Soluții pentru o viață mai bună, pentru o lume mai bună
Trăim într-o lume a contrastelor… săraci și bogați, culți și inculți, supuși și rebeli, conducători și gloata. Oricât am încerca să nu luăm în calcul aceste contraste, tocmai ele modelează societatea în care trăim. Fără ele ar fi o altă lume. Mai bună? Mai rea? Nu putem decât să presupunem și să teoretizăm. Însă istoria ne-a învățat că teoria nu se îmbină cu practica. În momentul în care facem planuri de schimbare a societății ajungem să conștientizăm că punerea lor în practică implică factorul uman. Iar asta schimbă radical problema.
Libertate! Egalitate! Fraternitate! Cuvinte ce răsunau la sfârșit de secol XVIII în Franța, au reușit să se propage ca undele unui ecou în toată lumea. Răsturnând un sistem și punând bazele altuia, oamenii au sperat că viața lor se va schimba în bine. Pentru unii așa a fost. Cei care au știut să profite de sistemul nou, cerut de oamenii de rând, au continuat cu vechiul sistem îmbrăcându-l într-o haină mai strălucitoare. Problemele s-au ascuns sub preș, iar lumea a evoluat către culmi nicicând visate.
În prezent situația e aceeași. Prins în ghearele sistemului, omul devine demoralizat (de multe ori pe bună dreptate). Muncă asiduă, rutină, lipsă de perspectivă, frustrările alimentate de către societatea din jur, plictiseală, lipsa unei educații proprii adecvate, toate contribuie la această demoralizare și adâncire a individului în sistem. În locul trezirii colective, majoritatea aleg calea alcoolului, a depresiei, a drogurilor, a muncii, dar foarte puțini încearcă să conștientizeze sau să iasă din labirintul realității virtuale în care trăiesc. Gândirea „logică” cu care am fost învățați să analizăm lumea înconjurătoare nu face decât să ne îndoctrineze cu falsele realități și să ne trimită exact spre acele uși de care vrem să scăpam.
Pe lângă toate astea mai e o problemă: oamenii așteaptă un salvator, un mântuitor care să lupte în locul lor și să biruie fără ca ei să-și asume vreo responsabilitate; așteaptă, cerșesc soluții sau se complac în situație spunându-și că sunt prea mici pentru a face ceva; stau rutinați în realitatea cenușie a muncii și trăiesc doar pentru pauzele dintre lucru, weekenduri libere și concediile de odihnă, așteptând sărbătorile de iarnă sau Paștele și își continuă liniștiți lucrul anost, dintr-un reflex condiționat, asemeni câinelui pavlovian, așteptând momentul suprem al anului: concediul de vară!
A venit însă momentul să recunoaștem că am fost păcăliți. Sistemul actual se prăbușește pe zi ce trece iar cei ce mențin iluzia normalității au planul de rezervă în mânecă. Așteaptă doar o scânteie, o nouă voce revoluționară, să se ridice din mulțime deasupra murmurului turmei ce doarme. Pentru că asta fac majoritatea: AȘTEAPTĂ. O idee, un impuls, o schimbare, o mână întinsă, răspunsul la rugăciuni, schimbarea clasei politice, a situației economice. Orice. Numai să se petreacă ceva! Suntem o rasă de oi care așteaptă un cioban. Pentru că așa am fost învățați. De câte ori apare careva ce spune că suntem îndobitociți și manipulați, răspunsul e simplu și la unison: de acord, dar ce putem face noi? În primul rând ar trebui să conștientizăm problemele. Soluțiile vin de la sine. Doar o persoană care nu conștientizează sau nu gândește, nu poate găsi soluții de contraatac.
Societatea de consum – Câți dintre voi nu aveți în casă produse pe care poate le-ați folosit doar o dată și, dacă vă gândiți bine, nici nu știți de ce le-ați cumpărat? Câți oameni nu cumpără un produs doar pentru că cel vechi s-a demodat, deși cel nou îndeplinește în proporție de peste 90% aceleași funcții? Câte haine trebuie să ne cumpărăm pentru a satisface minimul de confort? Cât de scumpă trebuie să fie mașina pentru a ne hrănii îndeajuns ego-ul? Etc.
