Dar dacă tot am ajuns la pionieri – o să vă rog să rememorați perioada dinainte să fugiți din țară, pentru tinerii care au tendința să idealizeze comunismul.

– Eu am înregistrat niște atitudini din România față de regimul trecut. Sunt ăia bătrâni care, în mare parte, dac-o fac, idealizează, în sensul de nostalgie: „A fost foarte frumos!”. A fost foarte frumos că erau ei tineri atunci!

Toți care sunt bătrâni or să spună că tinerețea lor a fost superbă! Puțini o să spună că n-a fost bine, pentru că astfel își distrug amintirile și viața. Și atunci și cei nemulțumiți ajung să idealizeze și confundă niște aspecte. În măsura în care nu gândești ager și tăios, apare aici un pericol de idealizare. De automințire.

Pe de altă parte, ăștia tineri care o fac… nu cred că sunt foarte numeroși. Când am ajuns în Germania, erau acolo și maoiști și Spartacus, care erau comuniștii germani, erau tot felul de tipi din ăștia pe la universitate la care mă uitam și mă întrebam dacă sunt întregi la minte și știu despre ce vorbesc și fac. Erau întregi la minte, dar, din teribilismul tinereții și din faptul că atunci când ești tânăr protestezi, dacă ești tânăr și nu ești de stânga, înseamnă că ești bolnav. Sau scrii poezii.
 
Dar aici apar niște diferențe. E și una din dezinformare, din faptul că această perioadă se prelucrează mult prea puțin. Și nu la modul ăsta de teorie, că a fost greu și că a fost o închisoare și că s-a chinuit lumea. Păi îmi povestea bunicul meu ce sinistru era în război și nu mă interesa – erau niște chestii relativ caraghioase, care nu sunt transmisibile neapărat la modul ăsta de povestire. Dar există diferite forme: prin artă, prin comunicarea între generații, prin tematizarea permanentă.

Ei, dacă fac asta, îmi închipui c-o fac dintr-o stare de nemulțumire față situaţia actuală. Care e departe a fi roz în România. O fac din nevoia de protest. Dar poți să protestezi și pe alte căi, nu e nevoie să te întorci în timp. Adică ar fi ca și cum acum în Germania nu accepți, nu știu, o anumită atitudine a partidului de la conducere și ai începe să-l regreți și să-l adori pe Hitler. Și să spui că era fain, că a fost disciplină. Asta se pedepsește penal.

Și aici cred că e nevoie de foarte multă atenție și… mie nu-mi place stilul ăsta de a face morală și de a spune: „Bă, băieți, nu e bine ce faceți!”. Pentru că nu cred în efectul acestei acțiuni. Dar există o trăire a istoriei, cum am spus înainte. Sper că totuși e un procentaj mic de tineri și e necesar să înțelegem de ce fac asta. Pentru că dacă te apuci să le ții predici sau le spui că sunt tâmpiți, îi faci agresivi și îi întărești. Și ei au nevoie să se lovească de ceva și să fie luați în seamă. Dar adevărata soluție e, cred, un dialog în care urmăreşti să te substitui și să-i înțelegi și să vorbești cu ei. E ușor în teorie și relativ greu de transportat în practică, dar cred că se poate face.

Citiți partea a doua a articolului

Citiţi şi:

Interviu exploziv cu Mihai Șerban, autorul cărții «Manifest. Cartea neagră a României» (I)

Florin Constantiniu: «Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii»

 

yogaesoteric
19 februarie 2020