Simţul tainic al sacralităţii – al şaptelea simţ?
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
“Există o necesitate fundamentală a naturii umane, o ţintă esenţială a vieţii întrupate – aceea de a căuta, mai mult sau mai puţin conştient, experienţa infinită, pornind de la o bază finită.” (Sri Aurobindo)
V-aţi întrebat vreodată ce anume vă face să credeţi cu tărie în idealuri şi să le urmaţi? Aţi remarcat oare cum întreaga noastră fiinţă se înnobilează prin aspiraţia către un ideal sublim?
În realitate, aspiraţia reprezintă angrenarea la unison a unui ansamblu de forţe tainice, înalte, divine ce ţin de aspectele sublime ale fiinţei. Aspiraţia este totodată o formă de dorinţă ce declanşează stări de REZONANŢĂ, dar situată pe un nivel superior şi care este trezită de modelele ideale ce sunt implicate în evoluţia spirituală. Ea ne influenţează cu o mare uşurinţă în bine toate deciziile şi simultan permite transformarea lăuntrică a stărilor, generând astfel progresul psihic, mental şi spiritual.
Evoluând în raport cu vârsta şi cu situaţiile înconjurătoare, aspiraţiile declanşează inefabile procese de REZONANŢĂ lăuntrică şi cunosc o dinamică deosebit de complexă, în care un rol important îi revine cunoaşterii de sine, estimării juste a posibilităţilor latente de realizare, experienţei individuale acumulate şi modelelor divine care sunt intuitiv alese. Milosz, un gânditor contemporan, scria: “Evoluţia interioară a fiinţei noastre ne conduce, în strânsă legătură cu eforturile noastre, mai încet sau mai repede, de la fizic la spiritual.”
Credinţa – cheia cunoaşterii ultime
Într-un tratat sacru al înţelepciunii se spune:
“Parvati l-a întrebat într-o bună zi pe Shiva: „Stăpâne adorat, spune-mi care este în realitate cheia cunoaşterii lui Dumnezeu?”.
Shiva I-a răspuns atunci:
„Singura cheie este credinţa fermă şi de nezdruncinat în El. Credinţa cu adevărat fermă şi de nezdruncinat este totdeauna omnipotentă. Raţiunea nu te poate duce niciodată atât de departe pe cât poate să te călăuzească credinţa puternică. Raţiunea se opreşte până la urmă într-un punct sau în altul. În ceea ce priveşte credinţa fermă, de nezdruncinat, dimpotrivă, chiar şi un om oarecare poate să traverseze aproape fără nici o dificultate imensitatea unui ocean. În faţa credinţei puternice şi ferme, de nezdruncinat, chiar şi puterile naturii se înclină şi cedează. Şi, mai mult decât atât, chiar păcatul şi neliniştea, mondenitatea şi ignoranţa se retrag grabnic din faţa credinţei puternice şi ferme, de nezdruncinat, în Dumnezeu”
Noul trup de iubire
Marele yoghin Sri Ramakrishna obişnuia să spună că adevăratul căutător spiritual trebuie să-L iubească şi să se gândească atât de mult şi atât de intens la Dumnezeu, încât el trebuie să dea naştere unui veritabil “trup de iubire”. Acest “nou” trup tainic este total diferit de trupul unui om obişnuit. Nu se poate niciodată compara cosmicul şi misteriosul elan de bucurie divină din timpul trăirii plenare a stării de extaz cu nici o formă de bucurie din lumea aceasta. În acest sens Ramakrishna spunea: „Frenetică nebunie divină, acesta e cuvântul. Trebuie să devii nebun după Dumnezeu pentru a-L realiza cu adevărat”
Simţind în acest fel, aspiraţia către Absolut sau DUMNEZEU trezeşte în noi o forţă imensă, supranaturală, care ne deschide fulgerător inima spre Infinit. Dorul frenetic de Divin este, în esenţă, o simultană focalizare a minţii şi a sufletului, care ne permite accesul în lumea spiritului şi ne face să ajungem într-o tainică şi inefabilă rezonanţă lăuntrică cu baza imaterială ultimă a lumii.
Astfel, se poate compara simţul spiritual cu nevoia stringentă de oxigen. Prin urmare, aspiraţia ar trebui să fie privită ca o stare perfect naturală a psihicului, a mentalului şi a spiritului nostru. Omul are întotdeauna o stringentă nevoie de Dumnezeu, după cum el are o stringentă nevoie de aer, de dragoste sau de fericire. Pentru cel care îl descoperă, Divinul este, de fapt, toate acestea la un loc, dar şi cu mult mai mult decât atât. Simţul tainic spiritual, intim unit cu intuiţia, cu simţul moral, cu simţul frumosului binefăcător şi cu lumina sublimă a inteligenţei, conferă în felul acesta personalităţii umane deplina sa înflorire şi putere.
Cea mai înaltă formă a aspiraţiei este aspiraţia către Absolutul DIVIN (DUMNEZEU)
De-a lungul timpului, nevoia oamenilor de a se ruga sau de a aspira frenetic către Dumnezeu a fost adeseori tot atât de intensă ca şi nevoia de a lucra, de a construi, de a iubi şi de a se bucura. Simţul tainic al sacralităţii exprimat astfel este un inefabil imbold misterios, venit din adâncul firii noastre, o trăire copleşitoare transfiguratoare fundamentală.
