Socialismul: Soluție sau Cianură?

Într-o perioadă electorală este bine să ne limpezim ideile, ca să alegem în cunoștință de cauză.

Marianna Davidovich, șefa Departamentului de Relații Externe a Foundation for Economic Education (FEE), a publicat recent o broșură intitulată The Burried Stories of Communism & Socialism (Poveștile îngropate ale comunismului și socialismului).

Eseul de mai jos, scris de președintele emerit al FEE, Lawrence W. Reed, apare ca postfață în această broșură.

**********

În acest volum, Marianna Davidovich povestește într-un stil captivant experiențele terifiante pe care lumea le-a avut cu comunismul malefic. Este un bilanț îngrozitor, presărat cu cadavrele a o sută de milioane de victime și cu libertățile pierdute ale altor sute de milioane. Nimeni nu ar fi fost cazul să se aștepte la altceva: până și fondatorul ideologiei comuniste moderne, Karl Marx, susținea violența extremă ca ingredient necesar în formula comunistă.

Ceea ce lumea numește „țări comuniste” – ca, de exemplu, Uniunea Sovietică a lui Lenin și Stalin, Cambodgia lui Pol Pot, China lui Mao, Cuba lui Castro – nu ar fi fost etichetate astfel de Karl Marx însuși. Acesta a postulat că de fapt comunismul ar fi etapa finală a întregii istorii și că ar fi caracterizat prin dispariția guvernului – după o perioadă de socialism cu o brutală „dictatură a proletariatului”.

Așadar, ceea ce noi numim în mod obișnuit țări comuniste sunt în general – potrivit lui Marx și guvernelor acelor țări – socialiste. Niciuna dintre ele nu își spunea comunistă. Numele complet al URSS era, de pildă, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Predicția lui Marx, conform căreia dictaturile socialiste se vor dizolva în cele din urmă în utopii comuniste fără guvern a fost îmbrățișată de pseudo-intelectuali ca un fel de profeție mesianică. Dar cum putea Marx să cunoască viitorul propriei sale țări, ca să nu mai vorbim de cel al altora? Citea în palmă? A folosit cărți de tarot, un glob de cristal sau o tablă Ouija? Ori Dumnezeu (în care nu credea) i-a dăruit cu generozitate puteri vizionare pe care nimeni altcineva nu le mai are?

Evident, nu e vorba de nimic din toate acestea. Marx nu a fost un ghicitor. A fost un șarlatan, un scriitor coleric și malefic, cu porniri dezgustătoare, rasiste și antisemite. Și-a bătut joc de alții toată viața lui. Așa cum explică istoricul britanic Paul Johnson în cartea sa Intelectualii, Marx era crud cu familia sa. Iubea violența pe care o vor provoca dictaturile socialiste pe care le-a prezis. La înmormântarea sa, nu a participat aproape nimeni.

Ideea lui Marx că în comunism guvernul va dispărea a fost dintotdeauna un nonsens. El nu a explicat niciodată cum sau de ce s-ar petrece așa ceva. Ce i-ar putea determina pe niște dictatori care dețin puterea absolută să renunțe într-o bună zi la ea? Asta semăna mai mult cu un basm stupid decât cu o profeție.

Acum, că Marianna a oferit detalii îngrozitoare despre moartea și distrugerile din țările influențate de învățătura lui Marx, marea întrebare care rămâne este „De ce?”. De ce socialismul produce atât de natural haos la scară industrială?

Numai puțin, veți spune. Cum rămâne cu „socialismul democratic” pașnic din Scandinavia?

Țările scandinave nu sunt socialiste. Nu au legi privind salariul minim, aproape nicio interferență în stabilirea prețurilor sau privind forțele pieței, de cerere și ofertă. Au impozite mai mici pentru întreprinderi și mai multe opțiuni școlare decât în Statele Unite. Economiile lor sunt bazate pe comerț și sunt globalizate, iar industriile naționalizate sunt puține sau deloc.

Prim-ministrul Danemarcei a declarat recent: „Știu că unii oameni din SUA asociază modelul nordic cu un fel de socialism. Prin urmare, aș dori să clarific un aspect. Danemarca este departe de a fi o economie socialistă planificată. Danemarca este o economie de piață.” Indicele libertății economice plasează Danemarca, Norvegia și Suedia printre cele mai libere (și mai capitaliste) țări din lume.

