Socializare și schimb de informații

Mai acum vreo treizeci și ceva de ani mergeam acasă la Borșa de Cluj să-mi încarc bateria de energie rurală, despre care eram sigur că nu e poluată cu fake-news-uri și nu conține nici E-uri cancerigene. Cunosc că dvs. dețineți ultimele informații despre neuroștiințe, că dopamina e celula iubirii, a amorului și creativității și că rachetele cu fragmentație sunt interzise pe câmpul de luptă și cu toate acestea SUA le-a livrat Ucrainei, dar precauți cum îi știm i-a avertizat: „nu le folosiți împotriva civililor!” Sunt sigur că, cum să zic, așa nu or face. Ați înțeles?

Cunoscând toate acestea, m-am întrebat dacă Relu Suciu a Dii, Mitru Jurji, Ghiță Chețan, Ghiță Brihan din Ogradă sau Nelu Găului sunt la curent cu informațiile naționale, cum ar fi crimele din căminele de bătrâni, că Ursula de la UE va merge la NATO sau, cel mai important, când va fi învins Putin și pe cale de consecință, Ucraina va redobândi Crimeea, va fi primită în NATO, UE și vom deveni frați. Așa că fug până acasă. Nu-s decât vreo 300 de km. Mașina încă e bună iar eu tot șofer am rămas; am plecat spre Borșa, satul natal. Pe drum aveam imaginea reconstituirii Grupului de reflecție de pe lavița aceea lungă din fața porții lui Relu Dii, cu mai multe locuri de șezut pe șanț, când sara așteptau vacile din ciurdă și făceau schimb de informații, mă atașam și eu la grup să vin și eu cu breaking-news-uri urbane din vest. Se bucurau vecinii mei, plus că le răspundeam la o mulțime de întrebări „despre lumea asta”. Ghiță Chețan cu care am fost coleg de clasă și mă știa elev bun, mereu se abona la întrebări, cu un elogiu introductiv: „știu mă Sande că tu, care ești copil deștept, că te știu din școală, spune-ne, ce e cu americanii ăștia, vin ori nu vin?”. Le dam răspunsuri ambigue pentru că a doua zi „certitudinea” spusă de mine umplea jumătate din Ulița Mare și era sigur că „vin americanii” – că așa o zâs Sandu Rachiței, și ăla știe ce zâce! Scuze de divagație. Vin vacile, ciurda, de la păscut.

Scuzați, nu mă laud, dar vaci ca la noi pe Ulița Mare nu avea nimeni din Borșa. Cel puțin așa spun vecinii ăști ai mei, Nelu Găului, care e și neam cu mine, o avea pe Joiana care da două șuștare de lapte într-o zi; dar nici Gusti lui Veronica nu se lăsa și jura că vaca lui e și mai bună de lapte. Și făceau comparație pe loc, cu martorii de pe laviță.

– Uită-te domnu´ Sandu la ugerul lui Bumba mea și la Joiana lui Nelu și zî: care dă mai mult lapte? Mă interoga Gusti când treceau vacile pe uliță pe dinaintea noastră venind de la păscut din Imaș, de față cu Nelu. Eu fiind neutru, le răspundeam să fie bine pentru toți.

– Apăi așa o fi. Poate odată dă Joiana mai mult, mâine poate Bumba. Dar măi feciori, ce m-ar interesa pe mine, prind din zbor oportunitatea, care vacă dă lapte mai dulce, mai gras, să iasă mai mult groștior, că atunci aș putea spune care e mai bună. Primul sări Nelu.

– Noa lasă vere că ți-oi trimite vreo doi litri de la Joiana și de fiert și de prins.

– D’apăi ț-oi da și eu două, numa’ să nu le amesteci, interveni Gusti. Numa’ că vaca mea îi fătată de două luni, poate că laptele ei să fie mai slab, poate o să dea groștior mai puțin.

– Trimiteți voi laptele la mine, eu îl verific și vă dau verdictul. Le-am răspuns sobru, fără a-mi exprima bucuria că am făcut rost de lapte pe gratis. Rezultatul îl știam în momentul în care cei doi se angajaseră să-mi trimită lapte. Joiana are lapte mai gras, dă mai mult groștior și lapte acru iar la Bumba e mai dulce, îi mai bun cu mămăligă, împăcându-i pe amândoi. Cu un cuvânt incitator la sfârșit: ăsta a fost lapte de la mulsul de seară, oare și la cel de dimineață o fi la fel?