Omului nu îi este de ajuns să contemple, plin de uimire, frumuseţea mării, a munţilor, a norilor, a capodoperelor sau a formulelor matematice ce exprimă legile naturale. El trebuie să fie un suflet care aspiră în mod constant pentru a atinge un înalt ideal sacru, un suflet care caută lumina divină în mijlocul întunecimii lucrurilor şi care, străbătând căile sublime ale evoluţiei spirituale, renunţă la el însuşi pentru a ajunge la substratul absolut divin, invizibil la prima vedere, al acestei lumi.
Forţa spirituală se arată, la o analiză atentă şi lucidă, a fi tot atât de necesară reuşitei în viaţă, întocmai ca şi cea intelectuală şi vitală. Tocmai de aceea trebuie să reînviem cât mai repede în noi aspectele ce ţin de nivelele spirituale ale fiinţei care, mai mult decât cele intelectuale sau vitale, imprimă personalităţii noastre sens şi putere şi, mai ales, fac să crească în noi Simţul Sacrului sau Simţul Divinului.
Sacralizarea intensă şi profundă a spaţiului şi a timpului transformă la modul fundamental întreaga noastră existenţă. Din acel moment, natura nu mai este inertă, ci vie; nu mai există nimic care să nu fie sub semnul lui Dumnezeu, totul devenind o manifestare a Sa. Această viaţă originară, profundă şi unică se simte mai ales atunci peste tot, în tot şi în toate, în minerale, în flori, în animale, în oameni şi în Universul întreg. Simţul tainic al sacrului transformă şi iluminează la modul fundamental tot ceea ce ne înconjoară şi, pe un alt nivel, călăuzeşte cele mai înalte aspiraţii ale făpturii spre realizarea supremă, spre desăvârşire. Acest simţ tainic este adeseori întâlnit la fiinţele pline de puritate şi candoare. El apare de asemenea şi se amplifică în mod gradat la fiinţele umane care utilizează zilnic Arta Binecuvântării realizând binecuvântări şi autobinecuvântări.
Clipa prezentă este unică şi nepreţuită
Aspiraţia către Absolut diferă ca formă de manifestare, începând de la rugăciunea scurtă şi intensă, până la meditaţia profundă, de la cuvintele intens trăite care sunt rostite cu simplitate în faţa troiţei şi până la cântecele profund inspirate, extatice, din catedrale. Aspiraţia frenetică spre Dumnezeu înseamnă, uneori, chiar geamăt al sufletului, lacrimi lăuntrice şi nu vorbe goale de sens.
Marele yoghin Ramakrishna spunea: “În ce constă în realitate forţa unui discipol? În lacrimile sale de dor după Dumnezeu. Aşa cum o mamă nu rezistă dorinţei copilului său care plânge, tot astfel Dumnezeu îi oferă din plin copilului Său care plânge de dorul Lui, Graţia Sa Supremă.”
Nu este necesar să fim elocvenţi pentru a fi ascultaţi de Dumnezeu. Cel orb, cel surd, cel sceptic, cel dezorientat, cel ignorant şi chiar şi cel mai josnic şi mai părăsit de toţi dintre oameni, fiecare se poate ruga sincer şi frenetic lui Dumnezeu, pentru că PERMANENT rugăciunea oricui este ascultată atunci când ea porneşte din inimă.
Atunci când ne rugăm lui Dumnezeu trebuie înainte de toate să o facem din tot sufletul. Atunci, este necesar să spunem ceea ce simţim cu adevărat, nu ceea ce credem noi că ar dori El să simţim. Atunci, trebuie să fim total sinceri, pentru că niciodată nu avem cum să-I ascundem lui Dumnezeu trăirile noastre interioare.
Clipa este unică şi, tocmai de aceea, ea este nepreţuită. Fiecare clipă magică în care gândul nostru, aspiraţia noastră nestăvilită, iubirea noastră descătuşată se îndreaptă către Dumnezeu, chemându-L în noi, este un fundamental sprijin, devine o adevărată temelie pe care, după aceea, ne putem susţine. Indiferent ce am făcut în trecut sau ce nu am făcut încă în prezent, ignorând perspectivele viitorului, acum şi numai acum, în această clipă magică noi putem acţiona, noi putem transforma ceva.
Astfel, trăind mereu această magică clipă, în fiecare zi, vom remarca apoi încântaţi cum fiinţa noastră se elevează şi se desăvârşeşte, dobândind tot mai multe calităţi divine. Aspirând constant şi frenetic, noi ne depăşim în felul acesta condiţia umană limitatoare, expansionându-ne neîntrerupt pentru a atinge, aici şi acum, Oceanul Beatitudinii Universale, contopirea cu Dumnezeu Tatăl.
Notă: Fiinţa umană este înzestrată cu cinci simţuri şi organele de simţ corespondente. Cele cinci simţuri sunt mirosul, gustul, văzul, pipăitul şi auzul. Tradiţia yoghină consideră mentalul (manas) ca fiind al şaselea simţ. De aici sintagma din titlu: „al şaptelea” simţ.
Articol preluat din Revista Misterelor Nr. 37
yogaesoteric
