Secretele formidabile ale Pământului – de vorbă cu cercetătorul Ştefan Marincea, de la Institutul de Geologie al României

 

„Geologia înseamnă libertate neîngrădită.”

La 55 de ani, Ştefan Marincea este unul dintre cei mai importanţi geologi ai României. A cutreierat şi studiat mai toţi munţii ţării, dar este în egală măsură chemat, pentru cunoştinţele sale, şi în Occident, în Belgia şi în Franţa. O incursiune alături de el în măruntaiele Pământului şi în lumea misterioasă a cristalelor este o aventură care merită împărtăşită din plin.

Superbele peregrinări prin munţi

Reporter: Mai întâi, d-le Marincea, aş vrea să vă întreb cum v-aţi ales meseria de geolog? Ce e aşa de pasionant în cercetarea Pământului?

Ştefan Marincea: Eu vin dintr-o familie de ingineri şi de medici. Într-adevăr, este greu de imaginat că îţi poţi alege o meserie într-atât de diferită de cea a părinţilor şi a fraţilor tăi. Când eram tânăr, m-am gândit mult cum să împac cele două pasiuni: cea pentru ştiinţele vieţii şi cea pentru inginerie, ambele prezente în viaţa de zi cu zi a familiei mele. Şi răspunsul la această dilemă a fost geologia. M-au întărit şi superbele peregrinări prin munţi din timpul liceului. Şi mai era şi dorinţa mea nestăpânită de a descoperi lucruri noi, care m-a făcut să plec, ca voluntar, pe un şantier arheologic, la Dinogetia-Garvăn.

Evadarea din tipare, din programul strict al „epocii de aur”, a fost şi ea un argument. Geologia însemna o sete de libertate, într-un moment în care toţi aveam nevoie de ea. Şi geologia înseamnă şi clipele superbe ale apusurilor şi răsăriturilor de soare, serile alături de colegii de echipă, departe de stresul şi «răutăţile lumii». Geologia este un domeniu al libertăţii neîngrădite: libertatea de a gândi, libertatea de a găsi frumosul acolo unde mulţi nu-l observă, libertatea de a sparge canoanele. Nu există dogme în geologie, pentru că natura ne rezervă mereu surprize. Iar natura îşi creează frumuseţile acolo unde nu te aştepţi. Misterul Pământului se adânceşte pe măsură ce avansăm spre interiorul său. Şi asta face parte din farmecul geologiei: 97% din volumul planetei noastre nu e accesibil cunoaşterii complete.

Plonjon în adâncurile Pământului

R.: Nu prea ştim, aşadar, cum arată interiorul Pământului…

Ş.M.: Pământul este plin de mistere, ce se lasă descoperite în paşi mici. Şi cu cât te apropii de interiorul lui, datele devin relative: investigaţiile nu pot fi făcute decât indirect. Cu cât avansăm spre interiorul Pământului, temperatura creşte, iar forajele şi galeriile nu pot să depăşească o anumită adâncime. Cea mai adâncă mină din lume, de la Mponeng, din Africa de Sud, are doar 3,9 km, iar cea mai adâncă carieră, mina de diamante Mirny din Siberia, are 525 m. Cel mai adânc foraj din lume, în scopuri ştiinţifice, este în Peninsula Kola, la o adâncime de 12.261 m, iar cel mai adânc puţ petrolier, din Quatar, are 12.290 m lungime. Extrem de puţin pentru un Pământ atât de mare.

Totuşi, noi ştim cu oarecare certitudine că partea centrală a Pământului (nucleul lui intern) este puternic feromagnetică şi extrem de densă. Aici, deşi temperaturile sunt uriaşe, din cauza presiunii gigantice, nucleul Pământului nu se poate topi. Doar la marginea lui stă o topitură metalică, gigantică şi ea. Ea ar fi răspunzătoare de magnetismul terestru. Apoi, peste nucleu şi înconjurându-l, e o manta groasă de 2900 km. Vulcanii ne-au ajutat să avem acces la fragmente de rocă desprinse din mantaua Pământului. Aşa că ne putem face o idee mai bună despre compoziţia ei, cel puţin în partea sa superioară. În sfârşit, peste manta, este crusta Pământului, care e la suprafaţa sa. Are o grosime infimă în raport cu planeta: 40 km. La ea mai avem şi noi acces direct, cât de cât.

