Social engineering şi inovaţiile inutile ce pot fi criminale

Am ajuns la punctul când omul face, nonstop, inovaţii peste inovaţii, majoritatea dintre ele fără niciun rost. Recent, oameni de ştiinţă britanici au anunţat că au reuşit să facă în laborator ceea ce în natură e imposibil – să combine materialul genetic al fiinţei sapiens cu acela al unui porc şi să creeze astfel o fiinţă mixtă – nici om nici porc. Un hibrid numit în literatura de specialitate „himeră” („chimera” sau „genetic chimerism” – în engleză).

În natură, amestecul materialului genetic al unei specii cu cel al unei specii diferite nu produce nimic. Dar în laborator amestecul genetic al speciilor diferite poate crea hibrizi de tipul celor creaţi de britanici. Motivaţia lor a fost, zic ei, să producă organe care ar putea fi apoi transplantate la oameni.

Convingător, nu? Mai ales având în vedere penuria de organe disponibile pentru transplant şi posibilitatea de salvare a vieţilor oamenilor.
… Nu tocmai. Suntem sceptici privind motivaţia declarată şi rămâne de văzut dacă va fi aşa. Punctul pe care vrem să-l ilustrăm, însă, este că multe din inovaţiile care se fac cu miile în zilele noastre şi sub ochii noştri nu au niciun rost. Ele sunt dovezi clare că ne îndreptăm spre o epocă nouă în istoria fiinţelor sapiens – aceea de autodistrugere şi înlocuire a speciei umane cu o specie nouă şi total diferită, un hibrid om-robot, numit, pe moment, fiinţa transumană. Ne apropiem, zic oamenii de ştiinţă, de o epoca postumanistă („posthumanism”). Transumanismul e mişcarea de tranziţie dedicată transformării fiinţelor sapiens în creaturi postumane.

Social engineering – ingineria socială

Dar invenţiile nefolositoare apar nu numai în domeniul tehnologiei ci şi în cel al vieţii sociale. E vorba de „social engineering”, „social re-engineering”, ori „social redesign”. Acest tip de re-engineering şi redesign social se produce în paralel cu un re-engineering de tip tehnologic. Ce e „social engineering”, „social re-engineering” ori „social redesign”? Definiţia scurtă pleacă de la premisa că viaţa socială şi organizarea socială, aşa cum s-au produs ele în mod natural de-a lungul istoriei, sunt depăşite în epoca supra-tehnologizată în care trăim. Instituţiile sociale cu care ne-am obişnuit şi pe care le-am moştenit de la părinţii noştri sunt depăşite, ori „obsolete” cum se scrie în publicaţiile de specialitate. Ele nu mai corespund societăţii post-moderne, încă umane, în care trăim şi necesită să fie eliminate ori înlocuite. Familia şi căsătoria sunt exemple primare în sensul acesta. În lumea occidentală, punctul de vedere că aceste instituţii sunt încă relevante a devenit minoritar şi e înlocuit treptat cu noţiunea că ele, la fel ca altele, trebuie re-configurate, re-proiectate pentru a fi compatibile cu realităţile societăţii tehnologizate şi postmoderne în care trăim şi a lumii postumane înspre care ne îndreptăm.

Social sculpture – sculptura socială

Citim, de asemenea, tot mai des şi despre un alt curent, termen ori ideologie, numit „social scuplture”, adică „sculptură socială”, care desemnează schimbarea constantă a fiinţei umane de-a lungul vieţii de la un pol la altul ori de la o extremă la alta. Transgenderismul, de exemplu, este văzut ca o formă de „sculptură socială”. În toamna 2016, un studiu suedez a vizat investigarea motivaţiei suedezilor care îşi schimbă sexul biologic. A fost surprinzător să aflăm că un procent destul de ridicat dintre ei o fac nu pentru că simt efectiv că aparţin sexului opus ci pentru a-şi „dezvolta” personalitatea, pentru a-şi „evolua” existenţa socială ori pentru a experimenta cu forme sociale de existenţă diferite. Transgenderismul este un exemplu tipic de social sculpture pentru că redefineşte, în mod intenţionat, realitatea biologică a speciei sapiens şi respinge experienţa antropologică a întregii specii umane de la începutul ei. Autonomia individuală, atât de mult promovată şi protejată de tribunale, tinde la acest moment spre autoredefinirea experienţei umane. Individului i se acordă dreptul de a-şi crea propria realitate chiar dacă ea nu corespunde şi nici nu poate să corespundă realităţii naturii lui intrinsece.

