Singurele deportări ale evreilor în lagărele hitleriste, de pe teritoriul actual al României, au fost făcute de Ungaria horthystă!
Într-adevăr! „Ca la noi la nimenea!…” „România şi românii nu au salvat evrei pentru bani, aşa este natura noastră românească, firea noastră creştină de a ajuta omul la necaz, înapoierea noastră în tradiţii pe care le-am păstrat de mii de ani şi care se pierd în timp.”
Oliver Lustig a fost un scriitor român de origine evreiască şi colonel în armata română, supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz. El este autorul unui articol deosebit de interesant, scris ca urmare a unei recenzii a lui E. Feher Pal publicată în Nepszabadsag referitoare la cartea Dicţionar de lagăr a lui Lustig, publicată în limba maghiară. Articolul cu pricina, Excepţie?, nu se ocupă de toată cartea, ci numai de un singur pasaj: „Şi Himmler, ajutat de Eichmann, întregul SS şi Gestapo-ul au avut grijă ca, realmente, întreaga Europă de la apus la răsărit şi de la nord la sud – Franța, Belgia, Olanda, Grecia, Cehoslovacia, Polonia, Norvegia şi Italia, să fie impecabil scotocită (în căutarea evreilor).” Paranteza este completarea lui Feher Pal.
Maghiarul este supărat pentru faptul că Lustig a afirmat că a existat o Excepţie… „Ungaria horthystă. Ea n-a fost scotocită. Aici Gestapo-ul n-a trebuit să-i hăituiască pe evrei, să-şi piardă timpul cu arestarea lor, cu scotocirea satelor şi oraşelor, ca în alte ţări. Horthyştii – poliţia şi jandarmeria – i-au adunat pe evrei bob cu bob, după fişele de înregistrare la poliţie, i-au internat în Durchgangsgettos, în ghetou, apoi i-au îmbarcat în vagoane pentru vite şi i-au predat SS-ului la graniţa de nord a ţării. Vagoanele nu se desferecau, nici locomotiva nu se schimba. Doar poliţiştii horthyşti erau înlocuiţi cu SS-işti şi trenul continua drumul spre Birkenau – Auschwitz.”
Bineînţeles că Pal nu a fost de acord cu „Excepţia” şi a pus-o pe seama colaboraţioniştilor şi a motivat că „fascismul maghiar nu stă singur în banca acuzaţiilor”.
Oliver Lustig spune câteva lucruri deosebit de interesante şi anume că „este o realitate tristă, dar acesta este adevărul, că deportarea evreilor din Ungaria hortysta a fost cea mai dură şi cea mai inumană, cea mai radicală şi s-a derulat într-un ritm fără precedent, făcând imposibilă orice încercare de salvare”. Lusting aduce dovezi asupra faptului că în Ungaria nu a fost vorba de o simplă colaborare impusă de Germania ci de o iniţiativă maghiară, pentru că operaţiunea „a fost organizată şi înfăptuită de autorităţile hortyste”, şi se aduce ca dovadă Ordinul 6163/1944, mărturii inclusiv ale germanilor – Wessenmayer, reprezentantul lui Hitler la Budapesta, care spunea: „ţinând seama de împrejurările de aici (Ungaria) evoluţia poate fi apreciată ca neobişnuit de rapidă”.
Iar cel mai bun argument este însăşi declaraţia lui Horthy (speriat de protestele internaţionale şi de posibilitatea de a fi condamnat, după cum apreciază şi Pal) care i se adresa primului ministru Stojay astfel: „În ultimul timp mi-au parvenit informaţii potrivit cărora pe această linie (problema evreiască) în multe privinţe la noi s-a întâmplat mai mult ca la ei, la germani; pe de altă parte, măsurile s-au întreprins atât de brutal, mai mult, câteodată atât de inuman, cum nici la ei, la germani, nu s-au petrecut lucrurile. Deşi, la noi, datorită păcatelor trecutului, proporţia evreimii, în raport cu Germania, este incomparabil mai mare, totuşi măsurile luate la noi în privinţa eliminării evreilor din viaţa economică şi în general din orice muncă au mers mai departe decât în Reich-ul german însuşi după o acţiune care acolo a durat ani de zile. Pe deasupra, în aplicarea măsurilor, de multe ori au avut loc asemenea cruzimi nemotivate şi acte inumane cărora nici în Reich nu li s-a dat curs”.
