Sincronicităţile – Punţi fermecătoare între oameni şi inima lui Dumnezeu (II)

Coincidenţe pline de sens fără a fi legate de o cauză. Dorinţe împlinite miraculos, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Fenomene inexplicabile care se leagă exact aşa cum este necesar pentru ca noi să fim fericiţi. Libertatea dumnezeiască are o inspiraţie fără limite.

Citiţi prima parte a articolului

Tăcerea plină de miez a îngerului păzitor

Am şansa (foarte relativă) de a fi avut o copilărie dificilă. Mediu modest, tată alcoolic, în casă se auzeau mai des strigătele decât râsetele noastre. A fost necesar ca fetiţa fricoasă de atunci să înveţe foarte repede să observe în linişte, să cerceteze chipurile, să sesizeze în cea mai fină contracţie a trăsăturilor mânia paternă ce urma să izbucnească, angoasa crescândă a mamei care aştepta ore întregi revenirea soţului acasă, violenţa din ce în ce mai puternică pe care o degaja alcoolul, compasiunea jenantă a vecinilor care anunţau poliţia, în final, ruşinea ascunsă sub autoritatea înspăimântătoare şi arbitrară a tatălui din ziua următoare.

Foarte curând, chiar prea curând, am ştiut să identific o întreagă paletă de sentimente umane, unele mai disimulate decât altele. A fost totuşi o şansă; mai târziu, lecţiile acestei copilării dureroase mi-au permis să ştiu exact, chiar din primele secunde, cine era persoana din faţa mea – aprecieri fulgerătoare, rareori contrazise de experienţă.

Altă competenţă utilă (aşa cum am crezut timp îndelungat): arta de a-mi disimula sentimentele, emoţiile şi suferinţele cele mai intime. Nu lăsam nimic să transpară. Eu îmi imaginam că, pentru securitatea mea, dar şi pentru ca nimeni să nu ştie nimic, zbuciumul interior, rezultat al unui amestec de frică, de ură şi de ruşine era mai bine să rămână secret.

Fără îndoială, de-a lungul vieţii, această reţinere a fost rău interpretată. Eram considerată rece şi orgolioasă, deşi era doar frica de aproapele meu şi neîncrederea în mine însămi. Mă consideram singură pentru totdeauna, neînţeleasă şi în pericol, de aceea această atitudine de autoprotecţie era unica manieră de a mă apăra pe care ştiusem s-o folosesc în acea perioadă.

Dacă mi-aş fi putut imagina – doar o singură clipă – adevărul pe care îl ştiu azi, ce fericită aş fi fost! Dar nimic şi nimeni nu voia să mă îndrume. De ce? Nu ştiu. Poate că este un mister… Unii copii sunt în contact precis şi permanent cu îngerul lor păzitor (nu doar în situaţii foarte periculoase). Ţine de o anume deschidere pe care eu n-o aveam încă, de o rezonanţă păstrată din alte vieţi, dar eu nu mi-o redescoperisem încă.

De ce îngerul meu aşteaptă atât de mult? Era necesar să fiu testată prin aceste încercări? Un materialist convins şi dur ar obiecta că, în existenţă, totul este „întâmplare”, fericită sau nefericită; că nu există nicio predestinare sau raţiune de a trăi evenimentele marcante ale existenţei noastre. Poate da, poate nu…

În timpul acestor ani care mi se păreau atât de lungi, am dezvoltat o hipersensibilitate favorabilă la înţelegerea lumii sub aspectele sale cele mai subtile. Am păstrat liniştea, am fost modestă, am observat, perceput şi analizat un maximum de informaţii, pentru a face din aceste comportamente nişte reflexe necesare vieţii mele.

Mult mai târziu a fost necesar să analizez pentru a înţelege că acestea nu puteau fi adaptate şi că era nevoie să-mi transform modul de a trăi în lume. Am păstrat ceea ce era util şi strict necesar. Poate vă întrebaţi: care este menirea acestui şir de amintiri? Ce legătură are cu îngerul păzitor?

