Ştiinţa magică a aromoterapiei de-a lungul veacurilor (2)

de Agnes Itara

Aromoterapia este arta în care priceperea şi cunoaşterea se împletesc cu magia, intuiţia şi misterul, spre împlinirea fizică, psihică, mentală şi spirituală a tuturor celor care, fiind fascinaţi ea, o pun în practică sistematic. Practica aromoterapiei este o tradiţie care datează de mai bine de cinci mii de ani. Descoperirile arheologice şi izvoarele scrise atestă utilizarea ei de către toate marile civilizaţii ale omenirii, cu rezultate remarcabile.

Citiţi aici prima parte a acestui articol.

Erboriştii şi farmaciştii Evului Mediu

Evul Mediu este strâns legat de activitatea farmaciştilor, erboriştilor şi a alchimiştilor. Un număr mare de manuscrise englezeşti, din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, conţin informaţii despre uleiurile aromate şi instrucţiuni despre modul lor de extragere. Predomină metoda de extragere prin infuzare, planta aromatică fiind încălzită în ulei.
Primul tratat de erboristică este o carte ce a ajuns să fie cunoscută ca Ierbarul lui Banckes (Banckes’s Herbal). Se crede ca adevăratul autor este Anthony Askham. A fost tipărit de Richard Banckes în 1527. Conţine mai multe reţete pentru extragerea uleiului esenţial de trandafir.
Thomas Norton, un alchimist din Bristol, este autorul unei lucrări remarcabile, denumită Ordonator alchimic, care a fost publicată în 1447. El a dovedit, printre altele, o mare sensibilitate a simţului mirosului.

William Turner, părintele botanicii la englezi, a trăit în secolul al XVI-lea. El este cel care a stabilit clasificarea plantelor aromatice în categoriile fierbinte şi rece, fiecare categorie având patru grade de intensitate. Aceste proprietăţi sunt similare conceptelor chinezeşti YIN (rece) – YANG (fierbinte), gradele de intensitate fiind asociate cu elementele: Pământ, Apă, Foc şi Aer. Corelaţiile folosite de William în descrierile gradelor de intensitate, sunt legate de cele patru temperamente: melancolic (Pământ), flegmatic (Apă), coleric (Foc) şi sangvin (Aer). Metoda de prescriere a remediilor este asemănătoare metodelor chinezeşti şi ayurvedice.
Nicholas Culpeper este considerat ultimul mare medic-astrolog al Evului Mediu. Pe lângă opera sa despre ierburi, Culpeper a publicat în 1660 o carte care conţine reţete pentru cosmetică pe bază de plante, răşini, uleiuri sau ape aromatice.

Proprietăţile profilactice miraculoase ale uleiurilor esenţiale

În perioada „marii ciume”, aromaticele erau cele mai bune antiseptice la îndemână şi singurele remedii eficiente. Cele mai utilizate uleiuri au fost cele din: tămâie, hamei, pin, piper, cimbru, lavandă. Se făceau fumigaţii cu plante aromatice care răspândeau „un miros usturător”. S-a observat că parfumierii erau imuni, datorită faptului că se aflau mai mereu în contact cu plantele aromatice! Această perioadă a introdus moda casoletelor din capătul bastoanelor medicilor practicanţi, umplute cu esenţe aromate. Acestea erau mirosite de către medici, în timpul vizitelor la bolnavii contagioşi, constituind antiseptice unice, la purtător.

Tratatele Herbal, al lui Joseph Miler, scris în 1722, şi Materia Medica, a lui William Whitla, publicat în 1882, conţin informaţii din ce în ce mai elaborate ştiinţific despre o multitudine de uleiuri obţinute din plante aromatice. În 1887, Chamberland a publicat rezultatele cercetării sale preţioase despre puterea antiseptică a multor uleiuri esenţiale.
În secolul XIX parfumurile erau făcute integral din esenţe naturale. Preocupările acestui secol au fost găsirea şi cultivarea de noi plante producătoare de uleiuri volatile. Regiunea Grasse din sudul Franţei devine centrul mondial pentru cultivarea şi extragerea esenţelor volatile din plantele aromatice. Dezvoltarea industriei a determinat unele companii din Franţa să găsească aplicaţii noi pentru esenţele obţinute. Printre aceste companii era şi casa Gattefosse.