– Apăi lasă vere că ți-oi trimite și de cel din mulsoarea de dimineață, că știu că-ți place. Și zâmbește, cu subînțeles, că s-a prins că vreau lapte gratis. Gusti lui Veronica, să nu se lase mai prejos, neintuind scopul provocării, interveni și el.

– Apăi dacă e așe, ți-oi trimite și eu, numa’ să fii oblu, știu că Nelu ți-e văr.

– Bine măi copii, erau mult mai tineri ca mine, dar a doua tură să vină peste două zile. Nu de alta dar eu nu am mâțe pe lângă casă și apăi, cine o bea atâta lapte. Că din tura a doua mi-oi face un bruj de sămătișe, și mi-a face muierea plăcintă. Știți voi, că la sămătișe se mai pune un gălbenuș de ou și miere criștai, adică zahăr tos, se mestecă și se pune în plăcintă la copt.

Apoi grupul de pe laviță de la Dia se destrăma. Fiecare își lua vaca lui, să o ducă la adăpat și apoi să o mulgă de seară. Abia aștept să sosesc acasă și să reconstitui grupul să povestim de-ale noastre. Poate s-o măritat fata lui badea Petrar de peste părău, Măriuca cea frumoasă sau o fi terminat teologia pruncul lui Brihan de pe Ogradă și unde slujește, că tare copil bun era.

Doamne, am auzit că badea Trifan clopotarul de la biserica ortodoxă a murit, oare cine trage acum clopotele, că badea a avut numai fete, iar trasu’ clopotelor se moștenise din tată în fiu, nu din tată în fiică. O fi avut nepoți băieți, asta-i sigur, dar sunt pă la Cluj sau cine știe pe unde, că la Borșa nu-s. Dar s-a găsi vreun om mai scăpătat să-l înlocuiască, în toată Borșa.

Doamne, ce fain era când eram copil, uite chiar acum îmi trece prin cap urcând dealul de la Piatra Craiului, Dacia mea toarce cam gâfâit, o mai ajut cu piciorul pe accelerație dar la coborâre este nevoie să-i mai iau din aer că altfel pot ajunge în șanț, pentru moment îmi sare gândul de la copilărie. Trec pe lângă o prăpastie. Doamne, era să o pățesc rău de tot acum vreo cincizeci de ani, tot aici, coborând Piatra venind de la Borșa cu porcul în portbagaj, cadoul de Crăciun de la fratele meu Aurel. Era în 20 decembrie 1986, foamete mare, benzină nema, cum ar zice sârbu’, pe munte ceața groasă de nu vedeai la cinci metri. Coboram încet spre Oradea noaptea pe la zece, singur în mașină, șoc!, văd la doi metri că se gată drumu’, vine prăpastia. Pun frână, care mă ascultă, opresc brusc, trag frâna de mână, opresc motorul și cobor. Mai era jumate de metru de râpă, oricum cât se vedea prin ceață era un hău mai adânc de trei metri. Doamne, mulțumesc că mai salvat! Zic eu în sinea mea. Repornesc, și încet-încet merg spre Arad. Din Oradea mai erau 120 de km, acul de la indicatorul de benzină se apropie de roșu. Noaptea pe la două, în pericol să rămân în câmp. Merg la ralanti și transpirat ajung acasă. Bucurie în familie. Nu a fost Crăciun să nu tai porc. Țăran autentic. Și de data asta am fost salvat. A doua zi când să merg să-mi iau cota de benzină, după doi km rămân în pană de benzină în fața BTT. Intru la amicul meu Tamaș Gabi care îmi scoate de la el din mașină doi litri să ajung la benzinărie.

Și în acel Crăciun am fost la colindat și eu, colindat de rude și vecini. Nu m-a oprit nimeni și nici nu am fost sancționat pe linie de partid. Am început anul 1987, cu doi copii școlari, cu o familie unită, soția o mamă deosebită, eram fericiți.

Acum? Cine îmi zice dacă rușii pierd războiul și Crimeea revine ucrainenilor, sau dacă mai rămâne viu vreun palestinian din Gaza după lupta antiteroristă a evreilor? Să vă văd!

Autor: Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

Citiți și:
La țară poți fi fericit fără curent electric. La oraș, dacă doar trei zile ne vor tăia curentul, va fi haos
Clima pe vremea lui Creangă

yogaesoteric
24 februarie 2024