Comoara ascunsă în suflet

Suportând constrângerile unei copilării pierdute prea devreme, împovărată cu dureri şi tensiuni prea greu de îndurat pentru o fetiţă, mi-am dezvoltat o personalitate mai preocupată şi mai receptivă faţă de viaţa interioară, considerată singurul meu refugiu, decât dacă aş fi avut o viaţă liniştită şi bucuria de a trăi. În acest spaţiu interior, nu eram şi nu sunt niciodată singură. În plus, a devenit şi locul preferat în care vorbeam cu îngerul meu păzitor.

Când eram copilă, mă refugiam cât mai des posibil în această lume imaginară pe care o construisem, cu multă eleganţă şi calm, bunăvoinţă şi iubire, blândeţe şi siguranţă. Jumătate prinţesă, jumătate zână, evoluam graţios îmbrăcată, liniştită de puterile mele magice: ofeream şi primeam în acelaşi timp iubire şi cadouri în decoruri opulente şi liniştite, unde-mi savuram setea de frumos şi de absolut.

Cărţile îmi hrăneau visele şi-mi formau gusturile. Astfel, petreceam în singurătate zilele nefaste ale copilăriei mele hărţuite. Presupun că toate acestea mi-au fost favorabile mai târziu, atunci când a avut loc întâlnirea mea cu îngerul, cu lumea de dincolo. Pe de o parte, era acea capacitate exacerbată de a simţi, de a capta tot ceea ce putea avea un sens în jurul meu; pe de altă parte, disponibilitatea mea de a mă izola de lumea reală pentru a „plonja” fără ezitare într-o lume diferită.

Totuşi, aceste aptitudini nu s-au manifestat chiar de la început – pe o perioadă de patruzeci de ani – decât în viaţa cotidiană a unei lumi foarte concrete. Mi-a fost necesar un timp foarte îndelungat pentru a înţelege că eram însoţită şi ajutată de un prieten invizibil şi, în acelaşi timp, pentru a învăţa să-i spun despre suferinţa, problemele şi îndoielile mele.

Azi sunt convinsă că el era acolo, dar eu îl ignoram cu desăvârşire. Aşa cum relatează Gitta Mallasz în Dialoguri cu îngerul (mărturii despre dialogurile celor patru tineri maghiari în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cu îngeri veniţi să-i pregătească pentru a muri, moarte de care a scăpat doar Gitta), „podul este credinţa”. Să crezi şi chiar să ştii că îngerul TĂU există îi permite acestuia să-şi facă simţită prezenţa, să ajute la începerea unei relaţii cu el şi îi permite să vorbească.

Gând eram mică însă nu ştiam nimic despre toate acestea. Mama nu mai credea în Dumnezeu de când murise băieţelul el în vârstă de doar cinci luni. Tatăl meu, distrus cu adevărat de o mânie profundă care îşi avea originea chiar în copilăria sa, şi căutând prin beţie să uite de situaţia sa disperată, avea alte preocupări. Pentru el, religia era un subiect tabu. În aceste condiţii, eram totuşi fascinată de lumea celestă care pentru mine era, fără îndoială, supremul refugiu. Visam îndelung şi în locuri doar de mine ştiute să-mi petrec viaţa în liniştea unei mănăstiri, dialogând cu nişte fiinţe imateriale extrem de bune, de care nu mă temeam niciodată.

La şapte ani, am avut o viziune foarte frumoasă. Într-o după amiază, în timp ce eram la adăpost pe balconul de lemn care aparţinea mai multor apartamente din clădirea veche şi modestă unde locuiau părinţii mei, deasupra oraşului Lyon se abătu o furtună. Culoarul ce ducea la toaletele comune dădea spre o curte unde era spaţiul meu preferat de joacă şi de singurătate. Tunetele se auzeau puternic, o lumină intensă despica cerul. Undeva, printre fulgere, un vitraliu se contură fugitiv, dar atât de clar încât nu-l voi putea uita niciodată.

