Se cere o nouă definiție a morții

Constatăm în ultima vreme o avalanșă de măsuri cvasi-medicale – accelerată în timpul covid – care duc la scăderea dramatică a prețului vieții.

Un editorial publicat de New York Times susține că este necesară o „nouă definiție a morții”, astfel încât să putem spori numărul de organe disponibile de la donatori.

Chiar așa scrie în titlu, nu e o exagerare a noastră:

„Organele donate sunt prea puține. Avem nevoie de o nouă definiție a morții.”

Uneori, e suficient să te uiți la un titlu ca să te lămurești.

Desigur, de când cu Marea Resetare, ne-am obișnuit cu redefinirea cuvintelor și a expresiilor: „caz”, „cauză a decesului”, „vaccin”, „terorist”, „democrație” ……. toate au căpătat definiții ACTUALIZATE în ultimii ani.

Elasticizarea limbajului, astfel încât cuvintele să devină maleabile, cu sensuri cât mai vagi sau chiar total opuse, a devenit ceva obișnuit. Exact cum a prezis Orwell.

În cazul nostru, iei cuvântul „mort” și îi extinzi definiția, pentru a-i include……. pe cei care sunt în viață.

Repetăm, nu este vorba nicidecum de vreo exagerare a noastră:

„Soluția, credem noi, este extinderea definiției morții cerebrale pentru a include pacienții aflați în comă ireversibilă, conectați la aparate. Folosind această definiție, acești pacienți ar fi considerați morți din punct de vedere legal, indiferent dacă un aparat le-ar restabili bătăile inimii.”

Justificarea este simplă: avem nevoie de mai multe organe de la donatori și nu există suficienți oameni care suferă fie de moarte cerebrală, fie de moarte circulatorie.

Prin urmare, ar fi necesar să extindem definiția morții pentru a include și persoanele care sunt în comă pentru o perioadă lungă de timp.

Chipurile, oamenii care se află în comă nu sunt cu adevărat vii. Funcțiile superioare sunt cele care le definesc cu adevărat viața.

Da, serios:

„Funcțiile creierului care contează cel mai mult pentru viață sunt cele precum conștiința, memoria, intenția și dorința. Odată ce aceste funcții cerebrale dispar ireversibil, nu este corect să spunem că o persoană (spre deosebire de un corp) a încetat să mai existe?”

Suntem convinși că nimeni dintre cei care citesc aceste rânduri nu are nevoie să i se explice ce precedent teribil se va crea……. O facem, totuși.

În primul rând, să subliniem evidența: „starea de comă ireversibilă” va deveni noul standard pentru „mort”, iar medicii se vor confrunta cu presiuni – nerostite, sau de alt fel – să declare oamenii în comă ireversibilă.

Mai ales dacă este vorba de recoltarea de organe.

Instituțiile dizolvă responsabilitatea în „protocoale” și „îndrumări” – am văzut asta în timpul covid. Nimeni nu e nevoie să ucidă pe cineva în mod conștient sau deliberat – ci doar să bifeze o căsuță pe un formular și să lase mașinăria să acționeze.

Vor fi raportate rezultatele îmbunătățite pentru pacienții care așteaptă donatori (indiferent dacă ele există cu adevărat sau nu).

În schimb, despre părinții care dau în judecată spitalele pentru recoltarea de organe „prea promptă” sau „fără consimțământ” nu se va vorbi.

La modul mai general, în momentul în care începi să relaxezi granița dintre viață și moarte, vorbind despre „viață plină de sens” sau „viață care merită trăită”, te apropii tiptil de zona eugeniei.

Mai întâi, sunt cei „în comă ireversibilă” (care, este necesar să ne reamintim, se pot trezi și să fie bine).

Apoi, sunt cei cu dizabilități fizice, cu dizabilități psihice, bătrânii și infirmii.

O persoană cu Alzheimer sau demență poate fi considerată „în viață”, dacă nu își amintește cine este și unde se află?

O persoană cu Parkinson poate fi considerată „în viață” dacă nu se poate mișca?

Aceasta nu este o pantă alunecoasă, ci o stâncă abruptă dată cu ulei.

Deja vedem în lume apariția altor măsuri care scad valoarea vieții umane, de la MAID (Asistența Medicală la Moarte) în Canada, la Legea Morții Asistate în Marea Britanie.

