Sunt Alina Bica. Partea mea de adevăr – Fosta şefă DIICOT Alina Bica îşi spune povestea (I)

„În sediul DNA, conducătorul acelei instituţii mă aştepta în capul scărilor, zâmbindu-mi cu superioritate şi cu satisfacţie……. Un fost prim-adjunct al SRI mi-a spus că va veni momentul în care nu va conta ce am făcut, ci ce vor spune ei că am făcut……. I-am iertat demult. Am lăsat ca Dumnezeu să hotărască în legătură cu domniile lor, fiecare ce merită.”

„Partea mea de adevăr”. Aşa se poate intitula prima ieşire publică a fostei şefe DIICOT Alina Bica, după ani de tăcere în care aceasta nu a dorit să facă niciun fel de comentariu în legătură cu dosarele în care a fost executată de DNA-ul condus de Laura Kovesi, cu acuzaţii de corupţie pentru care a fost achitată pe linie. Căci Alina Bica a fost arestată preventiv mai mult de un an, trimisă în judecată în trei dosare, iar în final achitată pentru toate acuzaţiile de corupţie, fiind condamnată, printr-o decizie extrem de forţată, în care legea a fost aplicată extensiv, contrar CEDO, la 4 ani de închisoare cu executare pentru favorizarea făptuitorului – o infracţiune care se poate pedepsi inclusiv cu amendă.

Într-adevăr, pentru cei care nu cunosc istoria Alinei Bica, este necesar să fie spus că povestea sa este una cu adevărat terifiantă. Este o poveste despre decădere, calvar şi apoi începerea unei noi vieţi. Asta pentru că Alina Bica a ajuns dintr-unul dintre cei mai profesionişti procurori ai României, inculpat în dosare care în final s-au dovedit a fi nişte crunte înscenări, puse în practică de capii Sistemului de teroare cu care Alina Bica intrase în conflict, ba chiar dintr-o vendetă personală. De altfel, în înregistrarea publicată pe canalul său de YouTube, pe 10 noiembrie 2025, Alina Bica relatează cum, după săltarea sa din trafic şi aducerea ei la DNA, unde ordonanţa de reţinere era deja scrisă, şefa parchetului anticorupţie de la acea dată, Laura Kovesi, o aştepta în capul scărilor, zâmbind cu satisfacţie.

Şi tot Alina Bica povesteşte cum fostul prim-adjunct al SRI Florian Coldea i-a transmis că va veni momentul în care va da socoteală nu pentru ce a făcut, ci pentru ce Sistemul va spune că a făcut. Ceea ce s-a şi petrecut – dovada fiind că Bica a rămas în arest preventiv peste un an de zile pentru nişte acuzaţii care s-au destrămat în instanţă.

În înregistrarea care poate fi văzută mai jos, Alina Bica vorbeşte despre începuturile şi apogeul carierei sale, despre momentul în care a început perioada neagră a vieţii sale, despre cum a fost arestată de o judecătoare care ulterior, la scurt timp, a primit o funcţie de conducere la ÎCCJ, şi de un judecător apropiat şefei DNA Laura Kovesi, şi nu în ultimul rând despre cum în anii în care a fost supusă execuţiilor judiciare şi-a pierdut mama, prietenii şi a ajuns să fie ostracizată public, fără să se poată apăra în fata uriaşului aparat de denigrare şi de propagandă care acţiona în numele Binomului DNA-SRI.

În prezent, Alina Bica este un om liber, după ce Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că aceasta şi-a executat pedeapsa în Italia şi a retras mandatul european de arestare. Aflată în Italia, de unde nu intenţionează să plece, Alina Bica profesează ca avocat, punând bazele unei comunităţi online unde cei interesaţi pot obţine opinii şi sfaturi juridice, chiar şi pentru a nu trece prin ce a trecut ea – mai ales că fosta şefă DIICOT are un mare atu: acela că s-a aflat ani de zile în tabăra cealaltă, a parchetelor.

Cât despre autorii execuţiei judiciare, Alina Bica afirma că i-a iertat demult.

Iată înregistrarea în care Alina Bica îşi spune „partea mea de adevăr” (intertitlurile aparţin redacţiei):

Sunt Alina Bica. 20 de ani am fost procuror în România. În prezent, sunt avocat în Italia şi aceasta este povestea mea.

Intrarea în magistratură

Prima chemare a fost să devin procuror, nu avocat. Din momentul în care am ajuns în clasa a IX-a la liceu, deja ştiam că îmi doresc să dau la Facultatea de Drept, în 1992, şi la finalul acesteia să devin procuror.