Este adevărat că, după al Doilea Război Mondial, țările scandinave s-au transformat în state cu asistență socială generoasă, însă faptul de a fi un „stat providențial” nu înseamnă neapărat socialism. Pentru a fi exacți, aceste țări s-au îndepărtat în cele din urmă chiar și de acest aspect – reducând impozitele și cheltuielile și revigorând antreprenoriatul privat. Margaret Thatcher a impus aceleași măsuri în Marea Britanie când, până la sfârșitul anilor 1970, statul asistențial din țara sa făcuse din Marea Britanie „bolnavul Europei”.

Atunci când țările adoptă un amestec de socialism și capitalism – o formulă denumită cândva „calea de mijloc” – socialiștii își revendică meritele pentru progresele reale sau imaginare. Dar, în mod repetat, aceste situații arată că cea mai mare parte – dacă nu tot „progresul” care se realizează în aceste țări, nu se datorează socialismului pe care l-au adoptat, ci capitalismului pe care nu l-au distrus încă. Capitalismul este cel care produce bogăție (Marx însuși a recunoscut aceasta), în timp ce socialismul și socialiștii doar o confiscă și o redistribuie.

Să revenim la întrebarea principală: De ce socialismul produce în mod atât de natural haos la scară industrială?

Un motiv foarte important este acumularea și centralizarea puterii, cea mai toxică motivație din istoria omenirii. Dorința de a domina și controla, de a planifica viețile altora, de a-i da pe alții la o parte și a le lua bunurile, de a monopoliza una după alta toate componentele societății – toate aceste elemente ale unui „dezmăț al puterii” fac parte integrantă din viziunea socialistă.

Dar socialismul promite să îi ajute pe săraci și pe nevoiași, veți spune! Ei bine, desigur, promite toate acestea. Unde ar ajunge dacă promotorii săi ar spune adevărul? Lenin, Stalin, Mao, Castro, Pol Pot etc. au proclamat cu toții „solidaritatea cu poporul”, în special cu cei săraci. Niciodată nu au spus cu sinceritate: „Dați-ne puterea iar noi vom zdrobi orice dizidență și vă vom călca în picioare dacă vă opuneți planurilor noastre”.

Socialismul este perceput pe bună dreptate și la scară largă ca fiind opus capitalismului. Prin urmare, nu poate fi definit ca o sumă de acte de grijă, împărțire, dăruire și compasiune față de nevoiași. Este demonstrabil că li se oferă mai mult, există mai multă grijă și compasiune față de nevoiași în capitalism.

Chiar și atunci când este vorba de majoritatea ajutoarelor externe, țările capitaliste sunt donatorii, iar țările socialiste beneficiarii. Nu poți să dăruiești sau să împarți dacă mai întâi nu creezi. Iar socialismul nu oferă absolut nicio teorie a creării de bogăție, ci doar despre confiscarea și consumul acesteia.

Rețineți că socialiștii nu își propun să își îndeplinească obiectivele prin consimțământ mutual. Ei nu susțin strângerea de fonduri pentru planurile lor, prin vânzări de prăjituri sau acțiuni caritabile. Participarea ta NU este voluntară! De la început până la sfârșit, caracteristica definitorie a socialismului nu constă atât în promisiunile menite să seducă, ci mai degrabă în metoda prin care își pune în aplicare programul: FORȚA. Dacă este voluntar, NU este socialism. Pur și simplu.

Din punctul de vedere al teoriei, practicii și rezultatelor, socialismul este ANTI-SOCIAL. Iată de ce:

1. Planurile socialiștilor sunt mai importante decât ale voastre

De ce? Pentru că așa spun ei. Nu este acesta un motiv suficient? „Cu cât statul planifică mai mult”, scria economistul austriac F.A. Hayek, „cu atât planificarea devine mai dificilă pentru persoană”. Dar socialiștilor nu le pasă de asta. Pentru că ceea ce vizează ei este cu certitudine mai nobil decât orice gândim noi, țăranii. Socialismul este profund anti-persoană pentru că urmărește omogenizarea tuturor oamenilor într-un uriaș blender colectivist.