Slăvirea televizorului – Oare câți oameni din ziua de azi nu se uită la televizor? Câți dintre cei care privesc acel ecran minunat și colorat nu vin cu argumentul într-o dispută „am văzut eu la televizor”? Câți din cei ce privesc seară de seară știrile își pun vreodată întrebarea „cât este manipulare și cât este adevăr în cele prezentate?” Încă de la invenția radioului elitele au înțeles importanța manipulării oamenilor pentru că tot ce se spunea acolo era „oficial”, deci adevărat. Televiziunea a dus acest concept pe o scară mult mai înaltă și l-a perfecționat până la extrem.
Filmele – Câți dintre voi sunteți conștienți că prin filme mesajul ajunge în subconștient? Experimente din anii ’50 – ’60, date publicității recent, arată că oamenii au fost manipulați să consume anumite produse după ce au vizionat filme. Bineînțeles, în prezent mesajul este mult mai subtil și ajunge acolo unde trebuie, dar sunt și mesaje directe care își ating ținta. În ultimul timp alături de filme se pot adăuga și filmele de desene animate pentru copii. S-a descoperit că prin filme omul își imaginează un posibil scenariu ce poate deveni real și tot acolo se găsesc și soluțiile. Diferența e că în realitate soluțiile diferă mult.
Ziarele și emisiunile de duzină – Știați că cel mai accesat ziar din România este un tabloid? Lucrurile stau la fel în cazul emisiunilor urmărite la TV. Suntem oripilați de ceea ce se petrece în jurul nostru în timp ce urmărim cu interes afirmațiile de doi lei ale lui …escu despre …xulescu. Nu facem nimic, ba dimpotrivă, băgăm bani în buzunarele celor care comercializează asemenea gunoaie. Dacă vă liniștește cu ceva, vă spun că și în țările mult mai dezvoltate tendința e aceeași. Cărțile au început să fie pe cale de dispariție pentru că avem telefoane ce ne țin la curent cu toate despărțirile și împăcările din lumea mondenă. Uitându-te oripilat la o emisiune de doi lei și conștientizând acest lucru, nu te face mai bun decât acela ce nu conștientizează. Pentru el e normal, dar pentru tine…
Alimentația – Societatea actuală se bazează pe produse prefabricate, în mare parte artificiale. Oare câți oameni realizează ce mănâncă atunci când cumpără produse tip fast-food? Câți dintre noi citim etichetele de pe produsele cumpărate din supermarketuri (și oare câți înțelegem terminologia creată exact pentru a ne debusola), produse care sunt prefabricate tocmai pentru a avea un termen de valabilitate mai lung? Până și fructele și legumele par să fie mai ieftine venind din cealaltă parte a lumii decât cele autohtone. Cineva vrea cu tot dinadinsul să consumăm anumite produse în detrimentul altora. De multe ori discutând cu oamenii pe tema acestui subiect răspunsul ce pare a fi pe buzele tuturor este „şi ce putem face?”.
Partea spirituală – Puțini oameni trec prin filtrul gândirii ceea ce li se spune de către o autoritate în materie de religie. Încă din copilărie copiii sunt învățați nu să gândească singuri, ci cum vor părinții, iar chestiunea religioasă pare în cele mai multe familii foarte serioasă. Plecând de la religiile de bază, ajungând până la cele moderne de tip new-age, aceste instituții se joacă cu mintea noastră, iar la o analiză mai aprofundată asupra fenomenului vedem că scopul este întotdeauna același, puterea asupra individului. Folosind manipularea ca pe un mod de acțiune, scopul devine atins după ce gloata a primit mesajul și a rezonat cu acesta. Un scop secundar al acestor forme de manipulare este banul. Dacă toată lumea te ascultă de ce să nu tragi și foloase de pe urma acestor creduli?!