Într-un cadru sub formă de ogivă, o femeie aşezată se apleca blând spre copilul pe care-l ţinea pe genunchi. Au trecut cincizeci ani de atunci, dar această imagine de blândeţe şi iubire a Fecioarei cu pruncul dăinuie şi azi în memoria mea. A fost, fără îndoială, cel frumos dar oferit fetiţei grave, tăcute, aşezate în balconul de lemn. În ziua furtunii însă eu nu l-am perceput aşa. Am fost surprinsă, fericită, puţin ruşinoasă. N-am spus nimănui nimic, de altfel, nimeni n-ar fi înţeles nimic din relatarea mea. Dar păstram acea strălucire luminoasă ca pe o comoară bine ascunsă în adâncul sufletului, în această lume secretă, fericită şi nebănuită, în care răul nu putea să mă atingă vreodată.

O scrisoare de la „un indezirabil”

Anii au trecut, iar părinţii mei m-au convins (convins este puţin spus) să dau examen la Şcoala Normală. Nici nu se punea problema să refuz. În familia mea, copiii se supuneau fără comentarii. Visul mamei mele era să devin învăţătoare, şi era nevoie ca eu să-l îndeplinesc întocmai. Pentru tatăl meu, care era funcţionar, această meserie îmi asigura o existenţă liniştită.

Nici nu se gândeau că aş putea fi disperată la ideea de a-mi petrece viaţa închisă între patru pereţi, înconjurată de vreo douăzeci de copii zgomotoşi; în ceea ce mă priveşte, visam să mă înscriu la Şcoala de Arte Frumoase, la dans sau la teatru. Şcolarizarea fiind gratuită, iar regimul de internat obligatoriu, ambii vedeau în asta o modalitate practică de a-mi asigura viitorul. De atunci, am înţeles că ei nu conştientizaseră amploarea sacrificiului pe care mi-l impuneau. Erau vinovaţi, cu circumstanţele atenuante de rigoare, de a nu fi respectat dorinţa copilului lor. Acestea fiind spuse, am realizat mult mai târziu că aptitudinile şi calităţile mele m-au ajutat enorm în munca mea cu elevii.

La Şcoala Normală s-a produs primul fapt cu adevărat uluitor despre care îmi amintesc, eveniment pe care îmi este dificil să-l atribui hazardului. În anii ’60, era interzis să primeşti scrisori de la expeditori care nu făceau parte dintr-o listă de corespondenţi întocmită de părinţi. În acea zi de joi, primisem însă o scrisoare de la un „indezirabil”, care nu era menţionat pe lista mea şi, de aceea, era considerat un răufăcător de către cerberul cu fustă care conducea pensionul nostru într-o manieră mai mult agresivă decât fermă.

Am fost imediat convocată de către fata bătrână (deoarece ni se spunea adeseori că, pentru a învăţa bine copiii, e bine să rămâi celibatară) la sfântul şi temutul Birou al Direcţiunii. Acolo mă aştepta o ceartă severă. Printre altele, directoarea observase în dosarul meu precizarea că ieşirile mele de joi după amiază erau autorizate de părinţii mei. Se preciza în acea notiţă că atunci trebuia să merg acasă. De fapt, nu era nimic deosebit, iar totul se făcea cu deplinul acord al mamei mele. Ea îmi permitea să ies la plimbare în timpul celor două ore pe care le petreceam cu prietenii mei de la Şcoala Normală. Erau singurele momente de libertate din tinereţea mea, momente pe care le trăiam cu mare intensitate.

Directoarea mă întrebă dacă în acea zi m-am dus acasă, aşa cum era prevăzut „din punct de vedere administrativ”. Răspunsul meu a fost afirmativ, dar neconvingător. Am constatat că fata bătrână era convinsă de minciuna mea; de altfel, toate elevele minţeau, susţinute de părinţii lor care le erau complici din cauza unui regulament prea dur. „Foarte bine”, izbucni ea, „în acest caz, aduceţi-mi o hârtie semnată de mama dumneavoastră care să ateste că puteţi primi scrisori de la Domnul X”.