V-aţi întrebat vreodată la ce folosesc căsătoriile unisex, parteneriatele civile, clonarea umană, avortul ori experimentele sinistre pe animale ori pe embrioni umani? Care este utilitatea lor socială? Răspunsul este că ele nu folosesc la nimic. La absolut nimic. Nu au nicio utilitate socială. Atunci de ce secularismul şi politica le promovează cu atâta zel?

Notăm aici câteva probleme îngrijorătoare. Re-configurarea („redesign”) începe de obicei cu depistarea unei probleme care poate fi specifică, sistemică ori subiectivă. Dorinţa omului de a rezolva probleme duce la noi inovaţii dar nu în mod necesar la progres. Tendinţele de reconfigurare deseori crează probleme în loc să le rezolve. Există o foamete şi o goană după reconfigurarea lucrurilor. Parcă nimic din ce am moştenit de la generaţiile precedente nu ni se mai pare bun şi dorim să reconfigurăm tot ce am primit de la ei. Niciodată în istoria omenirii nu au existat atât de multe nemulţumiri privind instituţiile şi stilurile de viaţă care ni le-au dat părinţii şi înaintaşii noştri. Niciodată nu a mai existat un potențial atât de mare ca astăzi în sensul de a elimina tot ce am primit din partea lor şi să căutăm să re-proiectăm şi să reconfigurăm ce am primit de la ei. În numele progresului. Există o inerţie tehnologică pe care fiinţa sapiens nu o mai poate stăpâni, iar politica nu o poate stopa ori preveni. Chiar dacă ea ar fi o ameninţare şi pentru democraţie. Schimbările duc la alte schimbări doar de dragul de a produce schimbări.

Drepturile roboţilor

Un exemplu care ilustrează ce vrem să spunem este tendinţa, recent apărută, de a insista ca roboţilor să li se acorde drepturi. În sensul acesta atrage atenţia un articol publicat pe 28 noiembrie în New Yorker, cu un titlu provocator, „Dacă animalele au drepturi, n-ar trebui să aibă şi roboţii”? („If Animals Have Rights, Should Robots?”). Animalele au drepturi pentru că le sunt conferite de fiinţele sapiens. Au drepturi pentru că, în opinia fiinţelor sapiens, animalele suferă dacă sunt maltratate, simt durere, au nevoie de îngrijire la fel ca noi şi, în consecinţă, posedă un anumit statut moral în lume care le impune acordarea unor drepturi rudimentare. Dar roboţii?

Roboţii nu posedă conştiinţă. Posedă doar inteligenţă artificială, dată lor de fiinţele sapiens. Tehnologia robotică a evoluat atât de mult în doar o generaţie de oameni încât inteligenţa artificială inseminată în roboţi e programată să genereze, la rândul ei şi la nivel propriu şi fără intervenţia fiinţelor sapiens, o inteligenţă artificială proprie. Ea poate să se manifeste şi să acţioneze dincolo de, şi independent de voinţa omului. Roboţii ştiu mai tot ce ştim noi, fiinţele umane, şi posedă aceleaşi capacităţi de a procesa informaţiile parvenite din mediu. De fapt, tehno sapienţii ne asigură că în viitorul apropiat vom ajunge la punctul pe care ei îl numesc „singularity” (ori „singularitate”), adică punctul de egalitate în abilităţi între om şi robot. În acel moment, în ceea ce privește abilităţile cognitive şi practice, roboţii şi oamenii vor fi egali. Inteligenţa artificială va ajunge egală cu inteligenţa naturală a fiinţelor sapiens. Iar în acel punct întrebarea, ori îngrijorarea, va fi – vor permite fiinţele sapiens ca roboţii (ori inteligenţa artificială) să întreacă potenţialul cognitiv al fiinţelor sapiens (ori inteligenţa nativă)? Ori din acel moment fiinţele sapiens şi roboţii se vor contopi în fiinţe post-umane? Ori ultimele le vor extermina pe primele? Ori vor putea ele coabita paşnic? Ad infinitum?

În acest context, deci, se discută posibilitatea de a acorda roboţilor drepturi. Lumea post-umană ori postumanismul abandonează noţiunea că fiinţa sapiens e deosebită, specială, excepțională, ori supremă în universul cunoscut nouă. Această noţiune e una fundamentală în tradiţia şi teologia creştină. Excepţionalitatea fiinţei umane a fost şi o doctrină a Iluminismului european, chiar dacă nu fundamentat pe o inspiraţie religioasă. Ori dacă abandonăm această premisă a excepţionalismului uman, nu mai există nicio barieră pentru acordarea de drepturi roboţilor. Ce conţinut vor avea aceste drepturi, însă, rămâne de văzut.

