Scrisoare pentru jurnalişti şi cei de-acasă…

de Ariana Cerian

Dragă mamă,

ştiu că arătam destul de speriată când reporterul mă întreba „Pentru ce aţi venit astăzi aici?”. Era însă acelaşi reporter care la IML filma adierea vântului din plopii de peste drum – ca tu să nu vezi bocancii repeziţi în gleznele mele sau stropii de sânge aruncaţi din buzele iubitului meu, strivite de pumnii unora de la SPIR…
Ştiu că am o figură aproape îngrozită în acele secvenţe de la telejurnalul de seară, dar să ştii, aşa cum m-ai învăţat să mă rog sau să vorbesc sincer, că eram speriată de jandarmul din dreapta. Era acelaşi cu cel care mi-a strivit ochelarii în geantă când domnul acela maior, gras şi evident comunist în costumul îngust, ordona „Stânga – dreapta, acum!”. Nu am înţeles ce vroia sa spună până când prietena mea a căzut împinsă peste mine.

Ştiu că îţi va fi greu să crezi aceste cuvinte, deoarece îmi amintesc şi eu cum vecinul de scară, poliţistul, mă ţinea pe genunchi când eram copil şi mă răcorea vara cu cascheta şi îmi spuneai că nenea e ca un înger şi mă apără de orice rău. Dar să ştii, din toată copilăria situaţiei mele, că el nu a venit să mă sprijine când cădeam sau când am fost amendată cu echivalentul chiriei pe 3 luni şi ştiu că munceşti din greu să-mi închei facultatea, dar mi-a fost foarte ruşine… Mi-a fost foarte ruşine să vin acasă la tata şi să îmi verificaţi braţele, pentru că la televizor s-a anunţat că eu mă droghez. Mi-a fost ruşine să-ţi spun că nu mai am bani de chirie, că o parte i-am dat la amenzi când am cerut să fie liberă Mădălina, că avocaţii de la MISA au avut între 10 şi 30 de procese pe zi şi că unele le-au pierdut. Că mi-e greu să ies pe stradă, că încă nu pot să cred ceea ce văd pe ecranele televizoarelor despre mine şi prietenii mei. Că am un coşmar care se tot prelungeşte cu alte feţe, noi şi pline de ură, deşi oamenii aceia mă văd pentru prima oară. Că unii vecini de aici mă înjură şi copiii aruncă cu pietre în mine. Că uneori oameni, despre care tu mi-ai spus că ar trebui să-i evit, mă apucă de mână şi vorbesc în cuvinte despre care probabil tu încă nu ştii, şi poate e mai bine aşa…

Am îmbătrânit într-un an cât o viaţă şi mă întreb de ce reporterii mi-au aruncat chipul în avansul primit de la redactorul-şef, iar câteva vorbe trunchiate din tot ceea ce am plâns le asigură banii de primă. Mă întreb de ce ei zâmbesc slobod când le spun că sufăr şi e nedrept să fie toată necinstea aruncată acestui popor ca o hrană sordidă, că e profund incorect să fiu tăiată din lista de oameni şi adusă la rang de trofeu tabloid, că e o mare greşeală să faci dintr-un om – cârpă şi din frate – bun plătitor pentru ordinele primite de altul. Mamă – aşa cum şi tu ai tras ca eu să ajung la facultate, te rog să ştii că am auzit o femeie care cerea interviuri – era frig afară şi avea mâinile degerate pe microfonul tocit – le spunea, lui Mihai şi lui Teo, că ea e plătită şi are nevoie de bani, că are copiii acasă. Eu nu o pot certa pe ea, nu mă pot supăra pe ea, dar este foarte trist şi murdar şi nu înţeleg de ce să fie aşa, de ce trebuie să fie duşmănie, de ce atâtea interese şi jocuri meschine, ţi-am spus că merg în ashram deoarece mă simt mai acasă – acolo unde ai fost ultima dată la mine.
Eu ştiu că dacă ai fi văzut ceva greşit acolo, în casa aceea, ai fi spus că poate e mai bine să caut o altă cameră, undeva, dar ştiu că ţi-a plăcut cum copiii râdeau când le-ai făcut clătite sau cum erau serioşi când se rugau pentru sufletul lor. Îmi amintesc că ai spus pe drumul spre gară că e aproape ca acasă ashramul acela şi că am avut noroc să ajung până acolo.

Dragă mamă, poate ar fi bine să îi explici şi tatei că sunt bine, să nu se mai macine şi să îşi frângă mâinile seara lângă icoana cea veche, să îi spui că simt rugăciunile lui şi mi-e drag fără preţ, că mi-am păstrat cărarea ce mi-a spus-o demult şi de bine. Ştiu, aşa cum nici eu nu pot să pricep, e greu foarte să crezi că poliţiştii, procurorii, SRI-ul şi câţi ori mai fi, toţi se înşală. M-am întrebat cum se poate şi de ce merit aceasta, poate încă nu ştiu despre acestea, dar, mamă dragă, să ştii că respect legile firii aşa cum voi mi-aţi arătat cu bândeţe şi grijă, deşi nu ştiu dacă mai vreau să rămân după facultate în Bucureşti, cum mă-ndeamnă colegii. E foarte trist aici şi mi-e greu să accept că voi continua să văd aceste nedrepte călcări peste inimi sincere, mi-e greu să cred că voi putea să las copiii să plângă cu mamele-mpreună, e sigur că tot ce voi aţi clădit în mine va rămâne aşa cum ştiţi de la bunicul şi buna. Eu vă îmbrăţişez şi Domnul vă aibă în pază, cu drag şi mi-e dor tare de voi…

yogaesoteric.net
19 aprilie 2006