Strategii de (re)educare pentru epoca post-viață!

Se pare că în zilele noastre omul pur și simplu nu mai este la modă! Din făptura creată și definită de Dumnezeu ca fiind făcută după chipul și după asemănarea Sa devine o ființă vie care se autodefinește prin propria voință sau, mai tragic, prin voința altora aflați în poziții de putere. Voința și fantezia acestui nou tip de humans devine criteriul absolut în antropologia și sociologia contemporană. Acești humanoizi își redefinesc permanent identitatea, care este percepută ca o realitate fluidă tocmai pentru că depinde de voința și fantezia fiecăruia.

Nu vor mai fi nici oameni, nici bărbați, nici femei, nu vor avea nevoie de familie, se vor înmulți în laborator – așa cum vedem că înmulțesc animalele folosite în industria alimentară, de pildă – și vor trăi bucuriile vieții conectați la lumea virtuală, așa cum anunța profetic Matrix. Noua ființă se poate percepe ca human (deja termenul de om este anacronic), ca animal sau chiar ca o mașinărie oarecare. De altfel, vedem în țări ca Norvegia sau Marea Britanie cazuri patologice de oameni care se percep pe ei înșiși ca animale sau mașinării – pisici, câini, papagali, roboți –, iar cei din jurul lor consideră aceste comportamente ca absolut normale, ca pe un drept firesc de exercitare a libertății.

Identitatea sexuală devine o realitate fluctuantă, sexualitatea se delimitează de dragoste și de reproducere, aceasta din urmă devenind o misiune a statului, pentru că în această epocă post-viață omul dispare treptat, familia e văzută ca o formă socială retrogradă, iar natura iese din spațiul vital. De altfel, în noua concepție, familia este definită prin excelență după criteriul dragostei, care este tot o noțiune fluidă, fără criterii, așa încât familie poate însemna orice fel de însoțire din dragoste cu orice fel de ființă sau lucru.

Umanitatea se află într-o fază nu atât de redefinire a antropologiei – care a abandonat demult nu doar viziunea creștină, dar și pe cea umanistă atee –, ci de desființare a antropologiei. Discipline aflate la granița dintre filosofie, SF, neurotehnologie, biotehnologie, tehnologie reproductivă asistată și robotică se străduiesc să anuleze ceea ce propagandiștii noilor ideologii numesc „dogmele umane” (pe cele divine le-au anulat demult!) bazate pe o elementară descriere biologică pe care o recunoaște până și ultimul darwinist: anume că există anumite date psihosomatice ale omului, anumite diferențe genitale între bărbat și femeie, că există un anumit mod de reproducere, că omul este o ființă muritoare, că are niște limitări biologice, un anumit mod de funcționare a organismului etc. Astfel, încep să pătrundă pe scena istoriei, virtual sau real, diferite alte specii post-umane sau trans-umane care se autodefinesc permanent în funcție de propria preferință, fantezie sau, mai pe șleau, după bunul plac. De altfel, s-au înregistrat deja oficial 89 de genuri (!) umane și, cu siguranță, numărul lor va crește, pentru că imaginația nu are limite. Curentele post-umaniste, trans-umaniste și post-gender propun o nouă fază de evoluție a omului, care să transcendă datele biologice și genetice – pe care le consideră o „limitare arbitrară” și „involuntară” – către forme de existență biotehnologice și virtuale, într-o încercare utopică de a birui moartea și datele naturii umane (suferințe, boli, purtare în pântece și naștere) pur și simplu prin refuzul acestor realități. Câtă vreme în creștinism asumarea suferinței pe care o presupune condiția umană este tocmai calea de depășire și transfigurare a ei, în logica noilor ideologii, soluția este negarea datelor biologice și a limitării creatului. Cât de simplu!

Și ar fi fost minunat dacă toate aceste utopii și himere faustice ar fi rămas în sfera teoriilor filosofice și artistice și a discuțiilor de idei. Problema noastră e că se vor implementate în viața socială concretă. Și cum s-ar putea realiza oare decât printr-o reeducare bine orchestrată care să dezrădăcineze din om însăși propria sa percepție despre sine, despre viață și transmiterea vieții? Dacă în secolul trecut regimurile totalitare sau capitaliste urmăreau să șteargă memoria Dumnezeului creștin din om și să-l determine să se perceapă ca simplă ființă vie, efemeră și determinată de biologic și materie, pierdută în infinitatea universului, acum ținta este tocmai acest om biologic și efemer – care nu numai că nu mai este definit de Dumnezeu, Care a pus în el rațiuni și scopuri dumnezeiești, dar nici măcar de atât de evidentele date biologice.

