Spiritul unui popor într-un singur nume: Mihai Eminescu

A mai scrie astăzi ceva despre Eminescu……. Ce s-ar mai putea spune despre geniu, când s-au spus atâtea, când unii şi-au dedicat viaţa căutând să se apropie de opera şi viaţa sa, încât s-a desprins un nou „logos” din sânul filologiei – eminescologia. În plus, de câte ori ascult vorbindu-se despre Eminescu îmi amintesc acele versuri din Scrisoarea I: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine……. lustruindu-se pe el.” Apare o teamă de impietate în acest demers: încă unul care vrea să arate ce mare îl vede pe Eminescu, ca şi când el ar avea nevoie de această recunoaştere, de „argument pro”.

Bineînţeles, Eminescu nu are nevoie de vreun argument. Totuşi, atunci când sinceri ne apropiem de taina Eminescu, m-am gândit că ar fi, de asemenea, o impietate să nu îi aducem prinosul de mulţumire pentru conştiinţa a ceea ce suntem. Eminescu nu a creat poporul român, dar i-a pus în lumină sufletul, i-a aşezat înainte oglinda conştiinţei. Pe de altă parte, oricât s-ar scrie despre Eminescu, niciodată nu se va fi spus destul.

Creaţiile care întruchipează valori ies din matricea temporală marcată de schimbări, mode; nu se demodează opera lui Homer, a lui Shakespeare, Mozart, Brâncuşi etc. Aceasta se petrece pentru că ele dau expresie spiritului unui popor şi, astfel, unui mod de a fi uman. Pentru că „om” reprezintă o abstracţie. El nu poate fi întâlnit. Întotdeauna omul real aparţine unui neam, trăieşte într-o limbă, are mamă şi tată, se naşte într-un loc şi timp anume, se hrăneşte cu pâine, îl frământă anumite întrebări şi suferinţe, trăieşte şi moare. Un asemenea aspect ni l-a făcut pe deplin înţeles Eminescu în toată poezia sa („Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul… / Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”).

Eminescu ne învaţă prin propriile exemple, nu este ipocrit. Nu una spune şi alta face, adică schizofrenia morală întâlnită în societatea românească, mai ales la nivelul structurii politice („Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, / Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă”). Ştim că opera vorbeşte de la sine, se apără singură, are propria intenţie („intentio operi”, cum spune Umberto Eco), dar dacă autorul ei este integru, este una cu opera şi întruchipează chiar prin viaţa sa o operă, atunci ni se oferă exemplul autenticităţii: autorul şi opera se luminează reciproc.

În timp ce mulţi dintre scriitorii aşa-zis maturi, „îndepliniţi”, au chiar la o vârstă înaintată dorinţe de mărire şi unul dintre cele mai importante aspecte este să le apară numele într-o altă şi altă revistă, Eminescu, în 1871, la 21 de ani, era o persoană foarte responsabilă, participând la pregătirea unei serbări şi a unui congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare.

Eminescu este o taină de care este necesar să ne apropiem cu sfială. Sunt unii care spun că „domne, totuşi Eminescu nu a terminat o facultate, n-a avut o specializare…….”, din care se înţelege că ei, având o „specializare” sau mai multe, au cel puţin un dram de superioritate în faţa sa. Aprecieri ale unor resentimentari; schema este veche şi ieftină: hai să schimbăm criteriile de apreciere, valorile, cu cele ale noastre (de fapt nevalori). Şi problema cu specializările, patalamaua, decoraţiile etc. reprezintă o variaţie pe aceeaşi temă – ceva de felul: dacă nu ai vilă, maşini, funcţii şi nu mai ştiu ce, atunci eşti un nimeni, ţi-ai irosit viaţa, nu contezi, n-ai fost în stare să fii „descurcăreţ” (cuvânt ce ascunde multe aspecte îndoielnice).

„Specializarea” lui Eminescu a fost aceea de a fi om deplin, adevărat, şi a fost astfel iubindu-şi până la jertfă poporul, un popor care nu ştiu în ce măsură îl mai merită. Pentru că a face serbări la 15 ianuarie şi 15 iunie şi a spune câteva vorbe ticluite despre Eminescu nu este suficient. Mai important este să îl luăm ca model de integritate, de iubire a adevărului care se află în lumina Adevărului ca Persoană treimică.

Pentru a ne reaminti cât de actual este Eminescu, redăm câteva versuri din Scrisoarea a III-a:

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

[…] Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?”

Autor: Alexandru Mărchidan

Citiți și:
Mihai Eminescu, mai actual ca oricând, mai necesar ca oricând
Mihai Eminescu – Românul absolut

yogaesoteric
6 septembrie 2023