Aromoterapia, o denumire introdusa în secolul XX

Denumirea de aromoterapie a fost introdusă de francezul René Maurice Gattefosse. Acesta era de profesie chimist. Experienţa care i-a adus titlul de fondator, a avut loc în 1920, în propriul său laborator. O mică explozie i-a produs arsuri grave la o mână. A folosit primul vas, care, din fericire, era plin cu ulei esenţial de lavandă. Imediat după ce a introdus mâna în acest vas, durerea a dispărut complet. A continuat să folosească pansamente cu ulei de lavandă. Vindecarea a survenit rapid, fără să îi lase cicatrice! Analizând ulterior acest tip de ulei, a constatat faptul că era bogat în elemente biologic active. Mai apoi a extins cercetarea şi analiza asupra altor uleiuri aromate, ajungând la concluzia că acestea deţin principii active unice. Prima sa carte, Aromoterapia, publicată în 1928, a fost urmată de o serie de articole ştiinţifice şi multe alte cărţi, în care se referă pe larg la terapia cu uleiuri esenţiale.

Prietenul şi colegul său, M. Godissart a fondat o clinică de aromoterapie în Los Angeles, în anul 1938. Acesta a înregistrat vindecări remarcabile utilizând uleiurile esenţiale. A demonstrat proprietăţile antitoxice ale uleiului de lavandă despre care a scris că a făcut inofensiv veninul de păianjen, fiind util şi în cazul muşcăturilor altor insecte. Cercetările sale s-au concentrat şi asupra altor uleiuri esenţiale.

Jean Valnet, doctor militar în armata franceză, este continuatorul lui Gattefosse. Acesta a folosit uleiuri esenţiale în calitate de antiseptic, atât pentru a preveni infecţiile cât şi pentru grăbirea vindecării rănilor, în cel de al doilea război mondial. A scris numeroase articole. În cartea sa Aromoterapia, publicată în 1964, afirmă: „aromoterapia este capabilă de rezultate pe care nicio altă terapeutică modernă nu le-ar putea obţine”. A susţinut faptul că această terapie de sine stătătoare are un potenţial enorm. El a extins folosirea uleiurilor esenţiale obţinute din plante aromatice în lupta contra numeroase afecţiuni.

Cercetări şi descoperiri privind aplicaţiile uleiurilor esenţiale

Cercetările privind proprietăţile antiseptice ale uleiurilor esenţiale, au fost începute la sfârşitul secolului al XIX-lea de către francezii Meunier şi Cadeac. Ulterior conducerea a fost preluată de chimişti, farmacişti şi doctori. Gatti şi Cajola sunt medicii italieni care au continuat aceste cercetări în secolul al XX-lea. Paolo Rovestri, director al Institutului de derivaţi vegetali din Milano, a adus contribuţii valoroase aromoterapiei prin cercetările efectuate asupra uleiurilor de citrice: bergamotă, lămâie, portocală şi derivatele lor. El a demonstrat clinic beneficiul considerabil al unor esenţe în stările de anxietate şi depresie.

Biochimista Marguerite Maury a aprofundat ştiinţific lucrările lui Gattefosse, extinzând cercetările în domeniul cosmetic. Ea a căutat o metodă de aplicaţie externă care să poată servi atât scopurilor terapeutice cât şi celor cosmetice. Terapia sa foloseşte masajul. A făcut şi un studiu asupra modului în care plantele aromatice acţionează asupra fizicului şi psihicului. A publicat în 1961 cartea Le Capital Jeunesse. În 1962 i s-a acordat premiul internaţional de estetică şi cosmetologie pentru contribuţia sa în domeniul îngrijirii naturale a pielii.
Robert Tisserand a publicat în 1977 cartea Arta Aromoterapei. El consideră că aromoterapia este recunoscută ca o terapie de sine stătătoare datorită cercetărilor şi practicii doctorului Jean Valnet.

