Spectator sau martor la Genocidul în Gaza?

Ei ne privesc. Cel puțin o făceau. Înainte să fie copleșiți de durere, înainte să se prăbușească răniți, năuciți de foame, confuzie și frică. Până acum, probabil că au renunțat complet la lumea noastră de spectatori, inclusiv la cei care își sacrifică un moment pentru a privi măcelul necontenit de acolo, zi după zi după zi.

Ei știu cum trăim noi – piscinele și centrele noastre comerciale, meciurile noastre zgomotoase. Absolvenții din Gaza câștigă burse pentru a studia aici. Femeile și bărbații închiși în această închisoare în flăcări au rude în SUA, familii care au reușit să emigreze, război după război, din 1967. Ei știu cu câtă determinare rudele care muncesc în străinătate trimit lună de lună câteva economii înapoi în Jabalia, în Khan Younis, în Rafah, în Deir al-Balah, în Beit Lahia și în orașul Gaza. Ei beau Fanta și Coca-Cola și cafea Maxwell; cumpără scutece fabricate în străinătate pentru bebelușii lor și ținute pentru copii inscripționate cu nume de mărci americane. Ele primesc haine la mâna a doua trimise de organizații caritabile, din biserică în biserică, din moschee în moschee, din țară în țară. Mamele urmăresc seriale turcești dublate în arabă, în timp ce tinerii se adună pentru a aplauda eroi după eroi, din Misiune imposibilă. Ei se strâng împreună pentru a se întâlni cu unchii și verii din Dearborn, Austin, Brooklyn, Minneapolis, oraș după oraș. Înainte: acasă și în ceainării, ei dezbăteau comentariile senatorilor și ale secretarilor de stat, citau promisiuni după promisiuni și scuze după scuze, își numărau banii de la AIPAC, alegeri după alegeri.

Acum?

Palestinienii aflați sub ocupație priveau permanent spre Statele Unite. Nu numai pentru că membrii familiei se stabiliseră și au prosperau aici. Ei credeau în idealurile democratice americane; au fost beneficiari ai organizațiilor caritabile din SUA; au văzut cum guvernul SUA își asumă conducerea, negociind tratat după tratat – aparent pentru a asigura suveranitatea palestiniană – cu Israelul. Ei au văzut un președinte al SUA suferind atunci când au fost distruse tratatele pe care le-a sponsorizat.

Apoi au privit cu speranțe reînnoite când un om de culoare a ocupat Casa Albă, așteptându-se ca istoria rasei sale să îl facă receptiv la deposedarea lor – doar pentru a fi respinși de acesta.

Palestinienii cunosc mai bine decât oricine schemele și obiceiurile Israelului. Prin urmare, atunci când și-au pierdut încrederea în capacitatea puterilor externe de a constrânge, mitui sau convinge în alt mod Israelul să încheie o pace reală, apelurile lor la Allah au fost ferme. Asta chiar și atunci când au încercat rezistența non-violentă alături de strategiile militare.

Iar acum?

Nu știu ce procent dintre palestinienii din Gaza și Cisiordania au sărbătorit atacul Hamas din octombrie anul trecut. Mă îndoiesc că au fost pregătiți pentru atacul copleșitor al armatei israeliene de-a lungul acestor luni. Pot ei să întrezărească vreo lumină la capătul acestui tunel de foc nesfârșit, înțesat cu cadavre? Regretă ei că și-au evacuat casa pentru a se târî, goi și umiliți, kilometru după kilometru, spre un pericol și mai mare, dorindu-și acum: „mai bine să fi rămas, mai bine să pierim sub propriile noastre fotografii, cărți, ghivece și mobile strivite”?

Oricât de mari ar fi greutățile lor, ei vor posti în Ramadan și își vor vizita strămoșii în cimitire care erau liniștite – înainte. Câțiva mai visează să facă pelerinajul anual la Mecca. O dată, dacă supraviețuiesc.