Dacă ar fi îndrăznit, şi-ar fi apropiat mâinile ameninţător de faţa mea. Eram vizibil înspăimântată. Într-adevăr, cum să vorbesc cu mama într-o perioadă în care nu exista telefonul mobil? Nu aveam acasă nici telefon fix la care să pot suna! Şi ce s-ar petrece dacă n-aş obţine această aprobare de la mama? Tatăl meu nu ştia despre această permisiune a mamei de a mă bucura de cele două ore de libertate (pe care, de altfel, mi le-ar fi refuzat); ce s-ar petrece dacă ar şti despre aceasta? Eram prinsă ca într-o menghină între două „furtuni” care urmau să se declanşeze.

Totuşi, am hotărât împreună cu cea mai bună prietenă a mea să ne testăm norocul şi să mergem acasă la mine după terminarea studiului de după amiază. Nu eram optimistă deloc. Mama avea obiceiul de a merge în fiecare zi de joi să se plimbe cu sora mea mai mică. Desigur, la acea oră plecaseră deja.

Încă o „coincidenţă” fericită

Unde să le caut? Lyon fiind un oraş foarte mare, îmi era imposibil s-o găsesc… Deşi eram cuprinsă de frică, am alergat totuşi până la o staţie de taxi; aici am găsit o maşină care a început imediat să coboare în mare viteză dealul Croix-Rousse.

Am fost nevoită să dau taximetristului cei câţiva bănuţi pe care-i aveam, pentru că era o problemă de viaţă şi de moarte să obţin acel bilet. În sfârşit, taxiul a redus puţin viteza, deranjat de circulaţia din ce în ce mai intensă. Am ajuns în centrul oraşului. Era imposibil să te strecori printre maşini, pietoni şi semnalizatoare. Angoasa mea devenea din ce în ce mai evidentă. Niciodată nu vom ajunge la timp, niciodată…

Eram foarte neliniştită, în ciuda cuvintelor de încurajare ale prietenei mele. Ce s-ar petrece dacă n-aş duce directoarei dovada bunei mele credinţe? Ce-ar spune ea? Părinţii mei ar fi anunţaţi prin scrisoare, convocaţi chiar, iar tatăl meu ar şti ceea ce i s-a tăinuit de mai multe luni. Mânia începea deja să mă terorizeze. Taxiul abia înainta, iar acele ceasului meu se roteau foarte repede. Am ajuns în centrul oraşului. În această după-amiază însorită, frumoasele sale bulevarde erau invadate de oamenii care ieşiseră la plimbare.

Maşina noastră tocmai oprise la semafor, permiţând trecerea unei mulţimi compacte care traversa prin faţa noastră din ambele sensuri. În acel moment, am văzut-o pe mama. Mergea cu un pas grăbit, ţinând-o de mână pe sora mea cea mică. Am început să strig. În timp ce eu plăteam şoferului, prietena mea a sărit din taxi, alergând împreună spre cea care urma să mă salveze.

Când îmi aduc aminte, conştientizez cât de înspăimântătoare era teama permanentă pe care o trăiam, frica de tata şi de toţi reprezentanţii autorităţii. Dacă perioada actuală mi se pare sub mai multe aspecte mult prea permisivă, cea a perioadei adolescenţei mele era într-adevăr foarte dură!

Ce să cred despre această fericită sincronicitate din acea zi, în care persoana pe care voiam şi era necesar s-o întâlnesc traversa strada prin faţa mea, într-un oraş cu o populaţie de peste cinci sute de mii de locuitori, chiar în momentul care, după oprirea taxiului, puteam să cobor fără niciun pericol şi s-o întâlnesc…?

Chiar în acelaşi moment, mii de pietoni traversau sute de străzi. Mii de maşini străbăteau oraşul în toate sensurile. Câte şanse aveam pentru a întâlni persoana dorită, la momentul x din timpul celor două ore pe care le aveam la dispoziţie? De ce? Cum? Aceste întrebări anunţau o căutare care ar fi început mult, mult mai târziu… şi nu s-ar fi terminat niciodată.

Citiți a treia parte a articolului

Articol preluat din Revista Yoga Magazin nr. 81.

Citiţi şi:

Sincronicitatea ca experienţă dumnezeiască

Sincronicitatea, informaţia cuantică şi psihicul

yogaesoteric
19 ianuarie 2020