Banii – Cred că acesta trebuia să fie primul exemplu, dar am preferat să enumăr altele tocmai pentru a ajunge aici. În societatea modernă a avea un statut social mai bun decât al vecinului pare să fie scopul în viață. Bineînțeles, nu vorbesc aici de oamenii care caută să muncească de pe o zi pe alta pentru a supraviețui, ci de aceia pentru care traiul necesar a fost demult acoperit. Se pare că niciodată nu e de ajuns, egoul nostru trebuie hrănit, iar funcția mult visată nu va întârzia să apară. Trecem peste principii morale, nu avem timp de educația copiilor, nu ne interesează ce se petrece în jurul nostru decât dacă se intersectează cu cariera noastră. Cei aflați în umbră au folosit acest model în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial în SUA sub sigla „visul american” și se pare că le-a reușit de minune. Puțini oameni sunt cei care se gândesc serios că sunt manipulați cu ajutorul dorinței lor de a acumula cât mai mult.
Politica – Câți dintre cei ce citesc aceste rânduri s-au interesat de posibilitatea existenței unui nou sistem politic? Unul în care chiar să conteze vocea poporului. Unul în care deciziile să se ia doar după o consultanță cu cei care au votat Parlamentul, cu voi. Un sistem în care chiar populația să propună sau să voteze legile care îi sunt destinate direct. Puțini.
Independența – Câți dintre cei care citesc aceste rânduri au încercat să se rupă de sistem? Cunoașteți conceptul unei ferme autarhice? Știți ce presupune? Sunteți dispuși să mergeți pe drumul acesta? V-ați interesat cumva și de cât de ușor se poate înființa o asociație non-profit? Știți cum să vă folosiți de o asemenea asociație în limitele legale? Știți cum vă poate ajuta? Știți cât de puțin costă și că e nevoie de doar trei persoane? Puțini, foarte puțini știu toate acestea. Într-o eră a informației, faptul că nu cunoaștem anumite aspecte ce ne-ar putea face viața independentă nu e o scuză. Este exemplul cel mai elocvent că ne-am lăsat manipulați de societatea bolnavă în care trăim, răspunzând instinctiv la probleme cu soluții propuse de către cei ce se folosesc de libertatea noastră. Pentru a găsi soluții reale și fiabile trebuie să ne schimbăm modul de gândire.
Venitul minim garantat necondiționat
Preambul
Înainte de a discuta un asemenea subiect sensibil – nu atât prin natura sa, care este cât se poate de logică și de morală – ar trebui să înțelegem că el face parte din acele subiecte considerate tabu de ideologia dominantă a societății în care trăim. Absolut totul ne spune pe toate canalele de comunicație că adoptarea unei asemenea idei este nu numai imposibilă datorită dificultăților economice insurmontabile pe care le incumbă, ci și incorectă din punct de vedere moral. Vom vedea pe parcurs cât de corecte sunt aceste premise de la care pleacă raționamentele ideologilor de serviciu. Tot acest arsenal ideologic pornit împotriva acestei idei a condus la o situație cel puțin ciudată, niciodată luată în discuție în dezbaterile oficiale: tocmai cei care ar avea de profitat de pe urma acestui venit minim garantat (VMG) devin – datorită manipulării la care sunt supuși continuu – cei mai acerbi contestatari ai acestei idei.
Absolut niciodată, cei care au de pierdut în mod direct de pe urma eventualei introduceri a acestui VMG – și anume oligarhia politico-economică – nu ies ei înșiși în arenă, pentru a combate această idee. La înaintare sunt introduse mereu doar „cozile de topor”, ferm convinse că duc o luptă de combatere a unei idei nocive, pentru că altfel ar deveni evidentă contradicția între ceea ce sunt și ceea ce susțin sforarii societății contemporane și realitatea la care fac referire. Atunci când te combate un „sărac” ca și tine, se vede mai greu această contradicție, dar asta nu înseamnă că ea nu există.
Această idee a introducerii unui venit minim garantat trebuie să fie percepută în primul rând drept ceea ce este: o idee. Nici mai bună, nici mai proastă, nici mai legitimă, și nici mai ilegitimă decât multe altele pe care le acceptăm fără o analiză atât de detaliată. Acceptarea ei – ca a oricărei idei, de fapt – depinde de dovezile care se aduc în sprijinul ei. Vă întrebați probabil ce anume este o dovadă? Dovada absolută – care să convingă pe oricine – nu există. Există doar lucruri evidente, asupra cărora majoritatea indivizilor sunt de acord. Iar dovada poate fi definită ca un număr suficient de lucruri evidente care conving un observator că o anumită ipoteză particulară este adevărată. Această evidență care este foarte convingătoare pentru o anumită persoană, s-ar putea să nu fie suficientă pentru o alta. În acest caz, spunem că ipoteza este dovedită primei persoane, dar nu și celei de-a doua, care are nevoie de și mai multe lucruri evidente. Deci când vorbim despre dovedirea unei ipoteze, vorbim de fapt de mai multe lucruri mici evidente.