R.: S-ar părea că despre Cosmos ştim mai multe decât despre planeta noastră…

Ş.M.: Planeta noastră ne este mult mai accesibilă, totuşi. Dar publicul larg este poate mai puţin atras de regnul mineral, „regnul ignorant”, decât de informaţia astronomică. Deşi avem şi noi acces la ea. Analizăm meteoriţii ca fragmente ale unor corpuri cereşti care au explodat, investigăm cometele şi planetele Sistemului Solar prin metode spectrografice. Şi nu ştiu câţi ştiu că primul om care a păşit pe Lună, Neil Armstrong, avea o serioasă pregătire geologică!

R.: Au apărut teorii paranormale, cum că în mijlocul Pământului există un alt pământ, cu „extratereştri”. Au fost şi experienţe făcute la Polul Nord, în care norvegienii s-au întâlnit cu nişte făpturi neumane. Multă lume, chiar şi ştiinţifică, a fost fascinată de ideea că înlăuntrul Pământului ar putea exista viaţă. Să fie simplă poezie?

Ş.M.: Aceste ipoteze s-au născut mai mult din farmecul legendelor celtice şi germanice, care imaginau troli şi gnomi trăitori sub pământ. Ele au dat foarte gustate romane SF. O călătorie spre centrul Pământului a lui Jules Verne a fascinat şi fascinează, încă. Dar viaţa pe care ar întâlni-o cei care avansează spre interiorul planetei n-ar fi una obişnuită. Aşa cum am spus, odată cu adâncimea, temperatura şi presiunea cresc, iar oxigenul devine rar. În minele adânci, viaţa e un infern. V-o spun, pentru că am fost acolo. La 1000 de metri adâncime, temperatura depăşeşte 45°C. Totuşi, s-au găsit, chiar în ţara noastră, în Peştera de la Movile, din Dobrogea, forme de viaţă anoxică (viaţă fără oxigen, n.r.). Însă e greu de imaginat că ar rezista şi la temperaturi şi presiuni mari.

Misterul cristalelor

R.: Cum aţi ajuns, ca geolog, la cristale?

Ş.M.: Deşi iubesc geologia în ansamblul său (am fost şef de promoţie al Facultăţii de Geologie din Bucureşti, cu media 10), mineralogia a rămas hobby-ul şi dragostea mea. O dragoste ce contaminează: surorile mele, medici, s-au molipsit de la mine şi sunt prezenţe active la târgurile de minerale şi roci. Magia cristalelor a început pentru mine cu fascinaţia pentru estetica lor şi a continuat cu partea de chimie şi matematică. Cristalografia (ştiinţa cristalelor) este revendicată şi de matematicieni, şi de chimişti, şi de fizicieni, şi de mineralogi. Există o fascinaţie aparte pentru proprietăţile curative ale unor cristale, transmisă de medicina tradiţională, mai ales de cea orientală.

În facultate, când a trebuit să optez pentru o disciplină geologică, am ales fără să clipesc mineralogia şi cristalografia. Am avut şi şansa să-l am ca deschizător de drumuri pe lectorul de atunci, Emil Constantinescu, viitorul Preşedinte al României. Iar formaţia mea fizico-matematică şi-a spus şi ea cuvântul. Pentru mine, natura cristalelor, înainte de a se adresa inimii, se adresează minţii, fiindcă ele reprezintă, întâi de toate, o înşiruire de cifre, de indici care le descriu geometria şi de formule chimice. Şi sunt un înverşunat colector de minerale, o parte dintre ele le-am donat deja Muzeului Naţional de Geologie. Iar un colector este atras de frumuseţea şi raritatea cristalului.

Un exemplu: de curând, aflat în practică în Germania, în regiunea Eifel, alături de studenţii belgieni ai Universităţii din Liège, ne-am dedat unei superbe vânători de cristale de augit, pe un câmp al unui fermier de la Mosenberg. Augitul, deja cristalizat într-o rocă magmatică, a fost expulzat în urma unor uriaşe explozii, datorate contactului dintre lava fierbinte a vulcanilor şi pânza freatică. Au rezultat nişte uriaşe cratere de explozie, în care, în timp, s-au format lacuri superbe, dar şi cristalele de augit; pe care noi le-am cules de pe un câmp de lucernă.

R.: În lume există şi terapeuţi vindecători cu cristale, care câştigă o grămadă de bani. Cristalele au, se pare, o energie foarte puternică. Putem să presupunem cristalele ca fiind vii?