Roboţii ca fiinţe electronice

Dacă ceea ce am relatat în paragrafele anterioare ni se pare o himeră ori ceva de domeniul sci-fi („ştiinţifico-fantastic”), atenţionăm că lucrurile nu rămân statice. Ideile au consecinţe. Şi, odată lansate, ele îşi găsesc adepţi până în cele mai surprinzătoare locuri, care vor încerca să le pună în aplicare. Iată un exemplu concret: pe 27 ianuarie, Comitetul afacerilor legale (Committee on Legal Affairs) din Parlamentul European a lansat un Raport şi o moţiune pentru adoptarea unei rezoluţii în Parlamentul European care să declare roboţii persoane electronice protejate de lege.

Paragraful 59(f) cere Comisiei Europene să confere statut de persoană electronică roboţilor celor mai sofisticaţi. În plus, cere ca roboţii declaraţi persoane electronice să aibe şi responsabilităţi legale pentru daunele pe care le cauzează, la fel ca şi persoanele naturale. Raportul face distincţie între „persoane naturale” şi „persoane electronice”, cele din urmă fiind create de cele dintâi. Persoanele naturale acordă roboţilor inteligenţă artificială într-o doză mereu în creştere. S-a ajuns, de fapt, la crearea de roboţi care ţin companie fiinţelor sapiens, le curăţă casa, îi întreţin în conversaţii (în adevăr simple) şi încearcă să exprime sentimente umane asemenea persoanelor naturale. Astfel de roboţi sunt numiţi „collaborative robots” („roboţi colaborativi”). Sunt tipul de roboţi care, de exemplu, dacă se izbesc de o persoană naturală îşi cer scuze.

Roboţii o iau înaintea animalelor. S-a încercat şi încă se încearcă să se confere statutul de persoană („personhood”) animalelor mai „evoluate,” cum ar fi cimpanzeii ori urangutanii. Aceste încercări sunt persistente dar mereu fără succes. Tribunalele americane (şi cele braziliene) au respins mereu şi mereu aceste tentative afirmând, în mod politicos, că, spre deosebire de persoanele naturale, animalele trebuie să posede şi capacitatea intrinsecă de a exercita responsabilităţi, înainte de a li se conferi statutul de „persoană”, adică „personhood status”. Roboţii par a fi trataţi diferit. Fiinţele sapiens le dotează cu inteligenţă, abilităţi şi drepturi, dar şi cu responsabilităţi.

Bizar, nu? Fără îndoială. Dar gheaţa deja a fost spartă. Rămâne de văzut dacă în final Raportul va deveni Rezoluţie iar Rezoluţia va fi adoptată în plenul Parlamentului European. Raportul e foarte lung, de 64 de pagini, foarte detaliat şi cuprinzător. Conţine şi aspecte utile şi, admitem, chiar necesare. La urma urmelor, robotizarea e o realitate care ne acompaniază de câteva decenii, şi nu e în declin ci în ascensiune.

Conform unui studiu publicat recent de Universitatea Oxford, nu mai puţin de 350 de ocupaţii din Statele Unite au un potenţial real („high risk”) de a fi robotizate, adică înlocuite de roboţi, printre ele numărându-se: telemarketers, contabili, vânzători, ingineri, consilieri şi, chiar, clerici. Intrăm într-o nouă epocă, ne spun specialiştii. Cibernetica, adică studiul relaţiilor dintre persoanele naturale şi roboţi, nu e statică. E în mişcare constantă în detrimentul lui homo sapiens. Cuvântul „robot” îşi are originea într-o piesă de dramaturgie din 1921 a scriitorului ceh Karel Capek în care autorul descrie revolta roboţilor dintr-o fabrică împotriva fiinţelor umane cu gândul de a-i extermina. În limbile vecinilor noştri slavi, cuvântul „robota” înseamnă muncă forţată. Teama lui Capek, poate văzută sceptic şi luată în derâdere acum 100 de ani, a devenit o realitate virtuală care îngrijorează chiar şi Parlamentul European.

Citiţi şi:

Roboții și inteligența artificială vor înlocui 50% dintre angajați, la nivel global… mai curând decât am crede!

Cipuri şi human enhancement – ofensiva tehnologiei pusă în slujba obţinerii controlului populaţional absolut

yogaesoteric
16 noiembrie 2017

Also available in: Français