Scurt istoric
Această idee nu este născută ieri, și ea nu a apărut de câteva zile din capul unor „puturoși nenorociți care vor bani fără să muncească”. Asupra acesteia s-au oprit, printre mulți alții, nu mai puțin de şapte deținători ai premiului Nobel – unii din ei făcând chiar şi propuneri concrete de finanțare a acestui venit de bază – dar, dezbaterile asupra acestei idei sunt mult mai vechi decât au senzația cei „care știu ei totul, și nu au nevoie de nimic altceva”.
Prima referire la ideea disocierii banilor (a venitului) de muncă apare menționată în Constituția Spartei (700 î.e.n. – 200 î.e.n.) unde se stipulează că minoritatea dominantă a spartanilor (cetățeni deplini) aveau privilegiul să primească cele necesare traiului „indiferent de orice performanță a muncii lor, indiferent de gradul lor de bogăție sau sărăcie. Toate celelalte straturi sociale, precum femeile şi sclavii nu aveau acest drept.”
În evul mediu, Thomas More (7.02 1478 – 6.07.1535, Londra), cunoscut şi sub numele de Thomas Morus, un avocat şi om de stat englez „a solicitat în 1516 ca toţi oamenii să aibă o bază de existență pentru a se evita atât infracțiunea de furt, cât şi consecința acestui fapt, pedeapsa cu moartea”. Aceeași idee a fost atinsă mai târziu în treacăt şi de Francis Bacon în New Atlantis (1614) sau de Tommaso Campanella (alias Giovanni Domenico) în Civitas Solis (1623). În anul 1778, este de părere că „Statul datorează tuturor cetățenilor săi un venit sigur, hrană, îmbrăcăminte potrivită şi un stil de viață care să nu le afecteze sănătatea”.
În aceeași perioadă, unul din fondatorii spirituali ai Statelor Unite, Thomas Paine (1737-1809) scria că pământul în starea lui naturală reprezintă o resursă care aparține umanității în ansamblu şi că „pe măsură ce acesta este cultivat (nota autorului: trecut în proprietatea cuiva), trebuie să considerăm că doar valoarea adusă de munca şi îmbunătățirea acestui pământ (nu pământul însuși trebuie considerat proprietate privată”. De aceea, „proprietarii de pământ ar trebui să înființeze un fond, din care toate persoanele peste 21 de ani, indiferent dacă persoana este săracă sau bogată, vor putea să primească o sumă de bani, ca o compensație pentru faptul că nu mai pot dispune de o suprafață de teren arabil”.
Această propunere a fost la originea ideii de dividende acordate cetățenilor susținută de geolibertarianism. De asemenea, Thomas Spence a susținut o propunere similară cu excepția faptului că respectivul venit ar fi distribuit în mod egal în fiecare an, tuturor cetățenilor, indiferent de vârstă. În exact aceeași notă, Charles Fourier (1772–1837) a propagat ideea unui venit de bază în anul 1836, în cartea sa La fausse industrie. Această idee de proprietate egală a tuturor oamenilor asupra valorii resurselor naturale justifică venitul de bază universal, Fourier exprimând acest lucru astfel: „încălcarea drepturilor fundamentale naturale ale fiecărei persoane la vânătoare, la pescuit, la culegerea fructelor și la pășunatul animalelor pe pășunile comune implică faptul că «civilizația» datorează subzistență pentru toată lumea la imposibilitatea oamenilor de a face față nevoilor lor de bază, sub forma unui hotel foarte ieftin si a trei mese modeste pe zi”.
În 1848, juristul, scriitorul şi comerciantul belgian Joseph Charlier (1816–1896) susţinea cu toată tăria teza că „proprietățile statului aparțin tuturor cetățenilor, de aceea fiecare persoană trebuie să primească un venit de bază”. El susținea că „astfel se va pune capăt dominației capitalului asupra muncii”. Întrebat dacă nu cumva acest lucru va încuraja lipsa de acțiune a omului, el a răspuns că „datoria societății nu ajunge dincolo de asigurarea fiecăruia a unei părți echitabile din ceea ce natura pune la dispoziție, fără uzurparea drepturilor altcuiva. Tot ceea ce este mai sus de minim va trebui să fie câștigat”.
