Statul profund și ascuns în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul neîncetat asupra democrației

 
Fragment din capitolul 2 al cărții Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației, de Peter Dale Scott, publicată de Editura Anacronic.

„Urăsc să spun că marile companii petroliere sunt mai mari decât Guvernul Statelor Unite; dar tratamentul preferențial din partea guvernului nostru conduce cu siguranţă la această concluzie.” – Procurorul General din Connecticut, Robert K. Killian[1]

În unele dintre ţările îndepărtate în care a făcut afaceri, […] influenţa Exxon asupra politicilor şi securităţii locale a fost mai mare decât cea a ambasadei Statelor Unite.[2]

În ultimul deceniu a devenit din ce în ce mai evident că avem astăzi în America ceea ce jurnaliştii Dana Priest şi William Arkin au numit două guverne: unul cu care cetăţenii sunt familiarizaţi și care operează mai mult sau mai puţin la vedere; celălalt, un guvern paralel, strict secret, ale cărui componente s-au înmulţit ca ciupercile în mai puţin de un deceniu, devenind în sine un univers gigantic și lăbărțat, vizibil doar câtorva cadre atent verificate şi întru totul vizibil numai lui Dumnezeu.[3]

În 2013, în special după revenirea la putere a armatei în Egipt, din ce în ce mai mulţi autori s-au referit la acest al doilea nivel ca la „statul profund” al Americii.[4]

Iată, de exemplu, opinia analistului republican Mike Lofgren:
„Există un guvern vizibil situat în jurul Mall-ului din Washington şi există un altul, mai ascuns, mai indefinibil, care nu este explicat la orele de cultură civică și nici nu poate fi văzut de turiști la Casa Albă sau în Capitoliu. Guvernul vizibil reprezintă politica partizană tradiţională care se face la Washington: vârful aisbergului, pe care îl vede zilnic publicul privitor la C-SPAN, controlabil teoretic prin intermediul alegerilor. Partea de sub suprafaţa aisbergului o voi numi Statul Profund, care acţionează potrivit propriei busole, indiferent de cine se află formal la putere.”[5]

Activitățile politice ale statului profund sunt sursa principală şi cadrul a ceea ce am numit în altă parte „politica profundă”; „toate acele practici şi aranjamente politice, deliberate sau nu, care sunt de obicei reprimate în loc să fie recunoscute”.[6]

Alţii, precum Tom Hayden, numesc statul profund „statul în stat” şi sugerează că ar putea fi responsabil pentru eşecul administraţiei Obama de a urma liniile politice ale discursurilor preşedintelui.[7]

Putem vedea un precedent al ideii de stat profund în definiţia pe care Henry Fairlie o dă establishmentului în Marea Britanie: „întreaga matrice de relaţii oficiale şi sociale în interiorul căreia este exercitată puterea”.[8]

Un precedent mai relevant a fost ideea lui Wright Mill despre elita puterii americane tripartite, compusă din directori de corporații, stabilimentul militar şi „un directorat politic”[9]. Ambele concepte sunt relevante, dar establishmentul lui Fairlie a fost mai mult o forţă de constrângere decât una permisivă, în timp ce elita puterii a lui Mill (combinând atât elemente ale statului, cât şi ale statului profund) se axa, dimpotrivă, pe cei cu roluri manageriale mai deschise şi mai active. Mill însuşi credea, şi a scris în 1958, că „mare parte din ceea ce cândva se numea «guvernul invizibil» face parte acum din guvernul destul de vizibil”[10]. Era cu şase ani înaintea primei expuneri majore a cât de puternic devenise guvernul invizibil al CIA.[11]

Această extindere într-un stat pe două niveluri sau dual a mers în paralel cu două alte dualităţi: descompunerea crescândă a societăţii americane în două clase – cei „1%” şi cei „99%”, şi bifurcarea economiei Statelor Unite în două aspecte: cea naţională, supusă încă unor reglementări şi taxări guvernamentale, şi cea internaţională, relativ în afara controlurilor guvernamentale.[12] Toate cele trei evoluţii s-au afectat şi intensificat una pe cealaltă – mai ales de la guvernarea lui Reagan din anii 1980, în timpul căreia inechitatea averilor a încetat să se diminueze şi a început să crească.[13]

În acest sens, voi descrie, de exemplu, cum Wall Street – întruchiparea acelui „1%” – a jucat un rol semnificativ în crearea CIA după cel de-al Doilea Război Mondial şi cum, peste trei decenii, CIA şi corporaţiile petroliere au jucat un rol important în reajustarea politicii americane pentru „Revoluţia lui Reagan”.