Întrucât România este încă o țară cu „mentalități conservatoare”, care în majoritate crede că omul e om, că bărbatul e bărbat și femeia, femeie, iar oamenii transmit viața în cadrul familiei alcătuite din bărbat și femeie, este nevoie de o strategie și de un „sprijin exterior”, ca să ne convingă că lucrurile nu mai stau așa. În plus, românii au mai adunat și 3.000.000 de semnături pentru a fi consfințite prin Constituție toate aceste „universalii antropologice”. Prin urmare, la noi e nevoie de o muncă serioasă de (re)educare în ce privește familia.

Astfel, Ministerul Educației Naționale a lansat în luna iunie spre dezbatere publică proiectul „Strategia națională de educație parentală 2018-2025” (SNEP), proiect supus discuției până pe 10 iulie 2018! Propunerea prevede înființarea unei rețele de educatori parentali care, timp de două ore pe săptămână, să-i învețe pe elevi să nu mai creadă că omul e doar bărbat și femeie și că familia e doar cea întemeiată prin căsătoria dintre un bărbat și o femeie, adică să nu mai aibă „mentalități conservatoare” și atitudine care „idealizează familia tradițională”. Se dorește astfel impunerea de sus în jos a unei „noi culturi familiale”. De asemenea, SNEP include și o propunere pentru cursuri de parenting, pentru părinții al căror copil parcurge un nou ciclu de învățământ, prin care să fie instruiți în noua logică a familiei și să ajute statul în formarea noii specii post-umane. Pentru această etapă de formare a părinților, MEN informează că este necesară o alocare bugetară de 295.041.105 lei (!) în primul an, pentru 2.553.861 de părinți. Fiind o țară atât de prosperă, România își poate permite această risipă!

SNEP are 13 capitole și 35 de pagini și, încă din introducere, intrăm în spiritul progresist. „Prescripțiile instituționale, generate de promovarea actualelor valori” ale postmodernității (pe care le-am văzut mai sus: desființarea antropologiei și introducerea unei post-antropologii nedefinite) „devin norme care obligă familiile să se adapteze noilor ideologii și să experimenteze noi practici în relație cu copiii”. Deci, aceste „prescripții instituționale” – pe care acest text cu caracter juridic nu le definește – „obligă familiile să se adapteze noilor ideologii”, care nici acestea nu sunt definite, ci doar se face aluzie la ele prin termeni precum: „noua cultură a familiei”, „ideea de incluziune socială”, „încurajarea activă a egalității de gen” (par. 46.3, p. 19) – dar (atenție!) egalitatea de gen nu mai înseamnă egalitatea dintre bărbat și femeie, ci egalitatea între toate cele peste 80 de hibrizi de gen humanoid menționați mai sus –, „promovarea diversității” (par. 59.1, p. 23), „racordarea la standardele internaționale privind respectarea și promovarea drepturilor copilului” (par. 57.2, p. 23) și privind „abilitățile și competențele parentale” (par. 65, p. 27), eliminarea „modelelor unice considerate ideale” și a „stereotipiilor de gen”, care în filosofia post-gender sunt asimilate cu „universaliile antropologice”.

SNEP oferă și o nouă definiție a familiei, împrumutată de la niște sociologi americani, Gubrium și Holstein, după care familia nu este înțeleasă ca „realitate obiectivă, ci este mai degrabă ca un produs socio-cultural, «o constelație de idei, imagini și terminologii» creată și recreată permanent de practicile socio-culturale”. (p. 3)

Însă nu doar familia trebuie constant redefinită, „creată și recreată permanent de practicile socio-culturale”, dar și noțiunea de „parentalitate” necesită modificări constante de-a lungul generațiilor. SNEP afirmă că parentalitatea „se transformă și ea, odată cu societatea, care îi determină atât conținutul, cât și sfera de aplicabilitate”. De aici rezultă că nu părinții impun schimbările sociale, ci ei trebuie să-și adapteze permanent parentalitatea în funcție de schimbările sociale. În acest sens, SNEP susține că există o varietate de familii și o diversificare a modelelor familiilor. Termenul folosit e acela de „diversificare a modelelor familiale și educaționale”. (p. 4)

Rolul esențial în definirea și redefinirea parentalității și-l asumă statul prin experții și profesioniștii noilor ideologii: „Susținerea formării și dezvoltării competențelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să și le asume” în numele „interesului superior al copilului”. (p. 4). Viziunea aceasta amintește de decizia emisă anul trecut de CEDO în cazul lui Charlie Gard, bebelușul britanic căruia i s-a interzis îngrijirea medicală, deoarece, potrivit CEDO, deciziile privind copiii suferinzi – dacă trebuie să trăiască sau să moară – sunt luate nu de părinți, ci de experți în colaborare cu statul. Părinților nu li se recunoaște practic niciun rol decizional asupra vieții și formării copiilor lor, deși acesta este un drept garantat prin Constituție.

