«Sunt fericit să cobor și să mă așez, cu un minut mai devreme, alături de martirii și luptătorii noștri de peste veacuri» (1)

 

Memoriul depus la Tribunalul Poporului de către Mareșalul Ion Antonescu, în data de 15 mai 1946:

„Mareşal Ion Antonescu

Domnule Președinte și onorat Tribunal,

Eu nu am să fac o apărare. Un om care a pornit de la cea mai de jos bază a piramidei sociale, fără nume și fără protecție și a urcat în Stat fără bani și fără partid, pe vârful culminant al edificiului politic, nu mai are dreptul să se apere de faptele sale. El are numai datoria să se justifice, iar poporul și istoria au dreptul să-l judece. Am să urmăresc astăzi să expun din memorie faptele și să le justific înaintea Domniei voastre, ca reprezentanți ai poporului român.

Acțiunea mea politică, economică, socială și militară din cei patru ani de guvernare

Pe baza acestei justificări, care nu poate fi completă, fiindcă nu am avut timp și nici putința să studiez documentele necesare, poporul, prin Domnia Voastră, își va da verdictul, rămânând ca istoria să și-l dea mâine pe al ei. De aceea, onorate Dle Președinte și onorat Tribunal, vă rog să-mi îngăduiți să expun în fața Domniilor Voastre, toate actele și faptele mele, fiindcă numai astfel poporul, prin D-voastră va putea să ajungă la înțelegerea și acțiunea justă a faptelor mele.

Explicația aceasta completă mai este imperios impusă de spiritul de dreptate de care sunteți însuflețiți cât și de datoria sacră pe care orice om politic o are, de a da istoriei putința de a înregistra integral numai adevărul, iar nu ceea ce interesul egoist îl dictează pentru a corespunde sau a face față unei situații de moment. Voi spune, Dle Președinte și onorat Tribunal, numai adevărul, așa cum onoarea de soldat mi-a impus-o toată viața și așa cum acest moment solemn mi-o impune să o fac.

Vor fi, Dle Președinte, și multe aspecte care-mi vor scăpa, acestea vor ieși la iveală cândva, din arhive. Sunt și altele pe care le-am uitat. Vă rog dinainte să considerați că aceste scăpări nu sunt datorită vreunei tentative de a ieși, prin orice mijloc, dintr-o situație grea în care am fost pus. Nu am fost niciodată și nu voi fi, mai ales în acest moment, omul unor astfel de calcule. Dar nu am avut nici timpul să văd toate piesele din dosarul meu, cu atât mai puțin pe acela de a cerceta o arhivă de patru ani, de sute de dosare, în care, la fiecare pas se găsește imprimată gândirea mea reală, sufletul meu adevărat și acțiunea mea de fapt. Voi trece acum, cu îngăduința Domniilor Voastre, la analiza punct cu punct a învinuirilor care mi se aduc prin actul de acuzare, cât și a acelora care mi-au fost aduse de onorații domni acuzatori publici.

Neavând putința, în timpul dezbaterilor, să prezint Tribunalului elementele strict indispensabile pentru aprecierea la justa valoare a învinuirilor care mă privesc și care sunt cuprinse în actul de acuzare și în afirmaţiile făcute de Dnii acuzatori publici, am onoarea a depune acest memoriu. În el se arată punct cu punct, însă foarte pe scurt, elementele esențiale, pe care aveam intențiunea să le dezvolt, în apărarea mea, în ședință publică.

– Sunt acuzat că am pus la cale venirea legionarilor la putere în România.

Codreanu: a murit în 1938. Nu am pus la cale nimic cu niciun alt șef sau element marcant legionar fiindcă nu am cunoscut și nu am văzut pe nimeni din statul major legionar.
Pe Horia Sima l-am văzut o singură dată în iulie 1940 când era ministru. Frontiera de Est a țării era prăbușită. Simțeam că se vor prăbuși în curând și celelalte, dacă în țară nu ar fi ordine. Scrisesem în același sens o scrisoare Regelui Carol și într-o audiență i-am dezvoltat această temere. Tot această temere m-a determinat să accept întrevederea cu Horia Sima. Două zile mai târziu am fost închis la Bistrița, unde nu am mai avut nicio întrevedere politică.

Cu germanii nu am avut niciodată, nici direct, nici indirect, nicio legătură. Fiindcă economic, politic și militar devenisem dependenți total de Germania prin prăbușirea Europei, prin repudierea garanțiilor engleze, prin convențiile economice și de petrol – prin primirea garanțiilor germane și prin chemarea misiunii militare de instrucție, am socotit, pe baza informațiilor ce primisem, că mi se va încredința în curând conducerea, că era în interesul țării să clarific unele principii de bază cu Germania. Prin două note succesive am arătat Legației Germane care sunt principiile economice și politice pe care înțeleg să stau.