În faţa unei asemenea mărturii cutremurătoare ce să mai spună maghiarii şi Pal? Bineînţeles, o minciună, o ipocrizie, o lipsă de responsabilitate faţă de o atitudine pe care nici măcar germanii nu au avut-o. Fraza lui Pal „Să nu luăm asupra noastră asemenea păcate pe care nu poporul maghiar le-a săvârşit” este penibilă în condiţiile în care ei făceau exces de zel şi tot poporul maghiar colabora la unison, fără germani, să-i elimine pe evrei într-un ritm ameţitor. Acest ritm i-a îngrozit şi pe nemţi şi pe Horthy. Iar maghiarii, în frunte cu Feher Pal, resping „vinovăţia colectivă a organelor” şi „fanatismul autorităţilor şi al populaţiei” cu toate că, aşa cum ne spune încă de la început Oliver Lustig, tocmai această organizare impecabilă a autorităţilor şi cu sprijinul necondiţionat şi pe faţă al „fanaticilor unguri ai fascismului” a făcut imposibilă orice acţiune, demers de salvare a evreilor din Ungaria.
În schimb, în România nu autorităţile au făcut un plan privind deportarea evreilor din România. Planul, după cum ne spune Oliver Lustig, a fost făcut de germani până în cele mai mici amănunte, cu precizarea dimensiunilor fiecărui transport, numărul evreilor, punctele de frontieră, obţinerea aprobării de la Berlin, şi a fost trimis României. Aici aflăm de la Oliver Lustig: „nici măcar un singur tren n-a pornit din România spre Birkenau–Auschwitz”. Autorul menţionează că şi în România era un regim autoritar, apăruseră legi antisemite, avuseseră loc şi incidente, evreii fuseseră scoşi din anumite instituţii. Ce-i reproşează Lustig lui Antonescu este faptul că „după declanşarea războiului antisovietic, regimul antonescian a organizat deportarea în Transilvania a unui număr de evrei (nu se spune ce număr). Datorită execuţiilor întreprinse de Gestapo, datorită maltratărilor, foamei şi frigului, epidemiilor, au murit zeci de mii (nu ştim ce număr)”.
Fac o paranteză: articolul este scris în perioada în care România şi Ungaria erau de aceeaşi parte a blocului comunist, iar răspunsurile românilor vizavi de iredentismul maghiar erau făcute de aşa natură să nu afecteze relaţiile dintre „ţările surori şi prietene” în ale comunismului. Este evident şi cunoscut că nordul Transilvaniei era sub ocupaţia hortystă care a făcut exces de zel după cum am văzut în Ungaria, darămite pe teritoriul românesc, smuls prin odiosul dictat. Şi totuşi… în ciuda maşinăriei horhtysto-germane din Transilvania a fost salvaţi un număr impresionant de evrei şi acesta este meritul „dictatorului Antonescu mânjit cu sânge” (Lustig).
În timp ce, conform documentelor, „evreimea din Ungaria este condamnată la moarte”, în România (taxată de Oliver Lustig pentru evenimentele încâlcite de la Iaşi, deportările din Transilvania, Atenţie!, nu şi pentru Transnistria) care era sub o dictatură, cu armata germană aici şi în condiţiile în care toată Europa ocupată de Germania lua măsuri împotriva evreilor, nu a aderat la politica Germaniei şi nici nu a făcut exces. Ca la noi, la nimenea!
Care este concluzia evreului Oliver Lustig, care, așa cum am spus mai sus, nu a menajat regimul antonescian? Concluzia sa este că „în condiţii deosebit de dramatice, tradiţionala omenie românească şi-a spus cuvântul” şi completează „În acei ani însângeraţi, când în Europa bântuia ciuma fascistă, România s-a diferenţiat de multe alte ţări, constituind în aplicarea Endlosung-ului (soluţiei finale) o lăudabilă excepţie.”
Ce ne mai spune un evreu care a trăit pe propria-i piele drama de atunci? „E suficient să spunem că, în timp ce în majoritatea ţărilor pătrunsese cizma hitleristă şi marea majoritate a populaţiei evreieşti – în proporţie de 80-90% – a fost exterminată, în România marea majoritate a fost salvată.”