Asupra oportunității venitului de bază s-a exprimat magistral şi John Stuart Mill: „Acest sistem nu are în vedere desființarea proprietății private, și nici chiar a moștenirii, dimpotrivă, se declară că ia în considerare, ca elemente în distribuția producției capitalul, precum și forța de muncă. […] În cadrul distribuției, un anumit minim este prima dată alocat subzistenței fiecărui membru al comunității, indiferent dacă acesta poate sau nu munci. Restul producției este împărțită în anumite proporții, care urmează să fie stabilite în prealabil, între cele trei elemente Munca, Talentul şi Capitalul.”
Nu doresc să mai insist foarte mult – cu toate că am menționat doar câțiva dintre erudiții care s-au exprimat într-un fel sau altul în favoarea venitului de bază – dar trebuie să amintesc aici şi pe Walras, Popper-Lynkeus, Galbraith (economist), Lenk (filozof), Fromm (psiholog), Dahrendorf (sociolog), Einstein (laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1921), Russel (premiul Nobel pentru literatură în 1950), Tinbergen (premiul Nobel pentru economie în 1969), Samuelson (premiul Nobel pentru economie în 1970), Hayek (premiul Nobel pentru economie în 1974), Friedman (premiul Nobel pentru economie în 1976), Meade (premiul Nobel pentru economie în 1977), Simon (premiul Nobel pentru economie în 1978) sau Tobin (premiul Nobel pentru economie în 1981).
Societatea modernă şi venitul minim garantat
În zilele noastre, preocupările în vederea impunerii acestei idei sunt deosebit de active în special pe continentul european, chiar dacă pe meleagurile dâmbovițene nu s-a auzit de așa ceva – în special în birourile jurnaliștilor care se presupune că ar trebui să facă un pic de research (căutare) înainte de a exprima o opinie asupra unui subiect necunoscut.
Astfel, în Danemarca anilor ’70, trei academicieni au făcut propunerea UBI (Unconditional Basic Income, Venitul Minim Necondiţionat) sub numele de „salariul cetățeanului” într-un best-seller național ulterior tradus în limba engleză sub titlul „Revolta din Centru”). Deosebit de active au fost şi sunt iniţiativele pornite din Olanda şi Belgia. Prima voce marcantă a fost cea a lui J.P. Kuiper, un profesor de medicină socială la Universitatea Liberă din Amsterdam. Intrigat de faptul că mulți oameni se îmbolnăveau muncind prea mult, în timp ce alții se îmbolnăveau pentru că nu au putut găsi de lucru, el a recomandat decuplarea ocupării forței de muncă și a veniturilor ca un mod de contracarare a naturii dezumanizante a muncii plătite. El spunea că doar niște „venituri garantate” decente ar permite oamenilor să se dezvolte independent și autonom (Kuiper, 1976).
În 1977, micul Partid Radical (Politieke Radicalen Partij), provenit din aripa stângă a partidului creștin-democrat olandez, a devenit primul partid politic european cu reprezentare parlamentară care a inclus în mod oficial un venit de bază (basisinkomen) în programul său electoral. Mișcarea a crescut destul de rapid, datorită implicării sectorului alimentar prin sindicatul Voedingsbond, o componentă principală a Confederației Sindicale FNV. Cu o proporție deosebit de ridicată a femeilor și a lucrătorilor cu fracțiune de normă în rândul membrilor săi, Voedingsbond a jucat un rol important în dezbaterea politică olandeză de-a lungul anilor 1980. A inițiat o serie de publicații și acțiuni care apără UBI, a militat pentru o reducere drastică a timpului de lucru și a găzduit Asociația olandeză UBI la sediul său.
În 1985, discuția politică în Olanda a atins punct culminant atunci când Consiliul ştiințific de prestigiu pentru Politica Guvernului a creat senzație publicând un raport în care se recomanda fără echivoc introducerea unui așa-numit „venit de bază parțial”. Acest venit de bază parțial este un veritabil UBI, dar la un nivel insuficient pentru a acoperi nevoile unei singure persoane și, prin urmare, nu este menit să înlocuiască sistemul existent al venitului minim condiționat.