În cărţi anterioare, am oferit versiuni centrate pe cazul american ale acestei relatări, despre transformarea Americii într-un imperiu şi un stat profund. Dar un alt factor care trebuie menţionat este direcţionarea istoriei globale către o societate din ce în ce mai globală, dominată de câteva superputeri emergente. Această tendinţă a fost accelerată după Revoluţia Industrială de noile tehnologii de transport, de la calea ferată din secolul al XIX-lea la avionul cu reacţie şi călătoria în spaţiu, în secolul XX.[14]

Între consecinţele negative ale acestei rearanjări trebuie să includem cele două războaie mondiale, în urma cărora Marea Britanie a încetat să mai acţioneze ca superputerea dominantă care fusese după Napoleon. Deloc surprinzător, Uniunea Sovietică şi Statele Unite s-au aflat în competiţie pentru a umple acel gol. Nu s-a putut predetermina faptul că acest Război Rece va fi atât de ticălos şi dominat de violenţă ascunsă, aşa cum s-a întâmplat timp de decenii. Pentru aceasta ar trebui analizate cauze mai contingente din ambele părţi ale Cortinei de Fier – începând cu caracterul lui Stalin şi al partidului său, dar incluzând şi evoluţia parţial sensibilă a fraţilor Dulles şi, mai general, a statului profund din America, care a devenit de departe cea mai mare ameninţare la adresa democraţiei Statelor Unite de astăzi.

Statul profund, guvernul din umbră şi lumea respectabilă de pe Wall Street

„Statul profund” a fost definit de către revista britanică On Religion ca „structuri de putere antidemocratice încastrate într-un guvern, un lucru de care puţine democraţii pot spune că sunt scutite”.[15]

Termenul a apărut în Turcia, în 1996, pentru a se referi la elementele susţinute de Statele Unite, în principal la cele din serviciile de informaţii şi din armată, care folosiseră în mod repetat violenţa pentru a interveni și a devia procesul politic democratic din Turcia. Uneori definiţia se limitează la elemente din interiorul guvernului („stat în stat”), însă adesea, din motive istorice, termenul este extins în Turcia pentru a-i cuprinde și pe „membrii lumii interlope turceşti”.[16]

În acest capitol voi folosi expresia „stat profund” în sensul mai larg, care include atât nivelul secundar al guvernului secret de la Washington, cât şi pe cei din afară, atât din lumea interlopă, cât şi din cea a oamenilor respectabili, care sunt destul de puternici pentru a-i da o direcție. Pe scurt, voi echivala expresia „stat profund” cu ceea ce în 1993 am numit „sistem politic profund”: „unul care, de obicei, recurge la proceduri de decizie şi aplicare aflate printre cele aprobate public de lege şi societate, dar şi în afara lor”.[17]

Ca şi mine, Mike Lofgren sugerează o simbioză ambiguă între două aspecte ale statului american profund:
1. agenţiile situate în centrul politic al Washingtonului, aparţinând guvernului din umbră, cum ar fi CIA şi NSA, care au fost instituite de către statul public și pe care acum îl pun în umbră; și
2. puterea mult mai veche de pe Wall Street, care se referă la puternicii bancheri şi firmele de avocatură amplasate aici.

Oficialii de rangul cel mai înalt ai Trezoreriei, ofiţerii CIA, bancherii şi avocaţii de pe Wall Street gândesc foarte asemănător datorită „uşii turnante” prin care trec cu uşurinţă de la serviciul public la cel privat şi invers. După cum spune Lofgren:
„Nu este exagerat să spunem că Wall Street ar putea fi proprietarul real al Statului Profund şi al strategiilor acestuia, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că are banii necesari pentru a răsplăti lucrătorii guvernamentali cu o a doua carieră, mai profitabilă decât poate visa orice avar – cu siguranţă depăşind visurile oricărui salariat al guvernului.”[18]

În anii 1950 Wall Street era un complex dominant, incluzând nu doar bănci şi firme de avocatură, dar şi petrolişti de vază, ale căror aranjamente de cartel au fost apărate cu succes împotriva Guvernului Statelor Unite de către firma de avocatură de pe Wall Street Sullivan and Cromwell, casa fraţilor Dulles. Prin lumea respectabilă de pe Wall Street înţeleg tocmai acest complex mai larg.