Provenind dintr-o familie din Ardeal, părinţii au decis că este oportun să dau examen de admitere la Facultatea din Sibiu, deoarece era cea mai aproape de casă. Şi astfel că în 1992 am dat examen de admitere la facultate. Erau 40 de locuri la vremea respectivă şi cred că am fost în jur de 20-25 de persoane pe un loc.

În anul II, nota generală de absolvire a fost de 9,70, iar anul III şi anul IV am terminat cu 10 pe linie, iar licenţa mi-am luat-o cu 10 pe linie.

Unul dintre profesorii pe care i-am avut la facultate şi care mi-a predat procedura civilă era notar şi mi-a propus să-i rămân asistent în continuare la facultate şi, de asemenea, să lucrez cu domnia sa în calitate de notar.

L-am refuzat, pentru că dorinţa mea cea mai mare era să devin procuror şi am fost prima generaţie după 1989 care am dat examen de admitere ca procurori. Examenele s-au dat la nivelul curţilor de apel.

La vremea respectivă, femeile în procuratură nu erau foarte bine venite, pe motiv că intră în procuratura, se căsătoresc, fac copii şi ţin posturile ocupate, având această parte maternă şi de îngrijire a familiei. Astfel că la examenul de admitere în procuratură, care s-a ţinut la nivelul Curţii de Apel Braşov, procurorul general de la vremea respectivă, deşi notele de admitere la examen au fost diferite (de exemplu, eu am avut a doua notă de intrare), m-a trimis la Sfântul Gheorghe, împreună cu toate fetele care am luat acel examen. Iar la Judecătoria Braşov au fost ţinuţi băieţi.

Eu am intrat în procuratură în 1996, la 1 decembrie, şi a fost o ambiţie pentru mine să reuşesc ca prin nota pe care o luam să prind repartiţie la Braşov. Ceea ce s-a petrecut. Din cei şase băieţi care doreau să participe la examen, cinci au fost amânaţi, unul singur a fost obligat să se prezinte şi am venit în locul domniei sale la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov.

După care, la o vechime de doi ani şi şase luni, am primit o dispensă de doi ani şi patru luni şi am fost promovată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, unde mi-am desfăşurat activitatea pe secţia de judiciar. Asta însemna că intram în sala de judecată ca procuror şi susţineam cauzele parchetului. Eram un procuror cu o abordare diferită a poziţiei în sala de judecată, în sensul că au fost situaţii în care, urmare a faptului că din probele administrate nu rezulta vinovăţia persoanei, am pus concluzii de achitare în sala de judecată pentru anumiţi inculpaţi. Şi-mi aduc aminte că la un moment dat am intrat în conflict cu anumiţi colegi.

Venirea la Bucureşti

S-a pus problema promovării la Parchetul Curţii de Apel şi m-am izbit de o situaţie similară – mai precis, între mine şi un coleg. Domnul procuror general l-a ales pe domnia sa, colegul, şi într-un moment de impuls m-am dus la fax şi mi-am trimis cerere de transfer de la Parchetul Tribunalului Braşov la Parchetul Tribunalului Bucureşti. Cerere care mi-a fost acceptată într-o oră, pentru că la Bucureşti există o mare lipsă de procurori pe secţia de judiciar – secţie din care eu proveneam.

Astfel că, începând cu 1 noiembrie 2002, am ajuns la Parchetul Tribunalului Bucureşti, repartizată pe secţia de judiciar, unde am rămas aproximativ trei luni de zile, deoarece intram în sala de judecata împreună cu un domn judecător – nu o să-i dau numele, dar un om deosebit şi de excepţie şi un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Soţia domniei sale era procuror la Parchetul General. Dumnezeu s-o ierte, pentru că Luminiţa nu mai este printre noi! Şi pentru că eram specializată venită de la Braşov cu o pregătire preponderentă pe zona infracţiunilor economico-financiare, dumnealui a vorbit soţiei sale despre mine, având o părere foarte bună referitor la modul în care îmi pregăteam şedinţele şi aveam prestaţiile în sala de judecată.