Oliver Lustig nu vrea să fie crezut pe cuvânt – poate părea subiectiv fiind evreu de origine română – el aduce în sprijinul afirmaţiilor sale acelaşi document din 19 iunie 1944 care descrie drama evreilor din Ungaria care sunt condamnaţi la moarte şi care sunt disperaţi: „Nu există scăpare, nu ai unde să te ascunzi, aşteptăm să ni se înfăptuiască destinul. Nu există nici posibilitatea să ne refugiem într-o ţară vecină. Singura ţară care poate fi luată în calcul este … România, dar ungurii păzesc cu străşnicie frontiera maghiaro-română, încât trecerea este aproape imposibilă.”
Mai facem o paranteză şi spunem că în ciuda măsurilor luate de maghiari, românii au reuşit imposibilul şi au salvat din Ardealul ocupat numeroşi evrei.
Un alt argument în susţinerea EXCEPŢIEI numită ROMÂNIA este faptul că „În şase ţări – Polonia, Cehoslovacia, Belgia, Olanda, Iugoslavia şi Grecia, unde existau 4 milioane de evrei, n-au fost salvaţi de la deportare, n-au rămas în viaţă atâţia evrei cât în România.” Oliver Lustig considera că peste 300.000 de evrei au fost salvaţi numai în vara lui 1940.
Oliver Lustig îşi încheie expunerea afirmând că are dreptul să dea sentinţe şi că sentinţa lui este „împotriva fascismului (indiferent de coloratura lui), împotriva discriminării rasiale şi a urii faţă de om, împotriva oricărei forme si tentative de umilire a demnităţii umane”, iar înainte îşi exprimă convingerea că în ciuda expunerii lui Feher Pal, acesta şi cititorii maghiari au reţinut din acel pasaj şi din întreaga carte mesajul autorului. Excepţia?… Da, A FOST O EXCEPŢIE!
(sursă: Jocul Periculos al falsificării Istoriei, pag.244-251)
Este greu de crezut că istoricii din Israel nu cunosc o asemenea realitate descrisă de un supravieţuitor. Toate demersurile Israelului însă nu par interesate de aflarea adevărului, dimpotrivă, îi preocupă îngroparea adevărului, iar plata compensaţiilor trece pe primul plan şi nu aflarea adevărului.
Oliver Lustig, în acest articol, ca să nu mai vorbim de cărţile sale, aduce dovezi despre barbaria maghiară care a depăşit-o cu mult pe cea germană, despre omenia românilor, despre sacrificiile acestui popor care aplicând principiul „ca la noi, la nimenea” a reuşit să salveze mii şi mii de evrei. Citind textul cu atenţie vedem că în Ungaria singura speranţă a evreilor de acolo este fuga spre România şi abia în momentul în care Ungaria a luat măsuri draconice la graniţa cu România vedem resemnarea.
Ce nu ne spune Oliver Lustig, şi nici manualele de istorie, şi nici istoricii israelieni şi maghiari este că în timp ce în Ungaria evreimea era resemnată, în Ardealul ocupat românii îşi puneau viaţa în pericol să-i salveze pe evrei, iar în România „guvernul dictatorial şi criminal” prin măsurile luate a reuşit să nu aplice planul german cu privire la evreii din România.
Guvernul nu ar fi reuşit dacă nu se baza pe sprijinul populaţiei şi aici putem vedea un aspect care diferenţiază România de orice altă ţară. Nu am avut colaboratori care să lucreze pentru Germania la deportarea evreilor. În ciuda unor sentimente antievreieşti mai mult de natură economică şi politică, românii i-au considerat pe evrei cetăţeni români care trebuie apăraţi de nebunia „soluţiei finale”. Tocmai acest aspect îl surprinde, în ciuda perioadei istorice în care a scris, Oliver Lustig.
Ce ar trebui să facă Germania, Ungaria şi Israelul pentru România? Să spună din suflet: MULŢUMESC! Este suficient. România şi românii nu au salvat evreii pentru bani, aşa este natura noastră românească, firea noastră creştină de a ajuta omul la necaz, înapoierea noastră în tradiţii pe care le-am păstrat de mii de ani şi care se pierd în timp. Azi, ca şi în 1940-1944, par depăşite şi anacronice, dar îşi dovedesc utilitatea în vremurile de restrişte, de tulburare în care raţiunea lasă locul urii şi omul devine lup pentru om.
Citiţi şi:
Holocaustul, un proiect european
Deșteaptă-te, române! Distrugerea României, hotărâtă în laboratoarele străine patronate de Soros, Rockefeller, Rothschild și restul
Un binecunoscut general israelian compară, pe bună dreptate, STATUL EVREU actual cu GERMANIA NAZISTĂ
yogaesoteric
28 septembrie 2017