Faptul că fiecare palestinian ucis în aceste șapte luni este acceptat ca martir – alăturându-se altor zeci de mii de martiri din atacurile și asasinatele din trecut – poate ajuta la susținerea celor care încă mai respiră. Am întrezărit fragmente din curajul lor neclintit – medici epuizați, jurnaliști curajoși, șoferi de ambulanță răniți, umili îngrijitori de înmormântări, îngrijitori de pacienți (unii dintre ei copii) și distribuitori de alimente, împreună cu acei băieți care scotocesc printre dărâmături pentru a găsi o urmă a celor de negăsit.

Primim imagini după imagini oribile, direct din locuri însângerate unde, printre țipete și rugăciuni, bărbați și femei își îndreaptă cu hotărâre camerele telefoanelor pentru a ne arăta realități nedorite. Zi de zi, cu jurnaliști asasinați sau interziși în Gaza, cu conexiuni IT reduse, ei insistă să transmită cumva lumii aceste imagini chinuitoare.

Poate că, atunci când mai aveau mijloacele necesare, cele peste două milioane de palestinieni atacați au asistat cu oarecare speranță la prezentările Africii de Sud la C.I.J.. Poate că au auzit acea condamnare timpurie fără echivoc a Israelului de către un singur parlamentar irlandez, și apoi au remarcat cum, zi de zi, se ridicau și alte voci împotriva genocidului. Așteptările lor au crescut cu siguranță, odată cu ceea ce părea a fi un val de proteste – oraș după oraș, în întreaga lume. Nakba (dezastru – n.r.) lor a devenit parte a vocabularului global; chiar și copiii au învățat temutul cuvânt „genocid”. Steag după steag palestinian, și eșarfa după eșarfă keffiyeh (acoperământ pentru cap tradițional purtat de bărbați în anumite zone din Orientul Mijlociu – n.r.) au devenit simboluri ale victoriei.

Iar acum?

Ei își dau seama acum că un masacru în plus nu ar face mare diferență pentru cei din afară. Încă un transport umanitar sabotat, încă o hotărâre judecătorească mondială, încă un vot al Consiliului de Securitate al ONU: nimic nu va descuraja Israelul sau nu îi va rușina pe liderii occidentali, determinându-i să facă ceea ce știu că este corect din punct de vedere politic și moral.

Ei știu că unii dintre noi urmăresc desfășurarea războiului. De partea noastră, noi – spectatorii care suntem, s-o recunoaștem – strângem niște bani pentru ajutor umanitar, care are puține șanse să ajungă la destinație, împărtășim povești despre un alt copil mort, aducem dovezi suplimentare ale genocidului, publicăm poezii din inimă, declarăm că ni s-au deschis ochii, semnăm o altă petiție. Salutăm un absolvent de facultate pentru cuvintele sale convingătoare, susținem declarația fără echivoc a singurului membru al Congresului american care strigă atât de elocvent: „Nu voi înceta niciodată să spun că palestinienii merită libertate, că este necesar să eliberăm Palestina……. fără armament pentru a ucide palestinieni”.

Ei ne privesc, în timp ce, oricât de modeste sau slabe ar fi eforturile noastre, nu putem decât să ne întoarcem capul rușinați. Dacă nu de rușine pentru inadecvarea noastră personală, atunci de rușine pentru apartenența noastră la acest guvern și pentru presa noastră duplicitară. Un tânăr palestinian de aproximativ 16 ani, care se zbate printre dărâmături, cu fața plină de cenușă și sudoare, cu pumnul ridicat, strigă la o cameră de filmat: „Vă vom prinde; vă vom prinde; nu ne puteți distruge”.

Autor: Barbara Nimri Aziz (antropolog, jurnalist și scriitor cu sediul în New York City, SUA)

Citiți și:
Pentru a-și acoperi crimele din Gaza, Israelul susține că a „pierdut controlul” asupra soldaților
„Debarcaderul” pentru ajutoare din Gaza: o manevră geopolitică a SUA?
Măcel făcut de sioniști în Gaza: 33.000 de civili decedați, foamete, boli, ostatici captivi, război în escaladare, societate divizată

yogaesoteric
30 iunie 2024