Ş.M.: Nu cred în viaţa propriu-zisă a cristalelor, dar pot să îmi imaginez proprietăţi „paranormale” ale lor; proprietăţi extrasenzoriale, ce sunt în afara cunoaşterii ştiinţifice de azi. Formele lor pot genera forme de energie, pe care nu ni le putem explica, precum faimosul „efect de piramidă”, despre care s-au scris cărţi întregi.

R.: Cristalele au forme absolut extraordinare. Cum se explică geometria lor?

Ş.M.: Formele cristalelor sunt o reflectare a structurii lor cristaline. Majoritatea compuşilor chimici cristalizează. În cristalografie există o clasificare riguroasă, pe sisteme cristaline şi grupuri spaţiale. Există şapte sisteme de cristalizare şi multe grupuri spaţiale. Formele cristalelor pot fi explicate deci prin operaţiuni de simetrie bazându-ne pe structura lor atomică. Şi prezise matematic!

R.: Dar culorile atât de diferite ale cristalelor cum se explică?

Ş.M.: Aici, misterele au fost devoalate deja. Există, de pildă, metale a căror prezenţă în structura cristalină produc culori magnifice. Cele mai frumoase culori le dau fierul, manganul, cromul şi titanul. Alte cristale sunt colorate datorită unor incluziuni extrem de fine de compuşi sau pigmenţi coloraţi.

Comoara şi vipera

R.: Japonezul Masaru Emoto a realizat un experiment senzaţional. El a îngheţat apa în două feluri: pe o muzică rock şi pe o muzică de Beethoven. Cu muzica lui Beethoven s-au făcut formaţiuni de cristale absolut superbe; celelalte au luat forme aberante. Cum vă explicaţi toate acestea?

Ş.M.: Eu nu cred că există forme de comunicare între cristale. Poate doar fenomene de respingere sau atracţie de tip magnetic. În privinţa experimentului lui Masaru Emoto, este foarte clar că muzica generează vibraţii, succesiuni care pot influenţa creşterea cristalină. O muzică profund armonioasă, ca a lui Beethoven, a generat câmpuri continue, care au dus la o cristalizare fără defecte. În timp ce muzica rock a generat câmpuri discontinue, care au indus defecte de reţea şi forme „contorsionate” ale gheţii.

R.: Cum ar trebui să ne împrietenim cu cristalele? Şi cum să le folosim?

Ş.M.: Pentru mine, „prietenia” cu cristalele ţine mai degrabă de fascinaţia formelor şi culorilor lor. De frumuseţea lor pură. Dar şi de valoare, care le e dată de raritatea lor.

R.: Aveţi un cristal preferat, d-le Ştefan Marincea?

Ş.M.: Preferatul meu este un cristal vezuvian de 4 cm în diametru, cu o formă perfectă de bipiramidă tetragonală. Imaginaţi-vă două piramide, ca cea a lui Keops, unite prin bază! Nu are proprietăţi gemologice, l-am colectat din România, de la Ciclova. Ce mă atrage la el este povestea lui. O bună parte a dealului de unde l-am luat e tapisată cu cristale, dar în locul de unde l-am colectat, trăieşte un exemplar superb de viperă cu corn. Am urmărit-o timp de ani de zile: de la un pui inofensiv, acum este o viperă mare şi solitară de peste 1 m. Ea este păzitorul comorii cristalelor de vezuvian şi al tainei cristalului meu.

R.: Există o comunicare secretă cu cristalele pe care le aveţi?

Ş.M.: Am foarte multe cristale în colecţia mea, dar nu ştiu care dintre ele îmi aduce energie sau optimism. Eu le iubesc pe toate. Ca pietre zodiacale (sunt născut în zodia Gemenilor) ar trebui să mă gândesc la cristalele de culoare galbenă, definită drept culoare a zodiei. Am cristale de citrin (cuarţ galben), peridot (olivină) şi vezuvian gălbui, şi mai multe agate, care ar trebui să reprezinte talismanul zodiei, ca şi smaraldul. Nu am un cristal de smarald nobil, dar am superbe turmaline verzi (elbaite). Cred că toate îmi fac bine. Între ele mă simt „acasă”.

R.: Credeţi că un cristal ne influenţează viaţa când îl purtăm asupra noastră?
 
