Sindromul Hollywood

Este un fenomen insidios. Îți ia ceva vreme să recunoști aceasta și să-ți dai seama ce impact puternic are asupra ta. Cum îți definește viața în cele mai mici amănunte. Pe scurt: dacă nu sclipește, nu e bun.

Un exemplu banal, de care ne-am lovit cu toţii, este diferența dintre sistemul de sănătate de stat și privat. La stat nu se pune accentul pe imagine, pe aspect, pe marketing. E un funcționalism împiedicat, uneori năclăit, atunci când nu e curățenie – de neiertat, evident. Însă chiar și când e curățenie și e renovat, tot sunt niște detalii acolo care-ți deranjează ochiul și te împing să intri în paradigma „aspectul definește situația”.

 
Spital privat

Este foarte probabil să ai parte de servicii decente, chiar bune. Dar nu contează. Nu le mai vezi pentru că te deranjează cum e văruit coridorul și cum sunt înghesuite aiurea niște dulapuri de strică tot feng șuiul. Și, evident, ce față acră are asistenta medicală când vine să distribuie medicamentele. Nu contează că face ore suplimentare, căci e lipsă de personal în sistemul medical și nu au cum să completeze turele. Nu contează că e la marginea epuizării. Nu contează că, în fond, își face treaba. Că-ți dă medicamentele cum e necesar. Singurul aspect care contează pentru pacient în momentul ăla e atitudinea. Și aia e suboptimală. Nu sclipește. Nu are zâmbetul ăla de Hollywood pe care îl întâlnești la clinicile private. Și gata: tragi concluzia că la stat e nașpa. Vai, ce servicii medicale de mizerie avem.

Din punct de vedere al pregătirii personalului și al complexității serviciilor oferite, de multe ori statul bate privatul – cel puțin în România. Doar că pentru pacienți, pentru clienți nu contează întotdeauna asta. Este necesar să marchezi puncte și la stil. Și dacă stilul e deficitar, te superi ca văcarul pe tot stabilimentul.

E foarte probabil ca unele policlinici sau instituții private să nu aibă parte de toată desfășurarea medicală necesară și să trimită cazurile complicate la stat, acolo unde nu te joci. Să le păstreze pe cele simple, glamoroase, de unde se scot banii ușor, și să se externalizeze bătaia de cap și suferința către stat.

Acolo unde coridoarele sunt văruite neîngrijit și firele de la prelungitoare aleargă nestingherite pe unde vor ele și foi ieftine de hârtie sunt lipite alandala cu scotch ieftin într-un mozaic respingător cu tot soiul de anunțuri.

 
Spital de stat

Nu găsești deranjuri de-astea de stil la privat. Și tragi concluzia: la privat e mai bine decât la stat. Deși de multe ori nu este așa. Personalul medical de la stat de multe ori este mai bine pregătit ca cel din privat. Rezultatele sunt de multe ori aceleași. Doar aspectul deranjează. Lookul, cum ar zice marketerul.

Zona de sănătate nu e singura afectată de această predispoziție a noastră în care stilul să conteze prea mult în termeni de evaluare generală. Fațada care să-ți ia ochii. Ambalajul care să țină loc de conținut.

Multe corporații funcționează după același principiu. Toată retorica arhitecturală care definește stilul corporației, care-ți picură insidios în ochi și în vene valorile pe care vrea să ți le inculce. Cum arată ușile; transparente, aspectuoase, cu metal sclipitor. Cum arată zdrăngănelele alea de pass-uri pe care le poartă toți tefeleii de gât când ies la țigară, să tremure în frig. Cum arată recepția. Ce tablouri sunt pe pereți. Și tragi concluzia: ah, ce bine e la corporație. Ai văzut ce birouri faine sunt?

Și în educație pătrund încet-încet aceleași standarde de evaluare care să ofere o pondere însemnată stilului. Dacă strălucește, e bun. Dacă nu strălucește, nu e bun.

De departe însă aspectul cel mai evident este cel din alimentație. Unde produsele de pe vremuri, nu prea aspectuoase, dar măcar știai ce mănânci, au fost înlocuite de accentul pus pe sclipici și ambalaj.

Merele din supermarket arată de zici că au căzut direct din reclame. Mari, cerate, impresionante. Niciun gust. Spre deosebire de alea din livadă, merele pe persoană fizică de pe vremuri, care sunt mai mici, mai pricăjite, mai cu viermi, dar care bat la gust orice măr de supermarket.

Este la fel, evident, cu marea majoritate a fructelor. Și mai ales a legumelor. Vestita poveste a roșiilor de plastic care, într-o generație, au ajuns să înlocuiască roșiile adevărate de grădină. Sau laptele de supermarket care arată mai bine în oală decât cel de la vaca adevărată, dar la gust sunt distanțe de ani-lumină între cele două varietăți.

Avem exemple cu duiumul. Peste tot, principiul e același: dacă nu sclipește, nu e bun.
Generațiile părinților noștri au bombănit o viață întreagă comuniștii. Pe bună dreptate. Pe considerente de principiu: libertate, demnitate. Dar și pe considerente de stil. Mașinile lor arată mai bine decât ale noastre. Blugii lor au altfel de material, arată mai bine. Filmele lor arată altfel. Hollywoodul bătea Buftea. Mărgelatu era bătut de Clint Eastwood.

Această nevoie s-a transmis imperioasă următoarelor generații. Problema este că această nevoie a suferit mutații nesănătoase. A ajuns în decurs de două decenii să se transforme într-un monstru care ne mănâncă viața. Să nu mai fie o combinaţie de substanță și stil, ci să prevaleze stilul. Doar stilul. Nici nu mai contează ce e înăuntru, contează ambalajul. Afară e vopsit gardul, nu contează leopardul.

Și atunci, făcând pasul către cele civice, nu mai contează cum e omul din fața ta. Ci doar cum arată. Cum e îmbrăcat. Ce ceas are. Cum îi arată pielea. Dacă e știrb, e nasol. Nu e om. Deranjează estetic. N-ar fi nimerit să trăiască.

Această logică, exprimată remarcabil de succint în ticăloșia sa de Liiceanu, vine să surprindă esența diferenței dintre generațiile tefeliste și generațiile anterioare, alea știrbe și kaghebiste. Ea ne urmează toată viața, de la interacțiunea cu spațiul public la ce fel de produse consumăm. Fie că sunt materiale, pui mâna pe ele, mărul, roșia, mezelul. Fie că sunt simbolice: muzică, film, televiziune, idei, politică.

O societate întreagă e lovită de excesul de nevoie de stil, care renunță bucuroasă la calitate dacă ambalajul e sclipicios. O societate care gândește în stereotipuri vizuale. În care esteticul bate moralul. Ăsta este miezul problemei tefeleilor. Faptul că nu-și dau seama că se opresc să se holbeze la gardul vieții și nu mai țin cont de leopardul dinăuntru: cum e el, ce vrea el, cum o să-i mănânce.

Elegant animal, leopardul. O să-i mănânce cu poftă. Doar știm cu toții că fascismul dintotdeauna a pus preț pe eleganță. Ați văzut ce stil aveau uniformele SS? Erau făcute de Hugo Boss…

Citiți și:

Exerciţii de sinceritate. Pericolele nebănuite ale făţărniciei

Falsitatea atrage întotdeauna, în mod ineluctabil, în universul lăuntric falsitatea

yogaesoteric
16 decembrie 2019