Recunoscând puterea Wall Street-ului, putem să ne dăm seama că ideea lui Hayden despre „statul în stat” este prea restrânsă: cei cu puterea internă (cum ar fi eşaloanele superioare ale CIA) nu o exercită în izolare, ci prin interacţiunea cu o lume exterioară respectabilă. Deşi este utilă, metafora lui Lofgren despre statul profund ca un aisberg riscă să sugereze o relaţie structurală prea solidă cu această lume respectabilă. Spre deosebire de stat, statul profund nu este o structură, ci un sistem, la fel de dificil de definit, dar la fel de real şi puternic precum un sistem meteorologic.

O teză importantă a capitolului şi a cărţii este că, în mediul necunoscut şi practic nereglementat al acestui stat profund al lumii respectabile, nu întâlnim doar o influenţă dominantă, dar şi o încălcare antisocială a legii şi, uneori, abuzuri criminale.

Lunga istorie a lumii respectabile de pe Wall Street

Includerea de către Lofgren a Wall Street-ului în definiţia pe care o dă statului profund întăreşte observația pe care Franklin Roosevelt a făcut-o în 1993 către prietenul său, colonelul E.M. House, că „adevărul adevărat […] este, aşa cum ştim amândoi, că guvernul aparține unui element financiar din marile centre încă din vremea lui Andrew Jackson”.[19]

Intuiţia lui Franklin Delano Roosevelt este bine ilustrată de către eficienţa cu care un grup de bancheri de pe Wall Street (incluzându-l pe bunicul lui Nelson Rockefeller, Nelson Aldrich, şi pe Paul Warburg) a fost capabil să întemeieze, în cadrul unei şedinţe foarte secrete ţinute în 1910, Sistemul Rezervelor Federale – un sistem care, în realitate, a pus supravegherea rezervei de bani a naţiunii şi a tuturor băncilor din America în mâinile nu tocmai imparţiale ale celei mai mari dintre acestea.[20]

Influenţa politică a boardului Sistemului Rezervelor Federal (în care Trezoreria federală este reprezentată, dar nu domină) a fost clar demonstrată în 2008, când conducerea Sistemului Federal a asigurat sprijin imediat, mai întâi în guvernarea unui preşedinte republican texan, apoi în cea a unui democrat din Vestul Mijlociu, pentru a salva administrarea nechibzuită a băncilor de pe Wall Street cu bani publici: bănci „prea mari pentru eșec”, bineînțeles, „mult prea mari pentru închisoare”, „dar nu prea mari pentru a fi salvate”.[21]

În 1946, generalul Vandenberg l-a recrutat, în calitatea sa de Director al Serviciului Central de Informaţii (DCI), pe Allen Dulles, pe atunci avocat republican la Sullivan şi Cromwell, în New York, „pentru a schiţa propuneri pentru forma şi organizarea a ceea ce urma să devină, în 1947, Agenţia Centrală de Informaţii”. Dulles a format imediat un grup de consilieri format din şase bărbaţi, dintre care cinci erau bancheri de investiţii sau avocaţi pe Wall Street.[22]

Dulles şi doi din cei şase (William H. Jackson şi FrankWisner) s-au alăturat ulterior agenţiei, unde Dulles a orchestrat politici precum răsturnarea regimului Arbenz din Guatemala, despre care discutase anterior în New York, la Consiliul pentru Relaţii Externe.[23]

În ceea ce priveşte influenţa sa, pare că a contat prea puţin dacă Allen Dulles era un avocat de pe Wall Street sau director CIA. Chiar dacă nu s-a înscris în CIA în mod oficial decât în noiembrie 1950, el s-a aflat în Berlin înainte de începutul Blocadei din 1948, „supraveghind dezlănţuirea propagandei antisovietice în întreaga Europă”.[24] La începutul verii anului 1948, a pus la punct Comitetul American pentru o Europă Unită (ACUE), în sprijinul a ceea ce a devenit, pe la începutul anilor 1950, „cea mai mare operaţiune CIA din Europa de Vest”.[25]

