Sinuciderea repetată a Vestului

În aceste vremuri, se pare că americanii care mărturisesc despre rasismul altora cred că se mântuiesc ei înșiși într-un mod confortabil, printr-un mecanism moral des regăsit de-a lungul istoriei: cu cât repet mai mult că urăsc răul, cu atât mai mult cred că îmi expun în văzul lumii bunătatea.

Numai că, scrie filozoful italo-american Angelo Codevilla, „acest tip de confesiune a fost deseori o tragedie în istoria civilizației creştine. De-a lungul secolelor, cei care s-au crezut purificați prin acest ritual al mărturisirii au ajuns să se creadă deasupra restului oamenilor și, prin urmare, și-au imaginat că un dreptul să-i oprime și chiar să-i anihileze pe cei din jurul lor”.

„Oficialii americani și protestatarii care îngenunchează astăzi cu eșarfe tradiționale africane în jurul gâtului și care apoi aprobă violențele împotriva persoanelor, proprietății și simbolurilor culturale, sunt în marea lor parte niște protagoniști fără voie ai unui alt capitol dintr-o istorie ce se repetă”, scrie Codevilla.

„Cultura iudeo-creștină spune că perfecțiunea nu este posibilă în această lume. Însă în Vechiul Testament și în Apocalipsa după Ioan apar referiri tangențiale la stadiul final al umanității, în care răul va fi fost înfrânt şi cei buni vor fi triumfat în fața dușmanilor. În Apocalipsa, acest stadiu final durează o mie de ani.

Lăsându-l deoparte pe Iisus Hristos, oamenii au aplecat urechea deseori la falși profeți care vorbeau despre triumful final asupra răului. Între secolele 11 și 16, au fost multe mișcări care s-au folosit de mărturisirile rituale pentru a se purifica și pentru a alimenta gloatele care au dus cele mai sângeroase războaie ale Europei. În secolele următoare, aceste mișcări au devenit seculare, dar ele se încadrează în aceleași categorii morale și intelectuale.

Acum, la fel ca întotdeauna, o asemenea mișcare vrea să distrugă civilizația în numele modificării condiției umane. Diferența este că, dacă din Evul Mediu și până în secolul 20 aceste mișcări se opuneau clasei conducătoare și nu aveau aliați în această clasă, mișcările contemporane au o relație intensă și problematică cu aceste clase conducătoare.

Astăzi vedem imagini cu distrugerea unor monumente care au rezistat de secole, cu eliminarea din circulație a unor mari nume. Distrugerea idolilor altora a fost și rămâne o caracteristică a războaielor tribale. Vechiul Testament amintește de porunca dumnezeiască de a distruge idolii, iar înfruntările dintre armatele creștine și musulmane vizau nu numai oameni, ci și simboluri. (…) În secolul 6, împăratul Iustinian a făcut din catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol cea mai importantă biserică a creștinătății. Musulmanii care au ocupat orașul în 1453 i-au ucis pe preoți, i-au dat jos statuile și au făcut-o principala moschee a califatului musulman aflat în război cu creștinătatea. În 1923, Kemal Ataturk, modernizatorul Turciei, a transformat clădirea în muzeu, pentru a pune capăt acestui conflict. Însă în iulie 2020, președintele islamist al Turciei, Recep Erdogan, în acord cu spiritul ostilității față de civilizația iudeo-creștină, a transformat-o din nou în moschee și a început să acopere ce mai rămăsese din frescele creștine.

Este echivalentul torturării unui om mort, un act pe care îl fac lașii care fug de dușmanii în viață. Pe de altă parte, războiul împotriva statuilor, picturilor, cărților, biografiilor a fost o trăsătura definitorie a inamicilor revoluționari ai civilizației.

Aleksandr Soljenințîn a spus că linia ce separă binele de rău nu trece printre oameni, nici printre partide, clase sau rase, ci trece prin sufletului fiecărui om. Acesta este un aspect fundamental al civilizației noastre.

Istoria e plină de zeci de mișcări uitate – flagelanții, catarii, spiritele libere, ranterii – și oameni precum Gioachino da Fiore, Thomas Muntzer, Jan van Leyden. Circumstanțele în care au acționat și modul lor de a se exprima nu înseamnă nimic pentru noi, însă caracteristicile lor comune sunt importante, pentru că sunt perene. Aproape invariabil, liderii acestor mișcări au fost niște paria sau ceea ce Marx ar fi numit «lumpen-intelectuali». În Evul Mediu, ei erau semieducați, disidenți sau apostați din clerul inferior. Inițial, luptau cu un rău evident. Apoi, ei spuneau că au primit mesaje divine sau au avut viziuni. Audiența lor era împărțită între cei care se considerau victime ale răului și cei care doreau să-și ascundă responsabilitatea pentru acest rău. Pentru primii, profeții promiteau o soluție imediată, iar celor din urmă le promiteau un rol în mișcarea lor. Urma apoi mărturisirea și purificarea rituală.

Cei care treceau prin această purificare se considerau atât de puri, încât nu mai puteau păcătui. Acești aleși credeau că pot și chiar este necesar să facă acţiuni pentru care îi înfierau pe alții. Elita aceasta purificată era motivată de eliminarea celor pe care îi considerau eretici. Însă masele în care își făceau prozeliți nu mai acordau atenție procesului de autopurificare. Pentru ei, totul se reducea la uciderea dușmanilor. Asta urma să-i purifice și pe ei, şi lumea. În plus, asta îi îndreptățea să distrugă. Pentru că cei aleși trăiau de regulă în lux, cei atacați considerau că gloatele sunt marionetele acelor «aleși» – iar într-o anumită măsură chiar asta și erau. Însă cu toții, și aleșii purificați, și marionetele lor, păreau posedați de aceiași demoni.