Arta tămăduirii sufletului

Etimologic vorbind, termenul aromoterapie înseamnă „tratamentul bolilor (terapie) cu ajutorul aromelor (esenţe sau uleiuri esenţiale provenite de la plantele aromatice)”. Această terapie se adresează întreţinerii stării de sănătate a oamenilor, beneficiile fiind mai mult decât fizice şi cosmetice. Efectele psiho-mentale, sufleteşti şi spirituale sunt resimţite în cel mai direct şi rapid mod cu putinţă faţă de oricare altă formă de utilizare a plantelor aromate.

În principal obiceiul folosirii aromelor şi mai ales al arderii esenţelor aromatice era în trecut o practică legată de viaţa spirituală, ca o parte a sacrului. Fumul răspândit prin arderea plantelor aromatice pe altare, era parte a jertfelor închinate zeilor pentru a le atrage bunăvoinţa. Acest obicei este folosit şi azi în Orient prin arderea beţişoarelor din santal. La baza Sfinxului din Ghizeh există o tăbliţă de granit, arătându-l pe regele Thutmos (1425-1408 î.Hr.) oferind fum de tămâie şi libaţii de ulei unui zeu cu trup de leu. La Heliopolis, oraşul Soarelui (Ra), se realizau fumigaţii în cinstea zeilor de trei ori pe zi: tămâia era arsă la răsăritul soarelui, smirna la prânz (atunci când soarele atingea cel mai înalt punct pe cer), iar la apus un amestec de şaisprezece ingrediente, numite kyphi. Principalii constituenţi ai acestui amestec erau: obligeana, scorţişoara, menta, melisa, fisticul, ienupărul, salcâmul, hena, chiparosul, tămâia, smirna, casia şi seminţele de struguri. Plutarch a spus despre kyphi: „adormea pe cine-l mirosea, îndepărta anxietatea şi lumina visele”. Kyphi a fost preluat şi folosit mai târziu de către greci şi romani.

Biserica creştină foloseşte din vechime arderea tămâiei şi a smirnei. Robert Tisserand comentează în Arta Aromaterapiei, un citat din Biblie (Ieşirea 30, 34-35), în care Dumnezeu îl învaţă pe Moise reţeta tămâiei: „cuvântul parfum este folosit aici în sensul său original din latinescul per fumum (prin fum) pentru a exprima tămâierea”.

Cei care au folosit prima dată aromele au fost Marii Preoţi. Ei au fost primii care au folosit esenţele în scop spiritual, primii aromo-terapeuţi. Au urmat familiile regale, oamenii înstăriţi, magii, vracii, doctorii şi farmaciştii. Treptat utilizarea uleiurilor esenţiale a devenit accesibilă oamenilor obişnuiţi. Aceştia le utilizau în cosmetică, în uleiurile de masaj şi în scop terapeutic.
Egiptenii credeau că eficacitatea amestecurilor aromatice se datorează faptului că au fost folosite şi inspirate de către zei. Papirusurile din 2800 î.Hr., arată faptul că magia era considerată la fel de eficientă precum medicina: pentru ca amestecul din ierburi aromatice să aibă efectul dorit, medicul rostea de patru ori o formulă magică. Acest mod de vindecare cu ajutorul formulelor magice, a fost preluat de multe alte civilizaţii. În prezent este folosit de negustorii de plante şi de către vracii din anumite zone ale Africii.