Promovarea la Parchetul General

Şi într-o zi m-a întrebat dacă vreau să mă duc până la Parchetul General şi să am o discuţie cu soţia dumnealui. Menţionez că la vremea respectivă, la sfârşitul lui 2002, începutul lui 2003, aveam o vechime de cinci ani şi şase luni ca procuror şi m-am dus la Parchetul General. A avut loc o discuţie între mine şi doamna procuror şi, de asemenea, conducerea secţiei de urmărire penală şi criminalistică şi, urmare a acelei discuţii, am fost delegată să-mi desfăşor activitatea în biroul condus de doamna procuror.

Îmi aduc aminte că după trei-patru luni de zile, adjunctul Secţiei a doua (aşa era numită Secţia de urmărire penală şi criminalistică) mi-a propus să mă prezint la examen, oferindu-mi o dispensă de aproximativ 15 ani de vechime în muncă, pentru că legea la vremea respectivă spunea că doar procurorii cu 20 de ani de vechime în muncă aveau dreptul să promoveze la Parchetul General. M-am simţit onorată şi în acelaşi timp am simţit-o şi ca o obligaţie profesională, în sensul în care am considerat că este necesar să mă prezint într-un anume fel – şi profesional, şi uman – în legătură cu cauzele pe care urma să le investighez.

M-am prezentat la examen, mi-am întocmit lucrarea de promovare, am luat examenul şi mi-am desfăşurat activitatea în cadrul Secţiei a doua până la începutul anului 2005.

Apariţia DIICOT

La sfârşitul anului 2004, domnul Procuror General (n.r. Ilie Botoș) a avut ideea să înfiinţeze o structură specializată în combaterea infracţiunilor de crimă organizată, pe modelul Parchetului Naţional Anticorupţie. Pentru că în anul 2004 se înfiinţase această structură, se numea Parchetul Naţional Anticorupţie şi domnia sa a considerat că ar fi oportun să fie o structură similară.

S-a ales ca schelet pe care să se evidenţieze noua structură Secţia I, care era o secţie specială, care se ocupa cu combaterea infracţiunilor de crimă organizată pe zona traficului de droguri şi traficului de persoane, şi care era condusă de domnul procuror-șef Muscalu (n.r. Gheorghe Muscalu). De asemenea, la această structură urma să se alipească Serviciul independent de combatere a infracţiunilor economico-financiare din care făceam parte. Acest serviciu fusese înfiinţat de domnul Procuror General tot în cursul anului 2004, şi îmi aduc aminte că eram cinci procurori numiţi în cadrul acestei structuri. Procurori care aveau o competenţă specială de a investiga dosare complexe şi mari, care vizau infracţiuni de acest tip. Am fost selectată împreună cu colega mea, care era şefa serviciului, să facem parte din colectivul care a contribuit la redactarea draftului de ordonanţă de urgenţă. Practic, am scris la acest act normativ care a reprezentat actul de naştere a DIICOT, a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

În cadrul acestei structuri, am primit o funcţie de conducere ca şef de birou pe o infracţiune particulară – şi anume: era biroul care se ocupa cu combaterea infracţiunilor de spălare a banilor şi a evaziunii fiscale. În această calitate, în anul 2005 am fost desemnată să fac parte din delegaţia României care participa la lucrările comitetului Moneyval, care funcţiona pe lângă Consiliul Europei. Comitetul Moneyval este o structură care face parte dintr un organism internaţional – se numeşte FATF. FATF-ul este structura internaţională care emite recomandările şi abordările unitare pe zona de combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului. Am făcut parte din delegaţia României, pe care, la un moment dat, începând cu anul 2009, am şi condus-o. [Am fost membră] din anul 2005 până în 2012.

Da, am investigat dosare importante şi complexe în zona economico-financiară. Am văzut că au existat poziţionări în spaţiul public în legătură cu anumite cazuri pe care le-am investigat, la care nu am dat replică niciodată – respectiv persoanele care au fost trimise în judecată şi care la final au primit condamnare au avut poziţii în spaţiul public în care au contestat justeţea rechizitoriului şi a condamnărilor primite. Nu doresc să intru în această zonă.

Anii de la Ministerul Justiţiei

Înainte să fiu numită în funcţia de procuror şef al DIICOT, am fost pentru trei ani de zile secretar de stat în Ministerul Justiţiei, o experienţă interesantă din care consider că am învăţat multe aspecte, nu numai din punct de vedere profesional, dar şi, acum privind retrospectiv, în a aprecia relaţiile interumane.

Sfatul tatălui şi numirea la şefia DIICOT

În momentul în care mi s-a propus funcţia de procuror-șef al DIICOT, îmi aduc aminte că tata n-a fost de acord şi mi-a sugerat că nu este o idee bună să o accept. N-am fost de acord cu el; mi s-a părut la vremea respectivă că după cât am muncit şi cât m-am dedicat profesiei mele, meritam acel post – motiv pentru care l-am acceptat.