2. Socialiștii sunt atoateștiutori și ignoranți, în același timp

Aceasta este o remarcabilă performanță, poate unica contribuție a socialismului la sociologie. Chiar dacă viața unui socialist este un dezastru, el pretinde că știe să o conducă pe a celorlalți. Chiar dacă nu crede în Dumnezeu, el crede că statul poate fi Dumnezeu. F.A. Hayek a scris perfect: „Sarcina curioasă a economiei este să convingă oamenii cât de puțin știu despre ceea ce își imaginează că pot crea”.

3. Socialismul respinge biologia ca știință

Niciun negaționist al teoriei schimbării climatice nu neagă faptul că de fapt clima există. Dar socialiștii susțin că, dacă natura umană există, ei o pot aboli și reinventa. Oamenii sunt unici, nu există doi la fel în toate privințele, dar socialiștii cred că ne pot omogeniza și colectiviza într-o masă informă și obedientă. Nu-i deranjează să sancționeze succesul și realizările personale, chiar dacă rezultatul este sărăcia egală. Ei cred că ființele umane vor munci mai mult și mai eficient pentru stat decât pentru ele însele și pentru familiile lor. Toate acestea sunt mult mai apropiate de vrăjitorie decât de știință.

4. Socialiștii cheamă poliția pentru orice

Ați observat că agenda socialistă nu este o pagină cu sugestii utile, sau o listă de sfaturi pentru o viață mai bună? Când ei sunt la conducere nu ai voie să spui „Nu, mulțumesc!”. Libertatea de a alege? Nu, domnule! Ideile socialiste sunt atât de bune încât trebuie să fie obligatorii. Iar opiniile opuse sunt cenzurate.

În adâncul fiecărui socialist – chiar și al celor mai naivi, dar bine intenționați – zace un demon totalitar care se zbate să iasă la suprafață. Aceasta este ceea ce fac socialiștii până la urmă, cu o regularitate atât de monotonă, încât puteți fi siguri de ea.

5. Socialismul este mai mult decât anti-capitalism: este anti-capital

În remarcabila sa carte Intelectualii, Paul Johnson a scris un capitol fulminant despre Karl Marx. Johnson o citează chiar pe mama lui Marx, care spune că și-ar fi dorit ca fiul ei „să acumuleze capital, în loc să scrie despre el”. Doamna Marx avea dreptate. Karl și acoliții săi, într-un fel sau altul, duc un război împotriva celui mai puternic generator de bogăție materială care îmbunătățește viața oamenilor: proprietatea privată și acumularea acesteia de către entități private, în căutare de profit, care investesc, creează și angajează. Ori de câte ori o astfel de nebunie ajunge la putere, ea își trimite supușii înapoi spre Epoca de Piatră.

6. Conflictul este Dumnezeul lor

De la Marx la socialiștii din zilele noastre, conflictul este totul. Dacă nu există, îl vor inventa. Un om este fie victimă, fie personaj malefic, fie opresor, fie de partea celor oprimați. Și, la fel ca cititorii în palmă sau în cărțile de tarot, ei declară că viitorul este de partea lor. Această perspectivă, mereu nervoasă, exclude spiritul de recunoștință față de capitaliști. Socialiștii nu apar niciodată la o întreprindere, indiferent de dimensiune, cu pancarte pe care să scrie: „Vă mulțumim că vă asumați riscuri, că furnizați produse și că angajați oameni!”.

Unul dintre cei mai mari economiști din toate timpurile, Ludwig von Mises, a scris acest rezumat elocvent:

„Un om care alege între a bea un pahar cu lapte și unul cu o soluție de cianură de potasiu nu alege între două băuturi: alege între viață și moarte. O societate care alege între capitalism și socialism, nu alege între două sisteme sociale: alege între cooperarea socială și dezintegrarea societății. Socialismul nu este o alternativă la capitalism: este o alternativă la orice sistem în care oamenii pot trăi ca ființe umane.”

Comunismul, așa cum a fost imaginat de părintele său intelectual, Karl Marx, este o fantezie irealizabilă și indezirabilă. În lumea reală, eforturile de a pune în practică iluziile lui Marx nu reprezintă altceva decât socialism pur și dur. Adică exact cianura în legătură cu care ne avertizează Mises și Marianna.

Citiți și:
Distributism: Nici capitalism, nici socialism
Experiment fabulos în Suedia despre utopia socialismului! Mai simplu de atât, nici că se putea!

 

yogaesoteric
11 decembrie 2024