Este adevărat că SNEP sesizează unele dintre problemele majore cu care se confruntă copiii din România și care trebuie să ne preocupe pe fiecare dintre noi. Mortalitatea infantilă în România este peste media din UE. Malnutriția afectează mulți copii. Copiii din familii numeroase și cei care trăiesc în familii monoparentale trăiesc într-o mai mare sărăcie decât copiii din familiile mai mici sau intacte. De asemenea, rata sărăciei pentru copiii din mediul rural e de aproape patru ori mai mare comparativ cu mediul urban. Însă ceea ce nu au aflat încă experții și educatorii parentali este că foarte multe, poate cele mai multe dintre marile personalități marcante ale istoriei umanității provin din familii modeste, sunt copii care au trecut prin încercări și lipsuri și tocmai acestea i-au călit și i-au motivat în viață. Sărăcia și austeritatea nu sunt un rău în sine, ci pot constitui un puternic factor motivațional și pot consolida solidaritatea și dragostea dintre oameni. Abandonul familial e și el o problemă. O alta sunt copiii separați de părinții lor plecați la muncă în străinătate, al căror număr a ajuns, în 2015, la 81.581. Abandonul școlar – o altă problemă, ca și numărul ridicat de sarcini la adolescente. Printre altele, SNEP amintește că există un număr semnificativ de copii abuzați, neglijați ori exploatați în România.

Îndoctrinarea propusă de SNEP nu este însă o soluție pentru aceste plăgi sociale, ci consolidarea socială, economică și duhovnicească a familiei. De altfel, un studiu intitulat Family Structure, realizat în 2015, a constatat că cel mai bine și mai armonios se dezvoltă copiii crescuți în familii intacte. Deci, nu intervenția statului ori educația parentală sunt cheia succesului copilului, ci prezența părinților și integritatea și stabilitatea familiei. De asemenea, studiul lui Daniel Patrick Moynihan, realizat în 1965 și aplicat populațiilor de culoare din America, a demonstrat că una dintre principalele cauze ale sărăciei este tocmai destrămarea familiilor.

Acest demers ce a fost propus de MEN în prag de vacanță are ca bază juridică Convenția de la Istanbul pe care România a ratificat-o în 2016 și care afirmă că genul nu este un dat biologic, ci un „construct social”, un rol asumat voluntar pe care ți-l poți defini singur. Să menționăm că această convenție nu a fost ratificată de Bulgaria, Cehia, Croaţia, Grecia, Irlanda, Marea Britanie, Slovenia şi Ungaria, și nici de Azerbaidjan şi Rusia.

Din exemplele țărilor mai sus-menționate, vedem că acest curent post-viață poate fi stopat printr-o atitudine fermă și energică în numele normalității și al unui minim bun-simț comun, dincolo de alte aspecte mai înalte de antropologie și teologie, printr-o acțiune concertată a celor ce cred în om așa cum a fost el lăsat de Dumnezeu – a părinților, a factorilor de răspundere din învățământ și, nu în ultimul rând, a Bisericii. Lipsa de reacție va echivala cu o acceptare tacită a acestei strategii și, mai ales, cu o crimă împotriva copiilor noștri, cu urmări ireversibile asupra sănătății lor psiho-somatice.

***

Strategia a fost, între timp, retrasă de pe site-ul MEN, fără nicio explicație. Așa cum nimeni nu ne-a spus de unde a pornit sau cine a scris această strategie care conține, se pare, pasaje întregi cu copy-paste fără ghilimele, nimeni nu ne explică de ce a fost retrasă, sau dacă dezbaterea publică e încă în desfășurare.

Citiți și:

Pericolele gândirii instituționale: lecții din «1984», «Matrix» și «Mitul peșterii» 
Revoluţia Queer şi agenda gay în România. Minciunile activiştilor anti-referendum pentru căsătorie 
Tehnocraţii sexului fără iubire dau năvală în România

yogaesoteric
21 septembrie 2018