Constat acuma că a avut dreptate. Nu cred că a fost cea mai bună idee că am acceptat postul respectiv. Consider că felul meu de a fi şi aspectele în care cred în viaţă nu erau compatibile nici cu structura şi nici cu sistemul pe care eu nu l-am simţit la vremea respectivă, dar l-am descoperit ulterior.

Nu pot să spun că mi-a plăcut foarte mult ce am văzut şi ce-am trăit mai ales, pentru ca să ajung să mor cu dreptatea în mână e o situaţie nu tocmai plăcută.

Săltarea din trafic

Voi povesti doar ceea ce s-a petrecut în data de 19 noiembrie 2014, aşa cum am simţit eu acel eveniment cu tot ceea ce a urmat după, fără să indic potenţial vinovaţi şi fără să intru în dezvăluiri senzaţionale, pentru că nu cred că îşi au rostul. Au trecut 11 ani de atunci – nu se întoarce nici timpul, nici eu nu mă reîntorc în locul în care am fost. Vreau doar să exprim nişte sentimente şi nişte trăiri pe care le-am avut şi care m-au ajutat să fiu persoana care sunt astăzi.

Pe data de 19 noiembrie 2014, mă deplasam în maşina oficială, împreună cu încă patru colegi, ca să facem ultima revizie la noul sediu în care DIICOT urma să se mute. Sediul pe care eu l-am ales şi la care am lucrat aproximativ patru luni de zile. Urma să se mute la 1 decembrie. Eu eram atentă pe telefon şi la un moment dat am auzit nişte zgomote de sirene. Am crezut că şoferul care conducea maşina a trecut pe roşu şi a urmat un moment care niciodată nu mi l-am putut închipui că s-ar putea petrece în raport cu persoana mea, respectiv maşina mea a fost blocată în trafic şi nişte bărbaţi, nişte domni au sărit din alte maşini şi mi-au rostit numele şi mi-au spus că este necesar să-i însoţesc la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pentru că există o acuzaţie de abuz în serviciu împotriva mea.

Doamna din capul scărilor

Îmi aduc aminte că mi-am luat telefonul cu mine, restul lucrurilor, geanta şi ce mai aveam eu, şi colegii au rămas pe loc. În sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conducătorul acelei instituţii (n.r. Laura Kovesi) mă aştepta în capul scărilor, zâmbindu-mi cu superioritate şi cu satisfacţie. I-am zâmbit înapoi persoanei respective, am trecut fără să zic nimic şi am fost condusă într-un birou unde am aşteptat aproximativ două ore.

În tot acest timp, telefonul a rămas cu mine şi îmi aduc aminte că am scris pe mesaje unui apropiat, ca să-i anunţe pe ai mei acasă – pe mama şi pe tata – de ceea ce s-a petrecut şi de faptul că vor urma nişte evenimente groaznice şi înfiorătoare pentru mine, deoarece ştiam ce urmează să se petreacă. Nu mi-am închipuit că va fi atât de greu şi atât de complex. În capul meu, urmarea pe care eu o preconizam era că îmi voi pierde funcţia, îmi voi pierde cariera, dar nu mi-am închipuit niciodată că cineva ar putea să construiască diabolic dosare în ceea ce mă priveşte.

Avertismentul lui Coldea

Şi îmi vine acum în cap o frază celebră spusă de un fost prim-adjunct al Serviciului Român de Informaţii (n.r. generalul Florian Coldea), care, la o ceartă, ultima ceartă pe care am avut-o cu domnia sa în birou, mi-a spus la un moment dat, când eu i-am replicat arogant că nu are ce să-mi facă, mi-a zis că va veni momentul în care nu va conta ce am făcut, ci ce vor spune ei că am făcut. Am ignorat la vremea respectivă replica. Astăzi, privind retroactiv, a avut dreptate 100%. N-a contat nimic din ce am făcut eu, ca persoană, ca procuror, ca procuror-șef; a contat, până la un punct, doar ceea ce au spus alţii că am făcut.