Statul profund şi fondurile pentru operaţiunile sub acoperire ale CIA

Wall Street a fost, de asemenea, sursa de inspiraţie pentru ceea ce a devenit, în cele din urmă, prima operaţiune sub acoperire a CIA: folosirea a „peste 10 milioane de dolari din fonduri capturate ale Axei pentru a influența alegerile [din Italia, din 1948]”.[26] (Strângerea de fonduri începuse la bogatul Club Brook din New York, dar Allen Dulles, încă avocat pe Wall Street, a convins Washingtonul, care iniţial preferase o campanie sprijinită din bani privaţi, să autorizeze operaţiunea prin intermediul Consiliului Naţional de Securitate şi CIA.)[27]

Prietenul lui Dulles, Frank Wisner, a părăsit mai apoi Wall Street-ul pentru a supraveghea un program extins de operaţiuni sub acoperire prin intermediul recent creatului Office of Policy Coordination (OPC). Dulles, pe atunci încă avocat, a promovat cu succes reconstrucţia Europei Occidentale prin intermediul a ceea ce ulterior a ajuns să fie cunoscut drept Planul Marshall.[28] Împreună cu George Kennan şi James Forrestal, Dulles a „ajutat la născocirea unui codicil secret [al Planului Marshall] care să confere CIA capacitatea de a purta războaie politice. I-a permis agenţiei să sustragă milioane de dolari din plan”.[29]

Aşa s-a creat una dintre primele ocazii în care CIA a recrutat, direct sau indirect, colaboratori locali implicaţi în traficul de droguri. Organizatorul Federaţiei Americane a Muncii (AFL), Irwin Brown, asistentul reprezentantului AFL Jay Lovestone (agent CIA), a fost implicat în activităţi de contrabandă cu droguri în Europa în acelaşi timp în care a folosit fonduri deturnate din Planul Marshall pentru a crea „un sindicat muncitoresc «compatibil cu stânga» în Marsilia cu Pierre Ferri-Pisani. În numele lui Brown şi al CIA, Ferri-Pisani (un contrabandist de droguri aflat în legătură cu gangsterul Antoine Guerini) a angajat gorile pentru a-i snopi în bătaie pe muncitorii comunişti din port, aflaţi în grevă”.[30]

O sursă de finanţare analogă pentru CIA s-a dezvoltat în Orientul Îndepărtat: aşa-numitul „Fond M”, un fond secret de bani de proporţii uriaşe, care a existat în Japonia [în 1991] timp de mai bine de patruzeci de ani. Fondul a fost creat de către Statele Unite în epoca imediat următoare războiului, esenţialmente din aceleaşi motive care au dat ulterior naştere Planului Marshall de asistenţă a Europei Occidentale, inclusiv a Republicii Federale Germania. […] Fondul M a fost folosit nu numai pentru construirea unui sistem politic democratic în Japonia, ci, în plus, pentru toate scopurile pentru care erau folosite în Europa fondurile Planului Marshall.[31]

Timp de cel puţin două decenii, CIA a sponsorizat generos partidele de dreapta în ţări precum Japonia şi Indonezia, folosind din nou fonduri ale Axei.[32] (Potrivit lui Chalmers Johnson, „Fondul M […] a fost iniţial creat din vânzarea rezervelor militare de diamante industriale, platină, aur şi argint confiscate de la armata japoneză, pe care aceasta le jefuise din ţările ocupate.”[33])

Ca regulă generală, se pare că, în loc să asimileze aceste fonduri în propriul buget, CIA le-a lăsat neînregistrate, în mâinile puterilor aliate cooperante – de la aliaţi ai Statelor Unite precum Administraţia Cooperării Economice (ECA, înfiinţată în 1948 pentru a administra Planul Marshall) până la companii petroliere şi importanţi moguli ai drogurilor.[34]

CIA nu a abandonat niciodată dependenţa sa de fonduri din afara bugetului său oficial, cu care să-şi conducă operaţiunile clandestine. În Asia de Sud-Est în special, firma sa, Sea Supply Inc., a oferit o infrastructură pentru traficul de droguri care sprijinea o forţă paramilitară condusă de CIA, PARU.[35]

Se pare că CIA a acţionat şi în coordonare cu bani negri proveniţi din diferite contracte ale Guvernului Statelor Unite, de la organizaţia Howard Hughes până la exporturi de arme ale corporaţiilor din domeniul apărării Statelor Unite precum Lockheed şi Northrop.[36]