Dar problema este atacată și de la celălalt capăt, cu dezbateri despre avortul târziu – și chiar după naștere.

Dintr-o astfel de redefinire a morții nu poate rezulta nimic altceva decât o atitudine nihilistă care ieftinește valoarea vieții umane. Mai simplu spus, LĂRGIND definiția cuvântului „mort”, ei RESTRÂNG definiția cuvântului „viu”. Și nu ne place deloc unde ar putea duce asta.

**********

New York Times: Organele donate sunt prea puține. Avem nevoie de o nouă definiție a morții

De Sandeep Jauhar, Snehal Patel și Deane Smith, 30 iulie 2025, NYT

Dr. Jauhar este cardiolog la Northwell Health din New York, unde dr. Patel și dr. Smith sunt directorii centrului pentru insuficiență cardiacă și transplant.

Oamenii mor în multe feluri, dar în medicină există doar două motive pentru care o persoană poate fi declarată decedată: fie inima a încetat să mai bată, fie creierul a încetat să mai funcționeze, chiar dacă inima încă mai bate.

O persoană poate fi donator de organe numai după ce a fost declarată decedată. (Până atunci, chirurgii transplantologi nu au voie nici măcar să interacționeze cu un pacient pe moarte.) Această regulă de bun-simț se află la baza donării de organe în Statele Unite și în multe alte țări.

Majoritatea organelor donate astăzi sunt obținute după moartea cerebrală, definită de majoritatea legilor statale ca fiind o stare de inconștiență permanentă, fără respirație spontană, fără reacție la durere și fără reflexe primitive – cu alte cuvinte, distrugerea întregului creier. Organele obținute în acest mod sunt adesea relativ sănătoase, deoarece pacienții cu moarte cerebrală au în continuare circulație sanguină și sunt oxigenați.

Moartea cerebrală este însă rară. În statul New York, cu o populație de 20 de milioane de locuitori, există în medie pe an mai puțin de 500 de cazuri potrivite pentru prelevarea și transplantul de organe.

Mult mai des, oamenii mor din cauza opririi definitive a inimii, cunoscută sub numele de moarte circulatorie. Cu toate acestea, tocmai din cauza opririi circulației sanguine, organele persoanelor care mor în acest fel sunt adesea deteriorate și nepotrivite pentru transplant.

Nevoia de organe de la donatori este urgentă. Se estimează că în această țară mor zilnic 15 persoane în așteptarea unui transplant. Este nevoie să găsim o soluție pentru a obține mai multe organe sănătoase de la donatori, respectând în același timp standarde etice stricte.

Noile tehnologii pot fi de ajutor. Dar cea mai bună soluție, în opinia noastră [a autorilor articolului, n.n.], este una juridică: trebuie extinsă definiția morții.

Luați în considerare modul în care funcționează sistemul în prezent. În procedura cunoscută sub numele de donare după moartea circulatorie, un donator tipic se află într-o comă ireversibilă, cauzată, să zicem, de o supradoză de droguri sau de o hemoragie cerebrală masivă, iar inima bate doar datorită aparatelor de susținere a vieții. Donatorul nu este încă în moarte cerebrală din punct de vedere legal; el sau ea ar putea avea, să zicem, un reflex de vomă sau alte funcții primitive.

În astfel de cazuri, cu acordul familiei, donatorul este dus într-o sală de operații și aparatele de susținere a vieții sunt oprite cu grijă. Dacă, așa cum este de așteptat, oprirea aparatelor de susținere a vieții duce la oprirea inimii, chirurgii vor aștepta suficient de mult pentru a se asigura că oprirea este permanentă – pentru a fi siguri de deces – dar nu atât de mult încât organele vitale să fie deteriorate. Această perioadă durează de obicei aproximativ cinci minute. Apoi, chirurgii prelevează organele.

Dar chiar și câteva minute de oprire a inimii duc adesea la deteriorarea organelor. Acest aspect privează potențialii recipienți de organe sănătoase și contravine dorinței donatorilor de a-și folosi organele pentru a ajuta alte persoane.