Ş.M.: Viaţa mea s-a desfăşurat de o bună bucată de vreme între două descoperiri şi colectări de cristale. Ele mi-au determinat deseori priorităţile, mi-au influenţat în bine munca şi mi-au fundamentat, în parte, cele două doctorate şi o mulţime de articole ştiinţifice. Totdeauna, când fac teren, redevin un pasionat colector de cristale, care mă însoţesc continuu în timpul campaniilor.

R.: Ar trebui să ne alegem cu grijă cristalele în funcţie de temperament şi caracter?

Ş.M.: Medicina orientală asociază anumite cristale cu stările de serenitate: orice chinez îşi doreşte să posede un obiect de jad, pe care să-l pună la vedere în căminul său. Temperamentul şi caracterul nu sunt prea importante în alegerea unui cristal. Cristalul ideal este cel care îţi place, cu condiţia ca el să nu fie toxic sau radioactiv. A existat în Anglia secolului al XIX-lea cazul unei otrăviri lente, prin iradiere, cu un superb medalion conţinând un fosfat de uranil. Posesorul lui îl dăruia soţiilor sale, care au murit, rând pe rând. Morţile erau extrem de misterioase şi cu greu au putut fi elucidate.

Grădina cu flori de aur

 
R.: Există în lume zone cu energii foarte puternice, în care se simte iradierea Pământului. În Antichitate, ele erau locuri de vindecare.

Ş.M.: Trebuie să ne întoarcem, pentru explicaţii, tot la „efectul de piramidă”. Dar şi la prezenţa unor cristale cu radiaţii ionizante, datorate proprietăţilor lor radioactive. Aşa o zonă este Valea Cernei, unde monazitul (un fosfat care conţine thoriu şi lantanide), prezent în cantităţi rezonabile în granitul de Cerna, induce o radiaţie slabă, ionizantă. Ea face ca aerul de la Herculane, staţiune aflată la altitudinea de 168 m, să fie la fel de ionizat ca cel de la 2000 m altitudine! Proprietăţile curative date de această ionizare negativă, combinată cu izvoarele termale, erau cunoscute încă din Antichitate. Legionarii romani se tratau aici pentru o vindecare mai rapidă.

R.: Cum se explică felul în care înfloreşte aurul în mine, inflorescenţe absolut fabuloase, aşa cum pot fi văzute la Muzeul Aurului din Brad?

Ş.M.: Aurul nativ (de multe ori aliat natural cu argintul în mineralul electrum) este un mineral care cristalizează în sistemul cubic. El are tendinţa de a forma concreşteri scheletice, aşa-numitele dendrite, concreşteri arborescente, ce se dezvoltă prin alipirea repetată a feţelor unor cristale. Exponatele ce pot fi admirate la Brad şi care sunt extrem de rare sunt cristalele de aur nativ. Unul, aflat în vârful unui filament, apare ca un cub cu colţuri uşor teşite (feţe de octaedru). Are o istorie fabuloasă: un colecţionar japonez a oferit cândva, pe el, 8 kg de aur pur (era în 1974), dar Ceauşescu a interzis orice tranzacţie cu aur nativ.

R.: Ce părere aveţi despre faimoasele capete de cristal, absolut perfecte, despre care nu se ştie cum au fost făcute?

Ş.M.: Sunt cranii din „cristal de stâncă” sau cuarţ. După date, se acceptă că sunt mayaşe. Până acum, s-au descoperit 13. Enigma cea mare din jurul lor este cum a putut fi prelucrat, cu mijloacele epocii, cuarţul, care este foarte dur? Pare o imposibilitate tehnologică, pentru că ar fi fost necesare scule şi pulberi de materiale mai dure, cum sunt corindonul sau diamantul. Or, se ştie că mayaşii şi olmecii nu au avut acces la diamante, pentru că nu se găseau pe continentul lor. Corindon în schimb, se găseşte din abundenţă în America de Sud (inclusiv ca rubin sau smarald). Folosind corindonul, mai puţin dur decât diamantul, într-un timp rezonabil de lung şi cu o răbdare pe măsură, ne putem imagina că mayaşii au putut şlefui aceste capete de cristal. Astfel, miturile ţesute în jurul lor, cum sunt cel al originii extraterestre sau al facerii recente, pot fi contrazise.

Citiți și:

Pietrele preţioase – sănătate de lux

Expediţii programate în tainicul tărâm subteran al SHAMBALEI

 

yogaesoteric
16 februarie 2016