Note:

[1] Competition in the Energy Industry: Audieri în fața Subcomisiei pentru antitrust şi monopol a Comisiei Juridice a Senatului, al nouăzeci şi treilea Congres, prima sesiune, 8 iunie 1973 (Washington, DC, U.S. Government Printing Office, 1974).
[2] Steve Coll, Private Empire: Exxon Mobile and American Power (New York, Penguin Press, 2012), pp. 19-20.
[3] Dana Priest şi William Arkin, Top Secret America: The Rise of the New American Security State (New York, Little Brown, 2011), p. 52.
[4] De exemplu, Marc Ambinder şi D.G. Grady, Deep State: Inside the Government Secrecy Industry (New York, Wiley, 2013); vezi și John Tirman, „The Quiet Coup: No, Not Egypt. Here”, Huffington Post, 9 iulie 2013:
„Acum ştim: Statele Unite ale Americii sunt guvernate parţial de un stat profund, nedemocratic, secret, în acord cu agenţiile de informaţii, care-și spionează prietenii şi duşmanii, ilegal sub aproapetoate aspectele”.
[5] Mike Lofgren, A Shadow Government Controls America, Reader Supported News, 22 februarie 2014.
[6] Peter Dale Scott, Deep Politics and the Death of JFK (Berkeley, University of California Press, 1998), p. 7.
[7] „Tom Hayden on Venezuela’s Current Crisis”, Tikkun, 25 februarie 2014.
[8] Henry Fairlie, „Political Commentary”, The Spectator, 23 septembrie 1955. Vezi și Henry Fairlie, „Evolution of a Term”, New Yorker, 19 octombrie 1968. Ideea unui stabiliment al Wall Street a fost dezvoltată de Carroll Quigley, în special în Tragedy and Hope: A History of the World in Our Time (New York, Macmillan, 1996).
[9] C. Wright Mills, The Power Elite (New York, Oxford University Press, 1956). Statul profund, alcătuit din cei ale căror puteri trec dincolo de puterea publică sau o înlocuiesc pe aceasta, nu ar include mulţi dintre directorii corporatişti ai lui Mill, armata şi politicienii.
[10] C. Wright Mills, The Causes of World War Three (London, Secker & Warburg, 1958), p. 37.
[11] David Wise şi Thomas B. Ross, The Invisible Government (New York, Random House, 1964).
[12] Ca să dăm un singur exemplu grăitor, şase dintre moştenitorii lui Sam Walton se pare că sunt mai bogaţi decât 30% dintre americanii aflaţi la baza piramidei sociale, 94,5 milioane de persoane (Tim Worstall, „Six Waltons Have More Wealth Than the Bottom 30% of Americans”, Forbes, 14 decembrie 2011). Vezi și imaginea devastatoare a dezintegrării Americii în George Packer, The Unwinding: An Inner History of the New America (New York, Farrar, Strauss şi Giroux, 2013).
[13] Vezi Kevin Phillips, The Politics of Rich and Poor: Wealth and the American Electorate in the Reagan Aftermath (New York, Harper Collins, 1991). Vezi și John Stinson, The Reagan Legacy (Bloominton, IN, iUnivers, 2009), p. 146. Timothy Noah, The Great Divergence: America’s Growing Inequality Crisis and What We Can Do about It (New York, Bloomsbury Press, 2012).
[14] Pentru impactul căilor ferate asupra extinderii conştiinţei sociale, vezi Benedict Anderson, Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism (Londra, Verso, 1991).
[15] „What Is the Deep State?”, On Religion, 4 iulie 2013.
[16] Gareth Jenkins, „Susurluk and the Legacy of Turkey’s Dirty War”, Terrorism Monitor, 1 mai 2008, apud Peter Dale Scott, „9/11, Deep State Violence and the Hope of Internet Politics”, Global Research, 11 iunie 2008.
Pentru incidentul de la Susurluk, vezi şi Peter Dale Scott, American War Machine: Deep Politics, the CIA Global Drug Connection, and the Road to Afghanistan (Lanham, MD, Rowman & Littlefield, 2010), pp. 19-20 etc.
[17] Scott, Deep Politics and the Death of JFK, xi-xii.
[18] Lofgren, „A Shadow Government Controls America”.
[19] Apud Peter Dale Scott, The Road to 9/11: Wealth, Empire, and the Future of America (Berkeley University of California Press, 2007), p. 1.