Din fericire, există o metodă relativ nouă care poate îmbunătăți eficacitatea donării după moartea circulatorie. În cadrul acestei proceduri, numită perfuzie regională normotermică, medicii deconectează un donator în comă ireversibilă de la aparate suficient timp pentru a determina că inima a încetat să mai bată definitiv, iar apoi donatorul este conectat la un aparat care circulă sânge bogat în oxigen prin trup pentru a păstra funcția organelor. Organele donatorilor obținute prin această procedură, care este utilizată pe scară largă în Europa și din ce în ce mai mult în Statele Unite, tind să fie mult mai sănătoase.

Dar, prin circularea artificială a sângelui și a oxigenului, procedura poate reanima o inimă fără viață. Unii medici și eticieni consideră procedura ca fiind inacceptabilă deoarece, prin inversarea opririi inimii, pare să anuleze motivul pentru care donatorul a fost declarat mort în primul rând. Donatorul mai este mort, se întreabă ei?

Susținătorii procedurii răspund că reluarea bătăilor inimii nu ar fi cazul să fie considerată resuscitare; donatorul nu are încă o funcționare independentă și nici nu există vreo speranță în acest sens. Ei spun că nu donatorul a fost reanimat, ci anumite regiuni ale trupului.

Cum se poate rezolva această dezbatere? Soluția, credem noi, este extinderea definiției morții cerebrale pentru a include pacienții în comă ireversibilă, menținuți în viață cu ajutorul aparatelor. Folosind această definiție, acești pacienți ar fi considerați morți din punct de vedere legal, indiferent dacă o mașinărie le-a restabilit bătăile inimii.

Atâta timp cât pacientul și-a dat consimțământul informat pentru donarea de organe, prelevarea ar avea loc fără întârziere. Dezbaterea etică privind perfuzia regională normotermică ar fi irelevantă. Și am avea mai multe organe disponibile pentru transplant.

Pe lângă creșterea disponibilității organelor, există și un motiv filosofic pentru a dori extinderea definiției morții cerebrale. Funcțiile cerebrale cele mai importante pentru viață sunt conștiința, memoria, intenția și dorința. Odată ce aceste funcții cerebrale superioare dispar ireversibil, n-ar fi corect să spunem că o persoană (spre deosebire de un trup) a încetat să existe?

Este de înțeles că unii se vor îngrijora că medicii vor declara prematur un pacient în comă ireversibilă, când de fapt pacientul nu este în comă sau există speranțe reale de recuperare. Această situație este rară, dar se poate petrece (așa cum a documentat recent The Times), iar când se petrece, este o catastrofă.

Totuși, acest tip de preocupare se referă la aspecte practice, cum ar fi dacă medicii respectă protocolul în mod corespunzător și dacă presiunile externe creează stimulente nefaste pentru medici și alți lucrători medicali, determinându-i să fie neglijenți. Acestea sunt, fără îndoială, probleme critice. Dar rămâne posibil (și obișnuit) să se determine în mod responsabil dacă o persoană se află în comă ireversibilă, iar în astfel de cazuri se justifică diagnosticul de moarte cerebrală, așa cum ar fi necesar să reflecte o lege revizuită.

În anul 1968, un comitet format din medici și specialiști în etică de la Harvard a elaborat o definiție a morții cerebrale – aceeași definiție de bază este utilizată astăzi de majoritatea statelor. În raportul său inițial, comitetul a menționat că „există o mare nevoie de țesuturi și organe provenite de la persoane aflate în comă ireversibilă pentru a restabili sănătatea celor care încă pot fi salvați”.

Această evaluare sinceră a fost eliminată din raportul final din cauza unei obiecții a unui evaluator. Însă evaluarea este una care ar trebui să stea la baza unei politici din prezent privind decesul și donarea de organe [susțin autorii articolului, n.n.].

Citiți și:
Încă o dovadă că „moartea cerebrală” e o invenție financiară: Un bărbat declarat în moarte cerebrală s-a trezit chiar în timpul recoltării organelor sale pentru donare
Vasile Astărăstoae prezintă detalii sensibile despre traficul internațional de organe: A ajuns o activitate ultraprofitabilă. Este o infracțiune protejată!
Cultura morții. Adunarea Națională a Franței a votat pentru legalizarea sinuciderii asistate și eutanasiei

 

yogaesoteric
17 septembrie 2025