În rezumat arătam că:
– în politica internă nu voi admite nicio imixtiune;
– în politica externă înțeleg ca România să aibă toată libertatea;
– în politica economică înțeleg ca România să fie singură stăpână a avuțiilor sale arătând că nu admit penetrația capitalului străin decât până la o limită plafon, care să nu ne îngrădească libertatea noastră de deciziune;
– în politica petrolului arătam dorința mea de a readuce în patrimoniul național fondul acestei bogății și intenția ce aveam de a face totul ca să împiedic epuizarea acestei materii prime indispensabilă dezvoltării statului și apărării lui. Deci nicio premeditare cu Coloana a V-a și susținătorii ei (Coloana a cincea – în spaniolă Quinta columna – este denumirea dată agenturii generalului Franco și care activa în Republica Spaniolă în perioada războiului civil dintre 1936-1939 – n.n.) pentru a lua puterea. Nici nu aveam nevoie. Puterea mi se oferise în 1937 și 1938, de acela care singur avea căderea să o facă: de către Rege.

– Sunt acuzat că am făcut primul guvern cu bază legionară.

Am explicat și la instrucție și în ședința publică că nu era în țară în acea epocă altă bază politică. Era de ales între anarhie, cu consecințele ei, Protectorat și prăbușirea totală a granițelor și încercarea de a liniști, de a canaliza, de a domina sau de a stinge o mișcare al cărui caracter terorist putea prăbuși total neamul românesc. Am ales «încercarea» și în cele cinci luni de guvernare legionară am tratat Ţara ca pe un organism bolnav, lăsând poporului posibilitatea ca prin convingere să extirpe singur virusul care-l contagiase și-i amenința existența.

– Sunt acuzat că am sprijinit România pe Germania, despărțind-o de aliații ei firești.

«Aliații ei firești» de la acea epocă se prăbușiseră. Se prăbușise Franța, se prăbușise Mica Înțelegere, se prăbușise Polonia, țările Baltice și Finlanda, se prăbușise Liga Națiunilor și Securitatea Colectivă. Se prăbușiseră toate granițele noastre. Și procesul nu era terminat. Ungurii pretindeau tot Ardealul, Rusia după cum ne-au declarat-o de mai multe ori Dnii Ribentrop și Hitler, pretindea Moldova până la Carpați, Delta Dunării și baze strategice în Dobrogea, ceea ce însemna și pierderea acestei provincii.

În fața acestei perspective și în lipsă de altceva, Regele Carol pentru a salva țara și pe el însuşi a dat pe plan economic Germaniei tot ce i s-a pretins: a admis cursul mărcii la 60 și chiar 80; a repudiat public garanțiile britanice, a propus Germaniei un pact de alianță perpetuă militară și politică, a cerut trimiterea unei misiuni militare germane atât pentru instruirea cadrelor noastre, cât mai ales ca un simbol al garanțiilor date, a acceptat aderarea la Pactul Tripartit, a dat Germaniei monopolul exportului petrolului în schimbul armamentului necesar armatei, intrând astfel total și fără putință de ieșire în orbita germană.
 
Aceasta este situația economică și politică internațională pe care am găsit-o în septembrie 1940. Orice altă politică nu era posibilă. Orice gest de ieșire făcut ar fi dus la Protectorat, sigur la pierderea Ardealului de Sud și poate la ocuparea Moldovei, a Deltei și a Dobrogei de către Ruși. Propunerile făcute Rusiei, de înțelegere, în noiembrie 1940 au rămas fără răspuns. Raporturile între noi și Ruși au fost între iulie 1940 și iunie 1941 foarte încordate. În arhiva Marelui Stat Major și a Cabinetului Militar se găsește o documentare completă. Stâlpii graniței provizorii stabilite după acceptarea ultimatului erau zilnic deplasați, se schimbau zilnic focuri, de pe urma lor cădeau morți și răniți, avioanele ruseşti făceau zilnic incursiuni până la Carpați. Dl Lavrentiev mi-a cerut condominium pe Dunărea Maritimă și dreptul pentru vasele de război ruse de a pătrunde până la Brăila. Tot d-sa mi-a cerut să dau din vasele și materialul rulant și locomotive corespunzătoare suprafeței teritoriului ocupat, ceea ce nu era prevăzut în condițiile ultimatumului; au fost ocupate cu forța insulele din brațul Chilia (în decembrie 1940) și s-a urmărit să se pătrundă cu forța în canalul Sulina (în 2 ianuarie 1941). Toate aceste acte de agresiune erau cunoscute de miniștrii Marii Britanii și Americii.