Parfumuri şi unguente cu efect terapeutic

Întrucât cunoşteau posibilitatea aromelor de a influenţa dispoziţia fizică, sufletească şi mentală, egiptenii au obţinut reputaţia de rafinaţi cunoscători ai parfumurilor. Un mod preferat de parfumare al bărbaţilor egipteni, consta în punerea pe cap a unui unguent solid, sub formă de con, plin de uleiuri aromate. Topindu-se încet, acesta acoperea capul şi trupul cu parfum. Metoda a fost preluată şi folosită ulterior de arabi.
Grecii atribuiau o origine divină tuturor plantelor aromatice. În mitologia greacă cunoaşterea esenţelor aromate este atribuită zeilor. Aeone, o nimfă a lui Venus, este cea care inspira parfumierii în alegerea ingredientelor. În acele timpuri străvechi parfumurile erau sub formă de uleiuri înmiresmate din flori, în principal din trandafiri. Homer le denumeşte elaion (ulei), adăugând uneori epitetul „de trandafir” sau „de ambrozie”. Atât grecii cât şi toate celelalte civilizaţii ale antichităţii nu considerau o greşeală ca bărbatul să fie la fel de puternic parfumat precum femeia.

Multe din parfumurile greceşti erau folosite în scop terapeutic. Fiind preparate integral din produse naturale, ele constituiau un echivalent al produselor aromoterapiei moderne. Cel mai faimos parfum grecesc, numit megaleion, după creatorul său Megallus, era folosit pentru reducerea inflamaţiilor pielii şi vindecarea rănilor. Acesta conţinea o cantitate mare de smirnă.
Grecii erau preocupaţi de cunoaşterea aplicării diverselor unguente cu plante aromatice pe zone distincte ale corpului. Diogene îşi aplica mereu unguentele pe picioare. Anacreon recomanda ungerea pieptului. El considera că în felul acesta hrănea atât inima fizică cât şi sufletul. Antiphanes descrie obiceiul grecilor înstăriţi: „el se scaldă într-o cadă mare aurită şi îşi îmbăiază tălpile şi picioarele în unguent egiptean bogat. Obrajii şi pieptul le freacă bine cu ulei concentrat de palmier şi ambele braţe cu extract dulce de mentă; sprâncenele şi părul cu origan, genunchii şi gâtul cu esenţă de cimbru.”

Marele poet al dragostei, Ovidiu, a scris o carte despre cosmetice, Medicamina Faciei, din care s-a mai păstrat doar un fragment. El recomandă tămâia ca un excelent produs cosmetic, spunând că agreată fiind de zei, nu este mai puţin folositoare muritorilor. Ovidiu mai recomandă mierea ca ingredient principal al tuturor măştilor faciale.
În trecut purificarea femeilor evreice după naştere dura douăsprezece luni. În primele şase luni foloseau ungerea cu ulei de mirt. Următoarele şase luni foloseau mai multe uleiuri aromatice. Ele purtau într-un mic săculeţ de in, de obicei între sâni, agăţat de gât cu un şnur, un amestec de smirnă şi plante aromatice cu efect odorizant.
Lemnul de santal a fost folosit de indieni pentru tămâiere, în amestecuri cosmetice şi în prepararea unui unguent sfinţit. Cu acesta se ungea capul regilor şi al Marilor Preoţi. În Iudeea, nardul era folosit pentru acelaşi scop.

Arta masajului cu uleiuri aromate este folosită la indieni încă din vechime. La acest popor, masajul este o tradiţie de familie, fiind realizat cu regularitate în scop terapeutic. Indienii afirmă că masajul întreţine sănătatea fizică, destinzând sufletul şi permiţând minţii să îşi regăsească liniştea într-un mod natural şi firesc. Uleiurile pentru masaj conţin ingrediente naturale în întregime, conform principiului: „ceea ce nu mănânci, nu aplici pe piele”.

Aplicaţii curente ale aromoterapiei

Articolul lui Gattefosse din 1920, în care apare prima menţiune a termenului aromoterapie, conţine un punct de vedere neobişnuit pentru un chimist: luate separat, componentele uleiului nu au un efect la fel de mare ca esenţa sa în totalitate: „Întregul este mai mare decât suma părţilor sale”. Gattefosse subliniază astfel unul dintre principiile de bază ale terapeuticii naturiste: „substanţele naturale trebuie să fie folosite în forma lor întreagă, nedescompusă”.