Un an mai târziu, senatorul republican Gerald Nye a prezidat o serie de audieri influente cu privire la companii producătoare de muniţii şi bănci, după care a comentat că este „absolut corect să afirmăm că aceşti bancheri [se referea la «casa Morgan»] sunt în mijlocul unui sistem care a făcut inevitabilă intervenţia noastră în război” („Nye Denies Inquiry «Cleared» Morgan”, New York Times, 10 februarie 1936, apud Oliver Stone şi Peter Kuznick, The Untold History of the United States [New York, Gallery Books, 2012], p. 76).
[20] Creatorul revistei Forbes, Bertie Charles Forbes, a scris şase ani mai târziu: „Imaginaţi-vă o grupare de bancheri care se strecoară din New York pe o linie ferată privată, la ascunzişul întunericului, mergând discret mii de kilometri înspre sud, îmbarcându-se pe o navă şi fugind pe o insulă [numită pe bună dreptate Insula Jekyll] pustie, pe care nu se află decât câţiva servitori, trăind acolo o săptămână întreagă în astfel de secret, încât niciun nume al vreunuia dintre ei nu a fost menţionat, ca nu cumva să afle servitorii şi să spună lumii despre această expediţie ciudată, cea mai secretă din istoria finanţei americane. Nu scriu literatură, ci relatez întregii lumi, pentru prima dată, adevărata poveste a modului în care s-a scris faimosul raport Aldrich despre moneda noastră, care a stat la baza noului nostru sistem monetar.” (B.C. Forbes, Leslie’s Weekly, 19 octombrie 1916, apud T. Cushing Daniel, Real Money Versus False Money – Bank Credits: The Most Important Factor in Civilization and Least Understood by the People [Washington, DC: The Monetary Educational Bureau, 1924], p. 169; Vezi și B.C. Forbes, Men Who Are Making America [New York, Forbes Publishing Co., 1922], p. 398; vezi și G. Edward Griffin, The Creature from Jekyll Island: A Second Look at the Federal Reserve [Westlake Village, CA, American Media, 1994]).
Paul Warburg a scris mai târziu: „Chiar dacă au trecut de atunci optsprezece ani, nu mă simt liber să descriu această conferinţă absolut importantă, cu privire la care senatorul Aldrich i-a făcut pe toţi participanţii să depună un jurământ al tăcerii.” (Paul Warburg, The Federal Reserve System: Its Origin and Growth [New York, Macmillian, 1930], p. 128).
[21] Congresul a fost convins să ofere sprijin superficial măsurilor de ieşire din criză, sub o presupusă ameninţare misterioasă cu legea marţială. Vezi Peter Dale Scott, „Martial Law, the Financial Bailout and War”, Global Research, 8 ianuarie 2009, şi retipărit în ediția Michel Chossudovsky şi Andrew Gavin Marshall, The Global Economic Crisis: The Great Depression of the XXI Century (Montreal, Global Research Publishers, 2010), pp. 219-240; Llewellyn H. Rockwell, Jr., „Sen. Inhofe: [Henry] Paulsen [Secretar al Trezoreriei şi fost director executiv la Goldman Sachs] Threatens Martial Law to Pass Bailout”, LewRockwell.com, 20 noiembrie 2008.
[22] Richard Helms şi William Hood, A Look Over My Shoulders: A Life in Central Intelligence Agency (New York, Random House, 2003), pp. 82-83; vezi și Scott, American War Machine, pp. 26-28.
[23] Laurence H. Shoup şi William Minter, Imperial Brain Trust: The Council on Foreign Relations and United States Foreign Policy (New York, Monthly Review Press, 1977), pp. 195-199.
[24] Gordon Thomas, Secret Wars: One Hundred Years of British Intelligence Inside MI5 and MI6 (New York, Thomas Dunne Books/St. Martin’s Press, 2009), p. 98. S-ar putea să se fi petrecut în timpul vizitei lui Dulles în Europa, în primăvara anului 1947 (James Srodes, Allen Dulles: Master of Spies [Washington, DC, Henry Regnery, 1999], p. 392).