În concluzie, am mers cu Germania fiindcă am găsit Țara angajată în această politică și nu putea nimeni atunci, oricine ar fi fost el, să-i dea altă orientare fără riscul de a prăbuși total Țara. Era deci necesar să fie făcută o politică de moment pentru a evita protectoratul cu toate consecințele lui cunoscute.

– Sunt acuzat că am adus misiunea militară germană în România.

Am arătat realitatea. S-a arătat că scopul era de ocupație «a punctelor strategice, economice și militare» și că efectivele ei depășeau necesarul pentru instrucție. Aveam 1.200.000 soldați mobilizabili și misiunea germană avea 19.000. Cu aceste efective nu se puteau ocupa «pozițiile cheie strategice și militare și economice». Documentarea existentă la Marele Stat Major și Cabinetul Militar fac dovada că instructorii germani au fost repartizați numai la centrele de instrucție. Aveau o atitudine foarte corectă și nu au făcut niciun act de imixtiune în problemele economice.

Convenția semnată în ianuarie 1941 între Ministrul Economiei Naționale și Hermann Neubacher (ataşatul german pe probleme economice – n.n.) prevedea să se dea lunar acestei misiuni pentru nevoile de hrană: 14 vagoane mazăre, 7 vagoane linte, 3 vagoane săpun, 100 vagoane orz și ovăz, 50 vagoane paie. Acuzarea a vorbit de 7 corpuri de armată. A făcut confuzie între această misiune și armata germană, care a trecut pe la noi în Balcani în februarie și martie 1941, faţă de care nu am avut nicio obligație de hrănire. Tot ce a luat această armată cât și misiunea a fost prin intendența română și numai în cadrul contingentelor unde era necesar să dăm germanilor pe baza convențiilor economice anuale. Ceva mai mult, am pretins ca prețul alimentelor livrate să fie sporite cu costul transporturilor pe care l-ar fi încasat căile ferate dacă contingentele mergeau în Germania.

Misiunea militară germană trebuia să rămână în țară numai trei-patru luni, după care lăsa material la dispoziția noastră: tancuri, avioane, tunuri antiaeriene etc. Era plătită cu 100.000.000 lei lunar. Însă suma era recuperată fiindcă benzina necesară tancurilor și avioanelor costă mai mult. Instruiam ofițerii și piloții noștri pe socoteala germanilor.

În ce privește trecerea armatei germane prin România în Balcani nu aveam de ales. Când ni s-a pus această problemă în ianuarie 1941, legionarii organizau rebeliunea la noi în Țară și la București se înarmau și ocupau militărește toate autoritățile de la Primărie până la Prefecturi. Stațiile de radio și depozitele «Distribuții» erau în mâna lor, trupele germane se găseau cu capul de coloană pe linia Cluj – Oradea – Arad – Timișoara; Ungaria și Bulgaria acceptaseră. Dacă refuzam ar fi trecut cu forța cum au trecut și forțele ruse Prutul în 1877-78, forțând pe Domnitor, guvernul și armata să se retragă în Oltenia și să lase restul țării la discreția ocupantului. De data aceasta perspectiva era mai gravă fiindcă dacă respingeam propunerea, Horia Sima ar fi învins, cu concurs german, la 21 ianuarie 1941. Consecințele se pot deduce. Regim Horia Sima sau ocupație cu forța a teritoriului nostru ar fi însemnat: omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniștilor, a tuturor cadrelor politice și intelectuale, ar fi însemnat jefuirea până la secure și fără nicio contravaloare a avuțiilor și muncii românești. Am fi avut din 1941 soarta Serbiei.

– S-a spus la acuzare că toată Țara a fost ocupată cu această ocazie.

Nu este exact. Trupele germane s-au concentrat în lungul Dunării între Giurgiu și Bechet (exact cum au făcut trupele ruse în 1877-78) și la sfârșitul lunii martie nu mai era niciun soldat din această armată în România. Cum însă am refuzat să mobilizez, pentru a nu provoca Rusia – cu care mi s-a spus că erau înțeleși – Germanii au trimis prin Galiția 2 divizii în Moldova, nu 7 cât s-a afirmat. Prezența acolo avea numai un caracter simbolic.

– Am fost acuzat că am premeditat războiul contra U.R.S.S.