Clasa conducătoare a generației noastre nu este posedată de vreun demon. În schimb, este concentrată doar pe menținerea puterii și consideră că mișcările revoluționare sunt aliatele lor împotriva competitorilor socio-politici. Acesta este motivul pentru care acum putem considera că masele violente și elitele purificate sunt marionetele clasei conducătoare.

(…) În urmă cu mai bine de un secol, sociologul Max Weber scria: „În clasele privilegiate ar putea să apară un soi de religie a mântuirii. Charisma profetului este asociată unui minim de cultură intelectuală… Însă el își schimbă caracterul… când se adresează categoriilor neprivilegiate… este acea adaptare inevitabilă la nevoile maselor”. Masele și cel ales cad în cele din urmă de acord să verse sânge.

Weber se referea la Revoluția Franceză. Revoluționarii francezi doreau să-și ucidă nu numai dușmanii în carne și oase, ci și trecutul cu simbolurile lui. De aceea au distrus biserici, au transformat altarele creștine în altare ale zeilor lor și au abolit săptămâna de șapte zile pentru a elimina sabatul.

Temerile lui Weber s-au concretizat. (…) Hitler susținea că doar el și Stalin sunt adevărații revoluționari, pentru că, spre deosebire de Mussolini, ei distrugeau legăturile intelectuale și fizice ale țărilor lor cu trecutul. Mussolini, spunea Hitler, nu a făcut nimic pentru a rupe Italia de trecutul ei. Nu a distrus nici clădiri, nici statui, nici nu a ars cărți. Regele încă domnea, iar preoții conduceau sistemul de educație italian. Hitler era mândru că Partidul Nazist ardea cărțile.

Dacă Stalin ar fi făcut aceeași comparație, atunci ar fi observat că Hitler nu a distrus nicio biserică în Germania și că, cel puțin înainte de război, nu a ucis niciun preot. Nimeni nu va ști câți preoți ortodocși au fost împușcați la ordinul lui Stalin sau au murit în Gulag – 350.000 cel puțin. Puțini preoți ucraineni au scăpat cu viață. Distrugerea trecutului Rusiei și denigrarea civilizației creștine ca dușmanul numărul unu al proletariatului a devenit scopul educației sovietice. Au fost profanate ostentativ biserici sau pur și simplu au fost demolate. Demolarea în 1931 a catedralei Hristos Mântuitorul din Moscova – considerată uneori cea mai mare biserică a creștinătății – a fost un soi de susținere a argumentului marxist că toată istoria a fost o mârșăvie și că Partidul Comunist are dreptate să-și distrugă dușmanii. Însă simbolurile civilizației au o forță și o importanță uriașă. Este suficient să spunem că, în 1991, când URSS se prăbușea, poporul rus sărăcit s-a apucat să reconstruiască catedrala exact așa cum a fost.

 
Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova

Sinuciderea Vestului

Logica revoluției milenariste este vie și acum. Istoria ne arată că numele oprimaților, opresorilor și al revendicărilor lor sunt interșanjabile și irelevante. Astăzi nu este cazul să ne imaginăm că magnații corporatiști, politicienii, oficialii FBI care care îngenunchează cu eșarfe tradiționale africane în jurul gâtului și care apoi se declară solidari cu gloata care distruge statuile, nu este cazul să ne imaginăm că ei cred în altceva decât în propria putere și în propriile avantaje. Cât despre gloată, ea doar se bucură de o perioadă în care nu i se aplică legea. Protagoniștii și marionetele sunt parte dintr-o avalanșă revoluționară care este lăsată să-și urmeze logica.

Astăzi, ca și în Evul Mediu, gloata, incendiile, profanările, acuzarea evreilor nu au nimic de-a face cu adevărul sau cu un anumit eveniment. Ce sens are ca gloata din Bruxelles să dea jos statuia lui Iulius Caesar în semn de protest împotriva morții unui american de culoare în Statele Unite? Ce sens are ca gloata din Philadelphia să dea jos statuia unui erou necunoscut din Războiul de Independență sau ca gloata din Boston să dea jos statuia lui Abraham Lincoln?

Milenariștii și gloatele lor nu au nevoie de vreo nemulțumire din trecut față de cineva. Adevărata lor țintă este civilizația însăși. Singura nemulțumire care contează este însăși existența civilizației și faptul că gloata nu poate fi stăpâna civilizației. Tot ce au nevoie este să știe că acea civilizație este vulnerabilă, neapărată și că poate fi sfidată fără să pățești nimic. Dacă noi nu ne urâm civilizația, atunci istoria ne arată că nu avem decât varianta de a trata gloatele milenariste drept ceea ce sunt – dușmanii noștri.”

Citiţi şi:

Cum i-a spălat Soros pe creier pe tinerii de 16-30 de ani şi i-a făcut să creadă orbește în bolşevismul internaționalist 
Decelarea mecanismelor infernale de acţiune ale ideologiei progresismului
Totalitarismul ce se apropie

yogaesoteric
12 februarie 2021