Ordonanţa de reţinere era deja scrisă

În seara respectivă, chiar am crezut, când am auzit acuzaţia în legătură cu ANRP-ul, că este o mare neînţelegere. Am dat şi o declaraţie în care am explicat poziţia pe care am avut-o în momentul în care am votat în acel dosar de despăgubire. Îmi mai aduc aminte că domnul procuror avea deja scrisă ordonanţa de reţinere, nici nu l-a interesat pe domnia sa ce am eu de declarat, era doar aşa, o formalitate procedurală şi că în momentul în care am ajuns în Arestul Central parcă trăiam viaţa altcuiva. Nu m-a mişcat nimic în seara aia. Nici nu am plâns, nici nu m-am jelit. Era o amorţeală. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acea amorţeală care m-a însoţit zece ani de zile, până în momentul în care s-a pronunţat ultima soluţie de achitare în ceea ce mă priveşte.

Ironia sorţii. Dosarul care mi-a schimbat viaţa într-o noapte a fost dosarul care a închis cu soluţia de achitare tot şirul de evenimente funeste în viaţa mea. A fost ca un cerc care s-a închis într-o formă aproape incredibilă.

Descinderea lui Kovesi la CSM

Vreau să spun nişte aspecte pe care cred că oamenii nu le cunosc. În primul rând, în momentul în care domnul procuror s-a dus la Consiliul Superior al Magistraturii, să solicite avizul pentru arestarea preventivă în ceea ce mă priveşte (pentru că aşa spune legea), Consiliul Superior al Magistraturii a refuzat să acorde acest aviz, pe motiv că nu erau suficiente probe în dosar, şi a încuviinţat arestul la domiciliu. A doua zi, conducătorul instituţiei Direcţia Naţională Anticorupţie s-a deplasat personal la sediul Consiliului Superior al Magistraturii şi i-a convins să-şi reconsidere decizia.

Judecătoarea care a dat mandatul de arestare, numită şefa Secţiei penale a ÎCCJ

Motiv pentru care am fost arestată preventiv de o doamnă judecător care, după ce a emis mandat de arestare preventivă în ceea ce mă priveşte, a fost promovată şefa Secţiei penale de la Înalta Curte (n.r. este vorba despre judecătoarea Mirela-Sorina Popescu). Cam în două săptămâni de la momentul arestării mele s-a petrecut acest eveniment. Personal, nu cred în coincidenţe.

Poate o să vi se pară ciudat că nu pronunţ nume. Având în vedere experienţele pe care le-am trăit, consider că persoanele care au contribuit la producerea acestora nu merită să le mai pronunţ numele. I-am iertat demult. Am lăsat ca Dumnezeu să hotărască în legătură cu domniile lor – fiecare ce merită. Motiv pentru care pe parcursul poveştilor mele voi utiliza termeni impersonali, doar cu trimitere la instituţii, fără să-i pomenesc sau fără să-i menţionez, pentru că eu consider că nu merită.

Dosare şi arestări în cascadă. Mandat emis de colaboratorul lui Kovesi

Vreau să subliniez că eu am avut începute şi instrumentate pe numele meu trei dosare penale. Nu ştiu câte persoane cunosc acest aspect. Eu am fost arestată preventiv şi trimisă în judecată în trei dosare penale. În total, am executat arest preventiv un an şi două luni, zi la zi, în penitenciar, în trei dosare penale.

În dosarul ANRP, am fost arestată preventiv aproape şase luni de zile, de pe 19 noiembrie 2014 până pe 24 aprilie 2015. În paralel cu dosarul ANRP, domnul procuror şi cu şeful instituţiei respective au considerat că este nevoie să mai pornească un al doilea dosar, şi în cel de al doilea dosar am fost arestată preventiv aproximativ trei luni de zile. Judecătorul care a emis mandatul de arestare preventivă în acest dosar, fost procuror la origini şi persoana pe care o cunoşteam foarte bine, era şi un apropiat şi un fost colaborator al şefului instituţiei, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, persoana respectivă, domnul judecător, emiţând mandat de arestare în cauza cu pricina (n.r. este vorba despre judecătorul Horia Valentin Şelaru). După ce am fost eliberată, pe data de 24 aprilie, am venit acasă. M-au lăsat să rămân acasă până pe data de 1 septembrie 2015, când au declanşat în ceea ce mă priveşte dosarul numărul trei, în care am fost arestată preventiv din nou aproximativ două luni de zile.

(va urma)

Citiți și:
Fosta şefă DIICOT Alina Bica, despre infernul din justiţie: «Dacă nu eşti cu ei, te omoară la propriu»
Cum a dat chix eroina noastră, Laura Codruța Kovesi

 

yogaesoteric
10 decembrie 2025