S-a sprijinit această afirmație cu planurile găsite la Marele Stat Major și cu crâmpeie de discuții extrase din conversațiile pe care Generalul Ioanițiu le avea cu Generalul Hansen, șeful misiunii militare. Am explicat în ședință publică că planurile se încadrau în lucrările cu caracter tehnic al ipotezelor de război defensiv sau ofensiv, pe care orice armată din lume le întocmește anual pentru apărarea granițelor Țării în eventualitatea războiului. Ar fi o crimă de trădare dacă nu s-ar face. Franța a fost zdrobită în 1870 pentru că nu a avut pregătite aceste planuri.

Discuțiile cu Hansen erau o consecință a cadrului politic internațional în care eram situați. Primisem garanțiile germane. Germania trebuia să lupte, conform acestor garanții, alături de noi în caz de violarea granițelor. Aveam astfel de planuri militare și în cadrul micii înțelegeri balcanice și cu Polonia. Pentru ca să ajungi la planuri e necesar să ai discuții. Dar Germanii afirmau întotdeauna că au înțelegere amicală cu Rusia și la graba și dorința ofițerilor noștri de a spăla onoarea armatei și a înlătura nedreptatea din 1940 ei răspundeau că: «Nu vor ataca Rusia și planurile să fie numai de apărare».

Eu însumi după întoarcerea de la Berlin și în alte ocazii, până în aprilie 1941 am declarat textual în Consiliile de Miniștri, când se analiza politica externă: «Problema granițelor de Est este mai complicată, nu o putem soluționa noi. Se va rezolva la Pacea generală pe plan European și în cadrul politicii mondiale.»
Pentru problema Ardealului am repetat în Consiliul de Miniștri ceea ce îi spusesem lui Hitler: «O vom soluționa singuri când va veni momentul potrivit», făcând afirmaţia că «dacă 16 milioane de români nu vor fi în stare să scoată din sclavia ungurească 1.300.000 de români, să piară cei 16 milioane». Iată poziția luată de mine față de soluționarea problemelor pe care le puneau Românii, [în] «arbitrajul» de la Viena și «ultimatumul» rus.
Deci nicio premeditare.

– Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor.

Am arătat mai sus care erau raporturile cu Rusia în 1940 și 1941. Adaug că pe când Rusia a ținut în lungul noii linii circa 35 divizii, eu demobilizasem toată armata și nu lăsasem în Moldova decât 4 divizii de infanterie cu efective sporite, 3 divizii cavalerie și 2 vânători munte nemobilizate (valoare 1 1/2 divizie). Am fost pus la curent de hotărârea luată de a se ataca Rusia numai în mai 1941 și de data atacului – 10 iunie 1941.

Dovadă că nu am avut intenția să particip la operațiuni decât până la limita revendicărilor și drepturilor noastre o face faptul că nu am mobilizat decât o treime din forțe și nu am exercitat comanda decât până la Nistru. Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din iunie 1940 când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra.
 
Din iulie 1940 până în aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. Am arătat aceasta mai sus. Deci în iunie 1941a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și cum orice atac este un act de agresiune, nu pot fi considerat agresor decât numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune.

Am trecut Nistrul la început numai cu Cavaleria și 3 Divizii de Vânători de Munte fiindcă mi s-a cerut în scris de către Hitler, după dispoziția ce o dădusem ca trupele române să nu treacă Nistrul. Ulterior situațiile militare succesive au impus modificarea hotărârii inițiale pe care o luasem de a nu mă angaja în niciun fel. Dovada o face faptul că nu am mobilizat întreaga armată decât când forțele ruse de la Odessa, rămase în coasta armatei germane, care ajunsese la Bug și în poarta Basarabiei mi-au impus-o.

După Odessa am adus întreaga armată care participase la aceste operațiuni în Țară și le-am demobilizat. Nu am remobilizat decât în iunie 1942, tot la cererea scrisă a lui Hitler. După dezastrul suferit de noi pe Don le-am demobilizat în decembrie 1942 pentru a-i remobiliza în martie 1944 când Rușii pătrunseseră în Basarabia și Moldova de Nord. Sunt fapte care dovedesc lupta continuă pe care o duceam ca să menajez forțele noastre militare. Dar oricum ar fi interpretate aceste acțiuni până în Crimeea, Caucaz și Stalingrad ele nu pot fi încadrate în crime de război, fiindcă sunt impuse de legile războiului care cer imperios când începi o acțiune s-o duci până la sfârșit, urmărind forțele inamicului până la distrugerea lui totală. Aceste legi au dus pe Scipione de la Roma până la Cartagina, pe Napoleon I până la Moscova, pe Alexandru I până la Paris, pe Americani până la Tokio și Berlin.”

Citiţi a doua parte a articolului

Citiţi şi:

Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război

Asasinate atribuite în mod mincinos legionarilor

 

yogaesoteric
15 mai 2020