În prezent aromoterapia este integrată ca ramură a fitoterapiei. Ultimele decenii au cunoscut o înflorire din punct de vedere al aplicabilităţii sale. Cele mai răspândite modalităţi sunt: odorizarea încăperilor, băile cu sare sau amestecuri de ulei, masajul corporal şi produsele cosmetice (parfumuri şi produse pentru corp).

Vaporizarea, sau odorizarea încăperilor se poate folosi pentru purificarea aerului acestora şi în funcţie de activităţi. Exemple: la birou, unde este necesară o atenţie mărită şi o bună putere de focalizare, se foloseşte vaporizarea cu ulei esenţial de mentă sau de lămâie. Uleiul de mentă este cel mai eficient pentru acest scop. Fumătorii pot fi îndepărtaţi din birou dacă folosiţi câteva picături de ulei de mentă pe un şerveţel de hârtie. Aceştia vor percepe ambianţa ca fiind usturătoare şi vor căuta un alt loc decât biroul în care lucraţi! Pentru a crea o atmosferă destinsă, înainte de o întâlnire cu prietenii, se foloseşte ulei esenţial de portocale sau mandarine. Pentru momentele intime şi romantice, se recomandă uleiurile esenţiale de iasomie, ylang-ylang, trandafir sau geranium. Pentru purificarea aerului se folosesc uleiurile esenţiale de mentă, pin, cedru, busuioc, ti tree şi lavandă. După 20 de minute de la începerea vaporizării aerul din încăpere va fi cu 98-99% mai pur. Uleiurile esenţiale de mentă şi de cimbru sunt cele mai puternice antiseptice din flora spontană a ţării noastre. Doar utilizarea lor face aerul din mediul ambiant mai pur cu 90%!

Băile cu uleiuri esenţiale sunt considerate din vechime terapeutice. Îmbăierea propriu-zisă ar trebui să dureze între 15 şi 20 de minute. Sunt suficiente câteva picături de ulei esenţial în apa de baie, pentru ca efectul să survină imediat, cu o remanenţă de câteva ore. Baia cu sare îmbogăţită cu uleiuri esenţiale are efecte terapeutice şi purificatoare. Se adaugă maxim două linguri rase de sare la o cadă plină pe jumătate cu apă caldă. Atenţionări: baia cu uleiuri esenţiale: nu se pun în apa de baie mai mult de 7-8 picături de ulei esenţial; baia cu sare: nu se realizează mai des de trei zile, nu se foloseşte apă fierbinte; ambele tipuri de băi sunt interzise femeilor însărcinate sau în perioada ciclului menstrual, epilepticilor şi copiilor sub 3 ani.

Masajul corporal implică prezenţa uleiului esenţial în proporţie de 2-3% în masa uleiului de bază. Un exemplu de ulei de masaj cu efect relaxant este următorul: la 100 ml de ulei de bază (ulei de sâmburi de struguri amestecat cu ulei de măsline în proporţii egale) adăugăm 20 de picături de ulei esenţial în combinaţia: 5 picături lavandă, 5 picături melisă, 4 picături lămâie, 4 picături salvie, 2 picături santal sau busuioc. Atunci când masajul este realizat în manieră adecvată, efectele se resimt imediat după aplicarea uleiului, cu o remanenţă de 6-10 ore.

Produsele cosmetice cuprind parfumeria şi produsele destinate întreţinerii sănătăţii şi a igienei corporale.
O aplicabilitate mai puţin obişnuită, însă din ce în ce mai răspândită, este aceea a săpunului cu ulei esenţial. Este suficient ca săpunul să vină în contact cu pielea umedă pentru ca uleiul esenţial să pătrundă prin pori. După săpunire, clătirea se realizează în aceeaşi manieră ca la o utilizare obişnuită. Efectele sunt imediate şi remanente.

Citiţi şi:
Florile vindecătoare
Pulberile din plante

yogaesoteric
februarie 2009