[25]Richard Aldrich, The Hidden Hand: Britain, America, and Cold War Secret Intelligence (Woodstock, NY, Overlook Press, 2001), p. 343. Dulles a fost şi preşedinte al comitetului executiv al Comitetului Naţional pentru o Europă Liberă (din spatele Cortinei de Fier), ale cărei afaceri legale erau administrate de Sullivan şi Cromwell (Wilson D. Miscamble, George F. Kennan and the Making of American Foreign Policy, 1947-1950 [Princeton, NJ, Princeton University Press, 1992], p. 204).
[26] Amy B. Zegart, Flawed by Design: The Evolution of the CIA, JCS, and NSC (Stanford, CA, Stanford University Press, 1999), p. 189; apud Christopher Andrew, For the President’s Eyes Only (New York, HarperCollins, 1995), p. 172. Vezi şi Comisia senatorială pentru studierea operaţiunilor guvernamentale cu privire la activităţile din domeniul informaţiilor [Comisia Church], Raport final: Cartea a IV-a – Rapoarte ale Personalului cu Detalii Suplimentare referitoare la Activităţi Informative Străine şi Militare (Washington, DC: U.S. Government Printing Office, 1976), pp. 28-29.
[27] David Wise şi Thomas B. Ross, The Espionage Establishment (New York, Random House, 1967), p. 166; Scott, Road to 9/11, p.13.
[28] „În ianuarie 1946, Dulles a expus cu anumite detalii un plan de reconstrucţie care reprezintă una dintre ideile timpurii a ceea ce se va numi, un an mai târziu, Planul Marshall.” (Srodes, Allen Dulles: Master of Spies, p. 374).
[29] Tim Weiner, Legacy of Ashes: The History of the CIA (New York, Doubleday, 2007), p. 28. Vezi și Daniel J. Leab, Orwell Subverted: The CIA and the Filming of Animal Farm (University Park, Pennsylvania State University Press, 2007), p. 18:
Pentru fiecare dolar primit ca ajutor, a explicat ulterior un director important al ECA, „primitorul a trebuit să contribuie cu o sumă egală în moneda naţională, din care 95% pentru programele Planului Marshall, iar 5% (echivalentul dolarilor primiţi) pentru guvernul Statelor Unite”. […] Acel 5% a fost estimat la suma aproximativă de 200 de milioane de dolari pe an, mare parte a acestei sume fiind folosită de Wisner pentru OPC.
[30] Douglas Valentine, „The French Connexion Revisited: the CIA, Irwing Brown, and Drug Smuggling as Political Warfare”, Covert Action Quarterly.
[31] Norbert Schlei, „Japan’s «M-Fund» Memorandum, January 7, 1991”, JPRI [Japan Policy Research Institute] Working Paper No. 11: July 1995 „Pe lângă revizuirea Tratatului de Securitate [din 1960], vicepreşedintele Nixon a fost de acord să predea controlul exclusiv asupra Fondului M din Japonia. S-a afirmat că această acţiune a lui Nixon făcea parte dintr-un aranjament politic corupt, prin care s-a căzut de acord că, dacă Japonia îl ajută să devină preşedinte al Statelor Unite, Nixon va fi de acord să cedeze Japoniei controlul asupra Fondului M, şi, dacă va deveni preşedinte, va reda Okinawa Japoniei”.
[32] „C.I.A. Spent Millions to Support Japanese Right in 50’s and 60’s”, New York Times, 9 octombrie 1994. Vezi și Scott, American War Machine, pp. 93-94, 298-299, apud Chalmers Johnson, „The 1955 System and the American Connection: A Bibliographic Introduction”, JPRI [Japan Policy Research Institute] Working Paper No. 11: iulie 1995.
[33] Chalmers Johnson, „The 1955 System and the American Connection: A Bibliographic Introduction”, JPRI [Japan Policy Research Institute] Working Paper No. 11: iulie 1995.
[34] Scott, American War Machine, p. 94 etc.
[35] Scott, American War Machine, pp. 65-67, 87-96.
[36] Norman Mailer, „A Harlot High and Low: Reconnoitering Through the Secret Government”, New York, 16 august 1976 (Hughes); Michael Schaller, Altered States: The United States and Japan Since the Occupation (New York, Oxford University Press, 1997), p. 294 (Lockheed).

Citiți și:
Iluminații – aşa-ziși stăpâni din umbră care sunt satanici
Regizorul american denunță cu mult curaj mașinațiunile «statului profund»
Bashar al-Assad: Trump este marioneta «statului profund» din SUA

yogaesoteric
17 iunie 2017