Același gen de mișcări au avut loc în același timp şi în Anglia, Germania şi Franţa. În 1984, un grup de academicieni și activiști s-au adunat în jurul lui Bill Jordan și Hermione Parker sub auspiciile Consiliului Național a Organizațiilor de Voluntari formând Grupul de Cercetare asupra Venitului de Bază (BIRG) – care avea să devină în 1998 Citizen’s Income Trust. Cu toate că s-a bucurat de o largă simpatie şi suportul multor personalități, această idee nu a reușit să treacă bariera mainstream-ului politic englez, decât în mod sporadic şi nesemnificativ.
În Germania, Thomas Schmid, un eco-liberal din Berlin, a pornit discuția despre venitul de bază cu a sa lucrare Eliberarea de Munca Falsă (Schmid, ed. 1984). Mai multe volume colective provenind din mișcarea verde au urmărit și dezvoltat această primă inițiativă (Opielka & Vobruba 1986; Opielka & Ostner 1987). În același timp, Joachim Mitschke (1985), profesor de finanțe publice la Universitatea din Frankfurt, a început o lungă campanie în favoarea venitului cetățeanului (Bürgergeld), administrat sub forma unui impozit pe venit negativ. Cu toate acestea, căderea zidului Berlinului (1989) și reunificarea Germaniei (octombrie 1990) a oprit această discuție publică incipientă timp de mai mulți ani, în ciuda sprijinului unor academicieni de renume, cum ar fi Claus Offe (1992, 1996) – un apropiat al verzilor – și într-o mai mică măsură, Fritz Scharpf (1993), apropiat al social-democraților.
Abia prin 2005, la mulți ani după unificare, ideea a fost mai mult sau mai puțin digerată, generând iarăși o dezbatere națională bogată pe această temă. În mod surprinzător, ideea a prins mult mai greu în Franţa. Influentul sociolog și filozof de stânga André Gorz (1923-2007) a apărat inițial un venit de bază de-a lungul vieții cuplat cu un serviciu social universal de 20.000 de ore (Gorz 1985). Cu toate acestea, temerea privind o viață socială colonizată în întregime de munca remunerată l-au condus mai târziu spre apărarea unui venit de bază necondiționat.
Concluzii
După cum se observă, această noțiune de venit de bază nu provine – după cum mulți ar fi fost tentați să creadă înainte de citirea acestui modest şi incomplet articol – „din mintea unor sărăntoci şi puturoși cărora le e lene să muncească”, ci este un subiect aprofundat de mulți gânditori şi oameni de știință de-a lungul a multe secole, constituind preocuparea filozofică a multor cetățeni europeni şi nu numai, a unor forțe politice europene, a multor instituții şi asociații.
Faptul că o asemenea idee nu este discutată la noi, nu este vina cetățeanului român de rând îndoctrinat de ideologia oficială, ci în primul rând a celor care ar trebui să efectueze o minimă cercetare în domeniu pentru a o prezenta mai apoi pe înțelesul publicului larg. Ne referim aici la jurnaliști şi formatorii de opinie, care ar face bine să mai pună şi ei mâna pe o carte, pe un studiu, pe ceva şi să mai scoată capul din lăturile vărsate de televiziunile românești.
Acest articol a urmărit să ridice un pic vălul ciudățeniei şi extravaganței care acoperă acest subiect. De aceea, înainte de a ridiculiza subiectul, cel mai bine ar fi să faceți cunoștință cu el, iar acest lucru îl puteți face cel mai bine citind Venitul de Bază. Drept fundamental al omului – Homerillum (momentan singura lucrare de acest gen în limba română despre acest subiect).
Citiţi şi:
Zece metode subversive, secrete prin care fiinţele umane de pe această planetă sunt cel mai adesea manipulate fără să-şi dea seama… (I)
Îndobitocirea insidioasă a populației prin școală, mass-media și alimente împănate cu E-uri, toxice
O semnificativă poveste cu tâlc: Adevărata origine a democraţiei
yogaesoteric
20 iulie 2016